OVID S. CROHMĂLNICEANU – Pseudonimul lui MOISE COHN

16 august 1921 Galați – 27 aprilie 2000 Berlin

„Cine vrea să-și facă o idee despre evoluția criticii române între 1950 și 1960 – scrie Eugen Simion, marele critic literar contemporan cu noi, în masiva carte <<Scriitori români de azi >>, volumul III – și despre replierile ei spectaculoase poate urmări, cu încredere, studiile lui Ov. S. Crohmălniceanu, cronicarul literar cel mai important al momentului. El a trecut prin toate evenimentele și a supraviețuit schimbărilor de direcție, <<clarificărilor>>, analizelor, criticilor și autocriticilor ce se țin lanț. A fost în repetate rânduri atacat pentru cosmopolitism și alte deviații ideologice, a atacat la rândul lui revizionismul în literatura și în critica literară. Spirit angajat, ascuțit, om de gust, a încercat să reprime prin analize caustice poezia proletcultistă și proza acefală, artificială din epocă și a reușit în unele cazuri. A suportat consecințele și a tăcut oarecare vreme, după care a luat-o de la capăt”.

Ov. S. Crohmălniceanu este cunoscut drept critic, istoric literar, prozator și jurnalist. Numele pe care-l aducem în atenția cititorilor revistei Independența Română – Independența prin Cultură este pseudonimul lui Moise Cohn, fiul lui Lazăr Cohn și al Esterei ( n. Leibovici ), funcționari. La timpul potrivit, s-a căsătorit cu nepoata lingvistului Heimann Hariton Tiktin. A urmat, în mod normal, școala primară și Liceul „Vasile Alecsandri” la Galați (1931 – 1939); studii superioare la Politehnica din București (1939 – 1940), întrerupte; după 1944, reia cursurile, obținând diploma de inginer constructor (1947). A debutat în publicistică în Ecoul, cu un medalion critic dedicat lui Vachel Lindsay (1944). A participat în calitate de redactor la Contemporanul (1947 – 1951), la Editura Didactică și Pedagogică (1951 – 1953), la Viața Românească (1953 – 1962; redactor-șef între 1956 și 1962); redactor-șef adjunct la Gazeta literară (1963 – 1966). A fost profesor la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București până la pensionare. Între 1944 și 1965, colaborează cu eseuri, recenzii, comentarii de actualitate la Lumea, Orizont, Contemporanul, Viața Românească, Gazeta literară, Luceafărul etc. O parte din cronicile publicate acum este adunată în volumul „Cronici și articole” (1953) și „Cronici literare” (1957). Specialist în literatura română din perioada interbelică, Ov. S. Crohmălniceanu a avut o contribuție majoră în rezolvarea pozitivă a unor probleme ale moștenirii literare, prin monografiile consacrate lui Liviu Rebreanu, (1954), Tudor Arghezi (1960), Lucian Blaga (1963) și pe această linie se înscrie și cursul său de „Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale” (1964). După 1965, Crohmălniceanu s-a dedicat, pentru o vreme, aproape în exclusivitate, studiilor de istorie literară prin „Literatura română între cele două războaie mondiale” (I – III, 1967 – 1975) și „Literatura română și expresionismul” (1971; Premiul Uniunii Scriitorilor). Sub raportul concepției critice, Crohmălniceanu a evoluat în direcția unui pluralism al metodelor, ilustrativ în acest sens fiind îndeosebi volumul „Cinci prozatori în cinci feluri de lectură” (1984). În deceniul al nouălea, criticul își leagă numele de afirmarea unei generații de prozatori (optzeciștii), ale cărei începuturi le patronează în cadrul cenaclului studențesc „Junimea” și în numele căreia poartă o susținută campanie, prin cronici, și comentarii critice, multe din ele adunate ulterior în volumul „Al doilea suflu” (1989). O altă culegere de cronici și comentarii de actualitate, „Pâinea noastră cea de toate zilele” (1981), este răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Tot în deceniul al nouălea, Crohmălniceanu își face debutul ca prozator, cu volumul de povestiri SF, „Istorii insolite” (1980) obținând Premiul Asociației Scriitorilor din București, urmat de o nouă culegere, „Alte istorii insolite” (1986). În încercările lui literare, Crohmălniceanu pleacă de la convingerea că „specificul literaturii științifico-fantastice rezidă într-o logicizare sistematică a imaginației”. A alcătuit și a tradus, în colaborare cu Ion Caraion, „Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi” (I – III, 1974- 1976). Ov. S. Crohmălniceanu rămâne unul dintre cei mai importanți critici români de după război. „Literatura română între cele două războaie mondiale” (I – III, 1967 – 1975) este una din cele mai impunătoare lucrări de sinteză produse de critica românească a celei de a doua perioade a secolului al XX-lea. Acad. Eugen Simion apreciază în „Scriitori români de azi, III” a fi: „o operă impunătoare, serioasă, demnă de încredere, cu un sistem unitar de analiză și cu multe interpretări originale. El a avut ambiția să citească integral o epocă și să dea o imagine coerentă a ei. A realizat acest lucru printr-un efort colosal. (…) Discursul lui lasă impresia de masivitate și soliditate”.Sub raportul tezelor generale, studiul lui Crohmălniceanu acceptă și preia viziunea lovinesciană asupra epocii. În introducerea lucrării, autorul definește perioada literară interbelică în primul rând printr-o „preocupare accentuată pentru europeism”. E vorba de aceeași sincronizare cu literatura occidentală ca în concepția criticului și istoricului literar Eugen Lovinescu. Acesta a emis conceptul cu o jumătate de secol mai înainte. De inspirație lovinesciană sunt și tezele referitoare la direcția principală de dezvoltare, specifică fiecărui gen în parte. În „Considerațiile generale” ce prefațează secțiunea închinată prozei, Crohmălniceanu apreciază, în spirit lovinescian, că romanul românesc urmează, în această epocă, o linie de evoluție către obiectivitate și citadinism. Volumul al doilea al lucrării – ce se ocupă de evoluția poeziei lirice – rămâne secțiunea în care autorul izbutește să se îndepărteze cel mai mult de Eugen Lovinescu, apreciind în „Considerații generale” că în perioada dintre cele două războaie poate fi observat un proces de esențializare a lirismului, teză pusă apoi în circulație și de Nicolae Manolescu și de alți critici mai noi.În privința creației dramatice, Crohmălniceanu surprinde un fenomen mai curând de stagnare: „Teatrul românesc nu se arată deschis în perioada interbelică aproape la nicio înnoire profundă de expresie”. Apreciere pe care o împărtășea și Eugen Lovinescu de vreme ce a amânat sine die redactarea volumului care trebuia să fie consacrat teatrului, în „Istoria literaturii române contemporane din 1926 – 1929”.Evoluția criticii literare interbelice este prezentată tot în spirit lovinescian: fenomenul hotărâtor l-ar constitui disocierea valorilor. Pozițiile cele mai înaintate ale criticii românești vor fi acum cele ce susțin autonomia esteticului; un argument pentru a acorda o anumită superioritate criticii foiletonistice. Astfel, Paul Constantinescu, „ca și Eugen Lovinescu, este interesat în primul rând să știe cât e de realizată o operă literară sub raport artistic”. După cum, Șerban Cioculescu „crede ferm în autonomia esteticului”. Tot astfel, în legătură cu Vladimir Streinu, se subliniază „unghiul pronunțat estetic al cercetării” etc.Crohmălniceanu trece poate prea ușor cu vederea faptul că și o serie de eminenți critici universitari, nu doar foiletoniștii, au promovat punctul de vedere estetic în judecarea literaturii: Garabet Ibrăileanu (în studiile din ultima fază), Dimitrie Caracostea, Tudor Vianu, Dimitrie Popovici ș.a. Fidel în linii generale vederilor lovinesciene asupra epocii, Crohmălniceanu are meritul incontestabil de a le fi fundamentat pe o explicație sociologică extrem de solidă. Cele mai interesante considerații în această direcție le aduce secțiunea închinată dramaturgiei. Fenomenul de stagnare a creației dramatice românești în perioada interbelică este explicat printr-o condiționare de ordin strict sociologic: „Teama de a contraria gusturile principalului spectator, publicul mic-burghez, și a risca astfel ca el să nu umple sala, a lucrat ca un factor inhibitiv al oricăror tentative înnoitoare”. Convingătoare considerații de sociologie literară ne întâmpină, de asemenea, în secțiunea consacrată poeziei epice. „Literatura română și expresionismul” (1971) este cea de a doua lucrare de sinteză, fundamentală a lui Crohmălniceanu; chestiunea iradierilor ideologice și literare ale expresionismului în cultura română mai fusese luată în discuție, fără să se procedeze totuși la o anchetă temeinică și riguroasă. „Nicăieri, subliniază autorul, nu găsim încă vreo încercare de organizare a acestor observații, care să ducă la anumite considerații cu caracter mai larg”.La sfârșitul cercetării sale, Crohmălniceanu ajunge la concluzia că numeroase sugestii ale expresionismului au fost acceptate și asimilate în anumite medii literare și artistice românești, dar că nu se poate vorbi propriu-zis de o influență, ci, mai curând de un fenomen de pseudomorfoză: „Fiindcă a conținut in nuce atâtea sugestii de dezvoltare viitoare a artei și literaturii moderne, a cunoscut o răspândire relativ rapidă și foarte întinsă. Fiecare și-a luat din el ce i-a convenit. Expresionismul a fost relativ ușor acceptat, a exercitat o influență foarte largă și adâncă. Dar, din aceeași cauză, produsele literare și artistice, în nașterea cărora a avut o contribuție însemnată, au apărut nu o dată sub numele altor orientări”. Reprezentarea gândiristă ar fi un exemplu. În programul acesteia ar fi elemente de proveniență expresionistă. La fel poate fi numită mișcarea constructivistă de la „Contimporanul”. În continuarea studiului său, Crohmălniceanu urmărește reflexe ale expresionismului în creația unor dramaturgi precum George Mihail Zamfirescu, Gheorghe Ciprian ș.a. Au mai ajuns la expresionism în chip autonom George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu ș.a. În comentariile sale cuprinse în lucrarea „Pâinea noastră cea de toate zilele”, în 1981, precum și în „Al doilea suflu”, 1989, ca și în cele de istorie literară, monografiile dedicate unor scriitori interbelici, în special cele despre Lucian Blaga și Tudor Arghezi, Crohmălniceanu este un critic de mare acuitate, capabil de nuanțări subtile, înclinat alteori spre judecățile cele mai tranșante, îmbinând spiritul de finețe cu cel de geometrie; meritul cel mai de seamă însă al lui Crohmălniceanu în sfera criticii de întâmpinare, îl constituie faptul de a fi lansat și contribuit la afirmarea unei strălucite pleiade de tineri prozatori, promotori ai unei literaturi postmoderniste, precum Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Hanibal Stănciulescu, Gheorghe Crăciun, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, George Cușnarencu ș. a. Ca prozator, Crohmălniceanu s-a exersat în mod predilect în sfera literaturii de anticipație, gen pe care scriitorul l-a practicat cu o anumită aplecare spre parodie (Un capitol de istorie literară, O recenzie științifică, Hermeneuții etc.). Prin întreaga sa activitate, Crohmălniceanu și-a cucerit un loc proeminent în cadrul literaturii române din cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea.Tot în „Scriitori români de azi”, vol. III, acad, Eugen Simion apreciază că Ov. S. Crohmălnuceanu „a strâns în <<Pâinea noastră cea de toate zilele>> foiletoanele publicate în ultimul deceniu” (în jurul anului 1980). Cel mai vechi text este (…) acela despre „O viziune a sentimentelor”, a doua carte de poezii a lui Nichita Stănescu (1964), iar cele mai noi sunt două mici (și remarcabile) eseuri despre „Cel mai iubit dintre pământeni” (…) Crohmălniceanu se apropie lent de obiect, pregătește întâi terenul analizei, citează opiniile deja exprimate, se asociază sau se delimitează de ele și, după ce a făcut ordine în anticameră, poate începe propriu zis examinarea operei: tot încet, ticăit, atent la toate datele problemei. Impresia e de obiectivitate și profunzime, de iubire vigilentă față de opera literară și de probitate profesională. Criticul nu vrea, pentru o propoziție frumoasă, să sacrifice adevărul. Chiar când cronica debutează cu o propoziție entuziastă („ce carte încântătoare această Sare a pământului!”), spiritul critic revine numaidecât la tonul obișnuit al demonstrației și ecourile entuziasmului se pierd în analiză. În acest stil (un stil al cumpătării și al expertizei) sunt scrise toate cronicile. Simpatiile sale merg în poezie spre Emil Bota, Ștefan Augustin Doinaș, Leonid Dimov, Nina Cassian, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, iar în proză spre Marin Preda, Paul Georgescu, Sorin Titel, Radu Petrescu, George Bălăiță.În finalul studiului despre Ov. S. Crohmălniceanu, Eugen Simion apreciază că istoricul și criticul literar amintit „este, indiscutabil, un critic substanțial, cu o autoritate pe care i-o dă opera lui întocmită cu inteligență și pasiune. Vârsta a domolit în el spiritul pamfletar și ardoarea ideologică. Au sporit, în schimb, puterea de reflexivitate și gustul contemplației”.

Cleopatra Luca