O PAGINĂ DIN REZISTENȚA ANTIBOLȘEVICĂ A ROMÂNILOR DIN BUCOVINA SOVIETICĂ

Profesorul universitar dr. Ilie Popescu este o mare personalitate culturală internațională, cu o vastă activitate didactică desfășurată pe parcursul a peste 50 de ani și cu o impresionantă operă literară și științifică ce include sute de cărți, monografii, broșuri, dicționare, manuale, cursuri, prelegeri, comunicări, articole publicate în țară și străinătate, din care, cea mai cunoscută este romanul “Drumul spre Golgota, drama familiei Grijincu-Popescu” (în colaborare cu Ion Cozmei), editată inițial în 1994 și reluată în 2019, în care descrie calvarul familiei sale, puterea ei de a rezista opresiunii sovietice.

Născut la 15 iulie 1939 în satul Pătrăuții de Jos, județul Storojineț din Bucovina de Nord, sat care a nimerit în zona de ocupație sovietică, profesorul Ilie Popescu a fost cel de-al nouălea copil al țăranului înstărit Vasile Grijincu – arestat la 1 aprilie 1941, condamnat la moarte și executat prin împușcare în 1942 pentru participare la un grup reacționar, încercare de a trece clandestin granița (în România) și trădare a patriei sovietice. La venirea bolșevicilor, familia sa a rămas pe loc, nu s-a refugiat, dar la finele războiului, împreună cu mama sa Veronica și frații lui a fost deportat în Kazahstan, unde au stat în condiții inumane, până în 1948, când s-au întors în satul natal. Aici, la fel ca și ceilalți români din nordul Bucovinei (sovietice) de după 1940, au fost siliți să trăiască, în continuare, în condiții inimaginabile, la limita supraviețuirii, într-o casă ruinată (bordei), neîncălzită, fără îmbrăcăminte, fără mâncare, îndurând cele mai grele încercări – bolile, frigul, foamea, abuzurile autorităților bolșevice, realități crunte evocate sugestiv în cartea sa de căpătâi, care reprezintă „strigătul înăbușit de durere și neputință al său și al familiei lui” (potrivit istoricului botoșenean Gheorghe Median).

După ușorul „dezgheț” din anii ’60-’70 care a cuprins și Ucraina (de azi), Ilie Popescu a urmat cursurile școlii și facultății, urcând treptat toate treptele universitare, până la titlul de profesor universitar doctor la Catedra de filologie română și clasică de la Cernăuți, desfășurând și o prodigioasă activitate didactică, publicistică și culturală. În anii ’80 a fondat Societatea pentru Cultură Română M. Eminescu din regiunea Cernăuți, calitate în care în noiembrie 1985 a colaborat cu regizorul basarabean Emil Loteanu la realizarea filmului artistic „Luceafărul” dedicat poetului național. În 1991, prof. Ilie Popescu a pus bazele Societății „Golgota” care are ca obiectiv restabilirea adevărului în legătură cu crimele regimului totalitar și al cărei președinte este în prezent.

De mai bine de 10 ani, reputatul literat și istoric participă cu regularitate la lucrările Simpozionului Internațional, „Pitești Experiment Reeducare prin Tortură” (P.E.R.T.) organizat anual de Fundația Culturală „Memoria” –Filiala Argeș, în parteneriat cu prestigioase instituții din țară și străinătate, unde de fiecare dată prezintă comunicări emoționante de mare valoare științifică și spirituală în care evocă odiseea supraviețuirii familiei sale și a celorlalți români bucovineni în „gulagul” stalinist. Din multitudinea lucrărilor prezentate public de distinsul octogenar la Pitești, cu amabilitatea și îngăduința autorului și a organizatorului manifestării științifice, domnul profesor universitar doctor Ilie Popa, am ales pentru cititorii revistei noastre un fragment semnificativ din comunicarea „Calvarul copiilor români nevinovați din nordul Bucovinei în gulagurile regimului totalitar sovietic”, păstrând ortografia originală.

HORAȚIU MĂNDĂȘESCU

„Calvarul copiilor români nevinovați din nordul Bucovinei în gulagurile regimului totalitar sovietic” (Ilie Popescu – Cernăuți)

(…) Dar cea mai neagră zi pentru copiii și părinții lor a fost 1 aprilie 1941. Când nu se mai putea suporta noul regim draconic instaurat la 28 iunie 1940 în ținutul nostru mioritic, părinții au hotărât să plece în patria lor – România. La frontieră au fost împușcați din mitraliere. Despre masacrul lor s-a scris mult și o să se mai scrie…

Magdalena Morar din satul Cupca, raionul Hliboca a văzut cum treceau coloane lungi prin sat. Bătrâni cu plete albe pășeau îngândurați alături de bărbați tineri și feciori voinici și drepți ca brazii. Femeile îmbrăcate în sumane sau cojoace aveau pe umeri câte o trăistuță cu merinde iar de mâini își țineau copilașii sau nepoții. Unele femei își alăptau pruncii din mers.

În marginea pădurii dintre satele nord bucovinene Fântâna Albă și Camenca a fost masacrată o mulțime pașnică de mii de țărani români – bătrâni, femei, copii, prunci care au avut unica vină de a-și revendica un drept uman inalienabil – cel al apartenenței la un neam ce a fost divizat prin forță… Țăranii și-au luat într-o zi copiii pe brațe, și-au scos bătrânii și icoanele din casă, pornind pe un drum al neîntoarcerii, deoarece umila lor voință nu coincidea cu viziunea planetară a «tătucului popoarelor»! Și-au rămas prosternați și fără suflare, iar pădurea s-a umplut de cruci de lemn – mari și mici, câte una aparte și mai multe la un loc. Dar cu timpul crucile de lemn au început să se împuțineze. La marginea pădurii din preajma Fântânii Albe a murit ultima cruce… A murit în picioare, răstignită pe cadavrele a sute de oameni nevinovați – țărani ce au știut a lucra pământul, femei cu cântecul de leagăn înghețat pe buze și copii cu leagănul părăsit…

Nu întâmplător când veneau enkavediștii cu stribocii satului ca să-i aresteze pe cei puși pe lista deportaților, prima lor întrebare era adresată mamelor. De exemplu, pe mama au întrebat-o: «Unde ți-e copiii femeie?» E un lucru bine știut că prin lichidarea copiilor lichidați o etnie… Lucica Morar din satul Cupca, raionul Hliboca a înregistrat calvarul familiei Broască. Soțul Ravecăi Broască a fost arestat și condamnat la 15 ani: 10 ani de lagăr și 5 fără dreptul de a reveni la baștină. Eu am rămas cu un copil de un an. După un an ea a fost arestată. Cu lacrimi în ochi povestea: «Copilul plângea. Am îmbrăcat degrabă un suman, m-am încins cu un brâu, iar pe Lazăr, copilul meu l-am băgat în sân că nu aveam cu ce-l îmbrăca. Ne era frig, copiii mureau de foame; în gări mărunte, unde arareori oprea trenul aruncam cadavrele prin ferestrele vagonului strigând către cei de-afară: îngropați-ne copiii că veți avea pomană! Dar se vede că nimeni nu înțelegea ce strigam noi».

Minodora Grijincu, verișoara subsemnatului din comuna Pătrăuții de Jos, raionul Storojineț a suportat și ea cu fetița Maria calvarul regimului. La 1 aprilie 1941 soțul ei Gheorghe Crăsneanu a încercat să treacă frontiera dar n-a reușit. Când a vrut s-o treacă în alt loc a abandonat sumanul în buzunarul căruia se găsea fotografia făcută înainte de nunta lor, care a slujit motivul arestării ei și a copiliței; apoi condamnată pe 20 de ani închisoare. A stat un timp în închisoarea din Cernăuți cu fetița, apoi dusă într-un lagăr din zona Krasnoiarsk unde a lucrat 7 ani. Acolo i-a murit fetița când a împlinit vârsta de un an….

Familia noastră din 9 suflete a fost deportată la 25 august 1946 în Kazahstan, raionul Arijkbalik, regiunea Kokcetav. Acolo neam luptat cu moartea până am învins-o. mama a vândut aproape tot ce avea în casă (în afară de haine) și pe rublele strânse de la cumpărători ne-am cumpărat o văcuță. Prin luna februarie văcuța ne-a făcut un vițel frumos.
Noi cei mici eram foarte fericiți. Ionică, fratele mai mare a aruncat curățitoarea (cămașa în care a crescut vițelul) pe gunoi. Alături de noi trăia o familie tot deportată cu trei copii. Tatăl lor a murit de foame și ei erau tot pe acest drum. Sărmanii stăteau toată ziua la fereastră în așteptarea mamei să vină cu ceva de-ale gurii. Când au văzut curățitoarea pe gunoi au ieșit desculți, numai în cămașă ca s-o ia. Mama a prins momentul când o târâiau la ușa lor. Mama, și-a adus aminte de zilele noastre foarte grele când eram gata să mâncăm totul (și am mâncat totul: cartofi degerați, buruieni comestibile etc). tabloul acela a fost îngrozitor. Mama ne-a spus celor mici să nu stăm la fereastră. Un copil târâia curățitoarea iar în urma lui alergau spre bordei încă doi de 5-7 ani. Mama a luat trei turtițe făcute din făină de orz cu cartofi, le-a învălit într-o băsmăluță și le-a dus acestor copii flămânzi și goi. N-a reușit bine să desfacă băsmăluța cum sărmanii copilași s-au aruncat la ea zicându-i: «Spasibo spasibo Fiotea» (Mulțumesc, mulțumesc letițo). Mama se uita cu lacrimi la ei cât de lacom înghițeau fiecare fărmătură. Cine dă săracului, împrumută pe cel ce l-a făcut. Că numai cei care n-au îndurat necazuri nu se îndură de alții. Familia noastră a băut acest pahar amar până la fund. După această faptă nobilă, Domnul ne-a trimis și zile senine…

Lista cu exemple poate fi prelungită însă și aceste câteva relatări a celor care au supraviețuit regimului de teroare sovietiv sunt suficiente pentru a demonstra clar și argumentat cât de greu le-a fost copiilor și părinților deportați în gulagurile sovietice de tristă amintire”.

ILIE POPESCU