ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PROBLEMEI NAŢIONALE A TĂTARILOR CRIMEENI DIN DOBROGEA

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PROBLEMEI NAŢIONALE
A TĂTARILOR CRIMEENI DIN DOBROGEA

Celebrul testament al lui Petru cel Mare, bine ascuns de politicienii ruşi şi bolşevici, ne este cunoscut doar din surse externe, probabil că vor mai trece secole până va fi dat spre cunoştinţa lumii civilizate.
Drama poporului meu, drama tătarilor crimeeni începe cu acest testament, este continuată cu o fidelitate machiavelică de Ecaterina a II-a, fiind împlinită cu sfinţenia bolşevicilor atei, prin Stalin.
Acest document al lui Petru cel Mare, numit „Deliul” (Nebunul) de istoricii turci, cere urmaşilor săi să întindă pământurile „pravoslavnicilor” ruşi până la Marea Neagră şi Marea Mediterană! Înghiţirea popoarelor din Balcani şi desfiinţarea Turciei apar ca fapte secundare, spiritul încă viu al „tătucului Stalin” îngrozind prin virulenţă şi secolul al XXI-lea.
După pacea de la Kuciuk-Kaynargi se accentuează procesul forţat de rusificare. Generalul Potemkin avea în permanenţă o armată de 150.000 de soldaţi ruşi în Crimeea, dintr-o populaţie totală în peninsulă de 5.000.000, se aflau atunci în statul tătar crimeean doar 1.500.000 de tătari. În anul 1783 ţara trece sub orânduirea rusă, iar depopularea zonei cunoaşte mai multe forme, precum: confiscarea pământurilor care aparţinuseră hanilor şi cultelor, mărirea exagerată a taxelor către statul rus, sărăcirea celor care îndrăzneau să se judece pentru pământul lor, prigoana împotriva religiei islamice prin surghiunirea hogilor, a intelectualilor în Siberia sub diverse pretexte, prin desfiinţarea şcolilor de cult islamic, prin transformarea geamiilor (moscheelor) în biserici, prin arderea cărţilor din marile bilblioteci, prin interzicerea oricărei editări în limba maternă, de opere sau manuale şcolare, prin acordarea de drepturi speciale colaboraţioniştilor, prin condamnarea fără judecată a celor care încercau să se împotrivească ordinelor ţariste (apoi bolşevice, fireşte).
Aşa a început un mare proces de strămutare forţată din meleagurile strămoşeşti în zone în care nu exista încă stăpânirea rusă. Mustegep Ulkusal, în opera sa de mare valoare naţională şi internaţională, „Tătarii- turci crimeeni (ieri, azi, mâine)”, din care citez ordinul dat de Potemkin personal în 1794 către Grigori Alexandrovici ca tătarii să fie scoşi în 24 de ore din zonele apropiate de ţărm… „Valuri după valuri, se «mută» tătarii din Crimeea cu începere din anii 1785, 1788, 1790, 1804, 1812, 1818, 1829, în număr mare, de 200.000, 300.000, precum atestă documentele, precum plâng cântecele de pribegie”. Drama a durat până în zilele noastre, cu ani de prigoană cumplită, cum a fost perioada 1860-1880, dar mai ales perioada de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, 1943-1944.

Stalin ordonase încă din 1941 depopularea totală de tătari a Crimeii. Sfârşitul războiului, mai precis primăvara anului 1944, devine un prilej de a acuza mai multe popoare de origine turcică de fraternizare cu nemţii şi de trădare, pentru a executa cel mai crud genocid: la 18 mai 1944, nu mai rămâne niciun tătar crimeean în Crimeea! Presimţind, tătarii din Crimeea au început să fugă din calea „victorioasei armate roşii”, mulţi încercând să rămână în România. Atunci, comunitatea tătară din Dobrogea a transformat Comitetul pentru eliberarea Crimeii în Comitetul de ajutorare a refugiaţilor, ocrotind, găzduind, trimiţând pe cei doritori fie în Turcia, fie în SUA. Numărul celor aduși prin obținerea acordului Statului major al armatei române prin generalul Constantin (Pichi) Z. Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne pentru poliție și siguranță a crescut; această atitudine de fraternizare s-a datorat și intervenției ambasadorului Turciei în România, un mare patriot, Excelenţa Sa Hamdullah Soufi Tanrîover.
Eu am îmbinat datele din arhive cu datele cunoscute din familie, iar documentarea recentă am realizat-o prin domnii Videnie Nicolae și dr.Alexandru-Alin Spânu. 23 august 1944 a început pentru mica noastră naţiune cu spaima veche din patrie, venirea ruşilor în calitate de ocupanţi, însemnând „vânarea tătarilor crimeeni”, surghiunul lor în Siberia. Mulţi s-au predat pentru a-i salva de repercusiuni pe cei care-i adăposteau, mulţi au fost prinşi, puţini au mai rămas sperând în salvare prin venirea americanilor!
Comandamentul rus urmăreşte pe cei care au făcut parte din acest comitet naţional tătar, arestând chiar pe liderul nostru, Negip Hagi Fazâl şi pe hogea din Albeşti în toamna anului 1945. Ei au reuşit să scape ajutaţi de conjunctura favorabilă a războiului neterminat încă în Vest şi această mişcare de trupe a mai îngăduit câţiva ani de libertate pentru cei care se dovediseră capii mişcării naţionaliste tătare.
Anul 1948, însă, a cutremurat populaţia tătară prin arestarea lui Negip Hagi Fazâl, luptător neînfricat, naţionalist convins, poet, dramaturg, un militant pentru recunoaşterea drepturilor tătarilor în propria lor patrie. Peste 5 (cinci) zile cadavrul omului cunoscut în ţară şi în străinătate, purtând urmele unor torturi inimaginabile, este depus la morgă!
Negip Hagi Fazâl a organizat reţeaua de primire, repartizare în sate, a susţinut cu banii lui, bani pe care-i câştiga vânzând grâu chiar armatei ruse, el ştia cine se mai află dintre personalităţile crimeene în ţară, el era mintea şi sufletul întregii rezistenţe tătare în calea ruşilor şi a comuniştilor. De aceea a fost primul arestat şi omorât de siguranţa constănţeană în 20 octombrie 1948, când avea 42 de ani.
După moartea lui Stalin, 1953, această rezistență se afirmă în Uzbekistan, în subteran, ocrotindu-i pe tineri. Era anul când se desființase DOMICILIUL FORȚAT, era anul iertării multor popoare surghiunite, în afară de tătarii crimeeni, nemții de pe Volga, turcii meskeți (turcmeni din zona de graniță a Georgiei).
Astfel, cecenii, ingușii, karaceaii, kalmucii, bulgarii, armenii, balkarii, kurzii (deci, popoare caucaziene) au primit dreptul revenirii în locurile lor de baștină. Mișcarea Națională a revenirii (în Crimeea, spre deosebire de alte zone, nu mai rămăsese niciun tătar; în august 2009, participând la Ziua Popoarelor Băștinașe din Aqmescit/Simferopol, am cunoscut tătari nohay din Daghestan, care mi-au mărturisit că ei au fost aduși în vara anului 1944 în Crimeea, dar despre surghiun au aflat după 1996!) în patrie s-a revigorat începând cu anul 1956, având fruntași de o mare noblețe spirituală: Geppar Akimov a fost prezentat de noi în revista EMEL /IDEAL cu poezia omagială scrisă de Server Bekir, în nr. 24 /oct.2009, pag. 20/21; Iuri Osmanov Bekirovici, tatăl acestuia, Bekir aga a fost primul partizan în anii 1941-1944, germanii au oferit 100.000 mărci pentru capul lui dar niciun tătar nu l-a trădat; (EMEL, nr.42, cop.).
Urmează lideri-scriitori, Seytomer Emin, Yusuf Bolat, Șamil Alyadin; secretarul de partid din Yalta, Mustafa Selimov, Roland Kadâiev, din Samarkand, lider care a murit „de cancer” tot în 1991! Mustafa Gemil Kîrîmoglu, lider și azi. Seydamet Memetov, lider în Moscova, activ până de curând. Existau trei grupe de partizani tătari crimeeni, dintre comisarii lor s-au ales liderii acestei reveniri în patrie.

Partizanii se denumeau cenubi – de sud, șimali – de nord și kundoğan pentru grupul de răsărit. De exemplu Selimov fusese comisarul grupului cenubi, ca și Refat Mustafaev. Toți partizanii erau luptători împotriva germanilor. Eroilor tătari din luptele din jurul Berlinului li s-au alăturat eroii din luptele cu japonezii, dar, fără deosebire, au fost aduși cu toții în surghiunul tuturora, în Uzbekistan. Ofițerii de rang superior cunoșteau legile, pedepsele, nu aveau de ce să se teamă și astfel au început lupta pentru revenirea tătarilor în patria lor.
Acțiunea a început prin memorii trimise conducătorilor din Uzbekistan. Aceștia au motivat prin inexistența de pământ liber în Crimeea. Realitatea era granița maritimă deschisă a țării spre Turcia. În ciuda afirmațiilor despre colaborarea cu nemții, există liste cu ofițeri, soldați care au luptat pe frontul antihitlerist. Cei cu adevărat vinovați de colaboraționism cu ocupantul fuseseră deja pedepsiți de armata roșie cu câte 25 de ani de închisoare. Conducătorii sovietici uzbeci au trimis la Moscova memoriile, cu rugămintea rezolvării. În perioada 1950-1960 au fost trimise la Moscova mii de cereri. Răspunsurile n-au venit nici în 1965. De aceea s-a declanșat o puternică rezistență în 1969, memoriile fiind prezentate de grupe de oameni ce pichetau sediile Comitetelor Centrale de la ora 9.00 dimineața la ora 6.00 seara. Toată presa era înștiințată de cererea tătarilor crimeeni. Acțiunea a mai avut o valoare, tinerii nu știau ce se întâmplase, mitingurile și inscripțiile au devenit o școală a revendicărilor. Procesul s-a desfășurat fără oprire timp de 30 de ani! A fost perioada de pregătire pentru tinerii care s-au alăturat în forță ideii de repatriere! În 1969 (nu dau numele celui care mi-a făcut destăinuirea, este în viață, are urmași) deja acțiunile erau puternice și active.
În anul 1989 poetul Șakir Selim scria:
Aeroportul din Aqmescit
De avioane s-a umplut
Unii căciulă au, alții pălărie
Ori n-au nimic, ori fesuri poartă
Cine sunt oamenii aceștia
Voinicul blond se întreba
Ei sunt tătarii crimeeni
Din groaznicul surghiun revin
De ce oare, acești oameni
Cum coboară pe pământ
Se înclină și se culcă
Sărutând pământul sfânt?
Dar într-o zi, istoria lumii
Din rătăciri se va trezi,
Deasupra capetelor noastre
Se văd luminile albastre!

GÜNER AKMOLLA
Membră a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea,
membră a USR – fililiala Constanța, directoare a revistei EMEL/IDEAL