OCTAVIAN GOGA – poet, jurnalist, politician

„…Goga e întâiul mare poet din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu” (George Călinescu)

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, judeţul Sibiu şi a murit la 7 mai 1938, la vârsta de 57 de ani, în urma unui infarct cerebral, în timp ce se afla la Conacul său de la Ciucea.
Tatăl poetului, Iosif Goga, a fost preot ortodox, iar mama sa, Aurelia, învăţătoare, mare admiratoare a lui Mihai Eminescu.
A urmat şcoala primară în satul natal, apoi a urmat liceul la Sibiu şi Braşov. Studiile universitare le-a urmat la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Budapesta şi Berlin (1900-1904).
Debutul literar a fost găzduit de revista „Tribuna” (1897), „Tribuna literară” şi de revista „Familia” din Oradea, condusă de Iosif Vulcan.
O parte a poeziilor sale reprezintă iubirea şi ura, durerile şi speranţele poporului său greu încercat, universul spiritualităţii satului românesc şi strigătul de durere al umiliţilor. Poet-cetăţean, Octavian Goga credea că menirea poetului este una istorică, considerând necesar să lupte pentru independenţa naţională.
Volume de versuri: „Poezii” (1905); „O seamă de cuvinte” (1908), „Ne cheamă pământul” (1909), „Din umbra zidurilor” (1913), „Cântece fără ţară” (1916). Proză: „Mustul care fierbe”.
Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista „Luceafărul”, înfiinţată din iniţiativa sa, în anul 1902, dar cu sprijinul material al lui A.P.Bănuţ, susţinut de un grup de români patrioţi. Revista „Luceafărul” continua tradiţiile presei transilvănene şi ale orientărilor semănătoriste.
În anul 1906 Octavian Goga a fost ales secretar literar al „Asociaţiei transilvănene pentru literatura şi cultura poporului român” (ASTRA). În această calitate şi-a intensificat preocupările publiciste impunându-se ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista „Ţara noastră”, ziarul „Epoca”, „Adevărul”, revista „Flacăra”, revista „România”.
Activitatea de dramaturg este ilustrată prin piesele „Domnul notar”, „Meşterul Manole” şi sub formă de proiect două piese într-un act „Sonata lunei” şi „Lupul”.
După izbucnirea primului război mondial, Goga, a continuat să lupte pentru alipirea Transilvaniei la România şi pentru desăvârşirea unităţii statale române.
După 1918 poetul a făcut parte din diferitele guverne care s-au succedat la conducerea ţării. A fost Ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, Ministru al Cultelor şi Artelor, Ministru de stat, Ministru de interne şi prim-ministru (28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938).
În anul 1920, Octavian Goga a fost ales membru al Academiei Române, discursul de recepţie fiind intitulat „Coşbuc”, iar în 1924 poetul a primit „Premiul Naţional de poezie” şi premiul „Mihail Sadoveanu” pentru proză.

În Vinerea Patimilor

Vinerea Patimilor, pe înserate… Din biserica satului, unde s-a săvîrşit stujba îngropării lui Iisus, ţăranii ies pâlcuri, amestecaţi bărbaţi şi femei, păstrând·după vechiul obicei toată rînduiala ierarhică. Dinspre. pădurea de fagi unde s-a prălvălit soarele, coboară umbre cernind culmile şi prin sita lor, răzleţ, licurici tremurători se ivesc împrejur. Sunt lumînările care se aprind la morminte, când deodată ca un vaiet subteran începe pe la poalele crucilor recitativul monoton al bocetelor muiereşti. Bărbaţii tac duşi pe gânduri, cu buzele strânse, cu fruntea plecată, purtaţi parcă de valul tânguirii, copiii privesc speriaţi în lături, satul întreg s-a cufundat în convobire cu morţii… La răspântia uliţei, coborând spre casă, mă mai opresc o dată în drum şi cum privesc înapoi, ţintirimul îmi răsare în amurgul târziu semănat cu limbi de flăcări gălbui-albastre, cuprinzând din toate.părţile trupul bisericii într-o cunună de foc ca o aureolă … Ajuns la casa mea din capul satului, mă mai urmăresc încă de departe aduse pe vântul moale de seară frânturi din colocviul cu cei de subt pământ, în vreme ce m-aşez pe scaunul de pe prispă cu mintea răscolită de problemele vieţii de la ţară.

 

Gîndul îşi deapănă firul domol, îndrumat parcă de ritmul ondulat al unui tropar bizantin în surdină… Da, biserica trăieşte încă în sufletul ţăranilor. Aşa cum am pomenit-o de mult, casă bătrână cu umerii gârbovi, cu acoperişul de şindrilă pe care creşte muşchiul său de ţiglă înnegrită de ani, dărăpănată şi obosită, cu iconostasul primitiv, cu glasul dogit al cântăreţilor de strană şi cu căzănile pilduitoare ale amvonului, ea adăposteşte totuşi o concepţie morală; un laboratoriu sfletesc în acţiune permanentă. Ţăranul, subt ocrotirea ei îl văd trăind o viaţă cu orientări sigure în domeniul binelui şi răului şi cu o tendinţă de abstracţiune care-i-pune lumină în ochi şi cumpăt în judecată. Satul cu oamenii lui e cercetat de mister, altarul deschide aci un lung coridor spre infint plin de întrebări dincolo de realitate, o lume agitată întreţesută cu simboluri şi colorată de imaginaţie.