PAŞTELE ÎN LEGENDE ŞI TRADIȚII

PAŞTELE ÎN LEGENDE ŞI TRADIȚII

SCURT ISTORIC AL SĂRBĂTORII

Luna aprilie găzduiește anul acesta, duminică, în ziua de 8, Învierea Domnului Iisus Hristos, cea mai veche și solemnă sărbătoare a creștinilor, principiul și centrul anului ecleziastic, sărbătoare care nu are dată fixă, celebrată în prima duminică după Luna plină a echinocțiului de primăvară, nu înainte de 22 martie și nu după 25 aprilie, după cum a decretat Biserica. Această dată hotărăște anul ecleziastic – după ea sunt stabilite toate celelalte sărbători fără dată fixă (Înălțarea, Rusaliile, Floriile ș.a.). Paștele, cum mai este numită Învierea, din grecescul Patere, consemnat în Septuaginta (cea mai veche traducere, în limba greacă, a Vechiului Testament, datând din anul 284 – 247 î, Chr.) este traducerea ebraicului pesah (trecere) – reprezentând trecerea lui Jahweh (Dumnezeu) prin Egipt ca să-i lovească pe egiptenii care distruseseră locuințele israeliților, sărbătorită pentru prima dată când a fost eliberat Israel din Egipt, cum este consemnat în Vechiul Testament, Ieșirea, capitolul 12.
Deși Paștele creștin se află în conexiune paralelă cu acela ebraic în ceea ce privește data și tipologia, între ele nu există nicio legătură. Paștele creștin nu perpetuează sărbătoarea evreiască, ci are conținutul pur creștin al Răscumpărării făcute de Hristos prin moarte și înviere. Sfântul Ciprian, părintele Bisericii latine, martirizat în anul 258, numește pentru prima dată Ziua Învierii Paște. De atunci, denumirea de Paște devine sinonimă cu sărbătoare, solemnitate majoră (Paștele Euharistic, Paștele Rusaliilor, în Spania, Duminica Floriilor este numită Paștele Floridum. Grecii mai vorbesc și astăzi despre Vinerea Sfântă denumind-o Paștele Crucificării, iar duminica ce urma fiind Paștele Învierii).
Primii Părinți ai Bisericii numeau Paște doar Ziua patimilor și moartea Domnului, ajunul era numit „pascal”. Fericitul Augustin (354 – 430) caracteriza veghea Paștelor ca fiind „mama tuturor veghilor creștine”. Noaptea pascală era sfântă și solemnă, bisericile și casele erau luminate și, din ordinul împăratului Constantin, și străzile, după cum confirmă și Eusebiu (părintele istoriei ecleziastice – care a trăit între 265 – 340) în Vita Constantini.
În acea noapte sfântă primeau Botezul neofiții, ei asistau pentru prima dată, împreună cu credincioșii, la celebrarea Euharistiei și era binecuvântat uleiul sfânt, după cum ne informează Sf. Ipolit (170 -235), episcop de Ostia și martir. Acea noapte solemnă începea cu binecuvântarea focului, a noii lumini a cerului pascal, îmbrăcați în alb, în strigătul de Lumen Christi intonând cântarea Exultet; urma prohodul pascal, apoi binecuvântarea și Botezul în ritualul nou, liturghia pascală și trecerea la atmosfera de veselie în tripla cântare de Aliluia. Liturghia de zi a fost introdusă abia pe vremea Sf. Grigorie I (540-604).
Printre obiceiurile de Paște figurau binecuvântarea caselor cu apă sfințită din ajunul pascal, aducerea focului nou în casă pentru pregătirea bucatelor pascale. Toată mâncarea era binecuvântată înainte de a fi consumată. Mielul pascal este amintit la Roma abia din secolul al IX-lea, iar ouăle roșii nu sunt menționate aici decât din secolul al XI-lea. În secolele II și III, Paștele se sărbătorea, după exemplul Sf. Ioan și al Sf. Pavel, în ziua morții lui Hristos, 14 nisan (denumirea babiloniană a lunii cu care începea anul pe vremea lui Hristos, corespunzând lunii martie – aprilie din calendarul creștin, începând cu prima lună nouă din echinocțiul de primăvară), în orice zi a săptămânii ar fi căzut; în Occident s-a celebrat întotdeauna Duminica – după luna plină de primăvară. La Conciliul de la Nisa (325) s-a hotărât ca sărbătorirea zilei de Paști să se facă numai duminica, rămânând ca Patriarhul din Alexandria să anunțe, în fiecare an, ziua exactă.

PAȘTELE ÎN LEGENDE

La baza tuturor credințelor popoarelor din lume stă oul cosmic.
Chinezii foloseau ouăle roșii cu două mii de ani înainte de Hristos și aceasta era o tradiție veche la ei.
Egiptenii, perșii, indienii, fenicienii și israelienii considerau oul ca fiind principiu al creației.
La romani, tinerii colorau ouăle în roșu (culoarea favorită a multor națiuni) și le dădeau în dar de ziua lui Ianus. La Roma ele erau folosite cu ocazia unor ceremonii religioase cum era cea a expiațiunii.
La români, ouăle roșii sunt la mare cinste. În ultimele zile de paresimi (patimi), care preced sărbătoarea Paștelui, nu există casă în care să nu constituie o preocupare.
Prin toate regiunile din țara noastră circulă numeroase legende despre ouăle roșii, iată una de prin Mehedinți: Cică în timp ce evreii îl duseseră pe Iisus la Pilat, ca să fie judecat și osândit, acesta, negăsindu-l vinovat, s-a spălat pe mâini și a spus: «De voiți să ucideți un om nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră». O ploaie de pietre s-a abătut asupra capului Mântuitorului și urletele mulțimii vuiau. Dar minune, toate pietrele s-au prefăcut în ouă roșii” (din revista „Satul”, aprilie, 1934).
O altă legendă ne spune că primele ouă roșii au fost făcute de Maria Magdalena pentru a-și bucura surorile și rudele. Oferind fiecăruia un ou, le zicea: „Christos a înviat!” și toți cei care le primeau răspundeau: „Adevărat că a înviat!”. Această datină s-a păstrat până în zilele noastre.
Alta: Pe când Iisus Christos era judecat înaintea lui Pilat, oameni cu suflet bun au dăruit ouă roșii copiilor judecătorilor, îndemnându-i să le dea părinților lor ca să-i mai domolească și să scape, în acest mod, pe Iisus. În amintirea acestei întâmplări se roșesc și se încondeiază și azi ouă (relatată de Leonida Bondarescul).
În Muntenia, prin Vlașca, în Joia Mare, femeile se duc cu ouă roșii (vopsite cu o zi mai înainte) la biserică și le lasă acolo până în ziua de Paști, când le iau și o parte le împart, iar alta o duc acasă. Sim. Fl. Marian, în cartea sa „Sărbătorile la români”, inserează și această legendă în care se prezice că atunci când nu s-or mai face ouă roșii, va fi sfârșitul lumii.
Românii din Munții Apuseni ai Transilvaniei spun că „Antichrist are de ros un lanț mare și când l-a găta de ros, atunci s-o potopi lumea. Și el tot roade până-n ziua de Paști, atunci îi mai gata. Dar copiii umblă cu ouă roșii, și el se uită la ei și-și uită de muncă, iar într-aceea lanțul iar se îngroașă și lumea mai scapă un an de potop”.
Nu putem uita cultul morților, care este adânc înrădăcinat în sufletul românului. În duminica Paștelui, imediat după Înviere, se aprind lumânări pe morminte. Familia celor care au părăsit lumea aceasta se duce, după sfințirea paștei, să mănânce pe morminte. Iar în lunea Paștelui, mormintele se acoperă cu covoare, lăicere și fețe de masă pe care se pun străchini, iar pe mijlocul mormântului se pun câteva paște în care se înfig lumânări aprinse. Printre străchini și colacii de pască sunt așezate ulcele cu vin și, bineînțeles, ouă roșii. După liturghie, preotul vine la familiile care-l așteaptă să sfințească ofranda, să citească rugăciuni pentru cei morți și să stropească mormintele cu aghiasmă. Abia după aceea împart cerșetorilor și se așază și ei să mănânce și să-și amintească de răposați. Spre seară, după ce strâng totul, se îndreaptă spre casă, mulțumiți că l-au cinstit pe Dumnezeu și de această dată.

FOCURILE DE PAȘTE ȘI SPĂLATUL PE FAȚĂ

Aprinderea focurilor ceremoniale în anumite zile ale anului este un obicei străvechi, datând încă din Evul Mediu. Existența lor dinainte de creștinism este confirmată în sinoadele creștine din secolul VIII care cereau creștinilor să le suprime, fiind ritualuri păgâne. Adesea, în timpul acestor ceremonii erau arse unele efigii, simulând arderea unor persoane vii, în vechime se crede că erau arși chiar oameni vii.
Focurile, sub cerul liber, se aprind mai cu seamă primăvara și în timpul echinocțiului de vară, dar, pe alocuri, și toamna și iarna, mai ales în ajunul sărbătoririi Tuturor Sfinților (31 octombrie), de Crăciun și în ajunul Boboteazei. Cele de primăvară se practicau de obicei în Postul Mare – în ajunul Paștelui și de 1 Mai.
Aceste focuri din timpul Postului Mare se aprindeau, și se mai aprind încă prin unele locuri și acum, prin Belgia, nordul Franței, unele părți din Germania și România.
De sărbătoarea Învierii, la noi în țară, izbucnesc flăcări puternice pe dealuri și pe coline, așa numitele „focuri de veghere”, care, prin unele sate, ard toată noaptea, luminând nu numai dealurile ci și văile. În jurul lor stau roată tineri și bătrâni povestind întâmplări din viața lui Iisus culese din Sfânta Scriptură a Noului Testament. Flăcăii și băiețandrii sar peste flăcări, pentru ca vrăjitoarele și fermecătoarele să nu aibă nicio putere asupra lor. Oamenii de la țară, întrebați de ce fac aceasta, spun: „Așa au apucat părinții din părinți, moșii din strămoși până în al șaptelea neam și așa vom ținea și noi, câtă vreme vom trăi”.
În Bucovina, se strâng clăi întregi de cetină, cărora li se dă foc și sunt întreținute toată noaptea. În Transilvania se aprinde câte o roată căreia i se dă drumul de pe deal la vale (reprezentând, zic ei, focurile la care s-ar fi încălzit ostașii ce vegheau mormântul Domnului) lângă care se strâng tinerii și veghează până la Înviere. Aceste străji (vigilii) se țin și în apropierea bisericilor de către credincioși în noaptea spre Paște (și în amintirea străjilor de la la mormântul Mântuitorului, dar și în așteptarea slujbei Învierii). În timp ce ard focurile, țărăncile pregătesc acasă un coșuleț, ciubăraș sau castron în care așază tot ce vor să sfințească de Paști: ouă încondeiate (mai ales cu crucea Paștelui), o bucățică de slănină, brânză, unt, hrean (folosit după aceea ca medicament pentru vite, după sfințire fiind păstrat în pământ), iarbă mare (care se amestecă în hrana vitelor ca să dea mai mult lapte), usturoi (cu care se freacă trupul celor bolnavi, la nevoie), toaie (pe numele latinesc: aconitum) – folosit tot ca medicament – mac, odolean (de leac), o huscă de sare, leuștean (tot pentru vitele bolnave), tămâie (folosită în caz de cumpene grele/furtuni/ sau la tămâiatul bolnavilor), busuioc și cârpa cu care s-au șters ouăle roșite – căreia i se atribuie calități vindecătoare – și o lumânare (care e păstrată 7 ani și este aprinsă împreună cu tămâia când e amenințată comuna cu grindina).
Spălarea pe față din dimineața Învierii este importantă și se efectuează conform unui ritual: se pune într-un lighean un ou roșu, în unele locuri chiar două, și o monedă de argint, se toarnă apă neîncepută (proaspătă, scoasă atunci din fântână). Și, rând pe rând, se spală toți ai casei, dând cu oul roșu peste obraz și zicând: Să fiu sănătos (sănătoasă), și obrazul să-mi fie roșu ca oul, toți să mă dorească și să mă aștepte așa cum sunt așteptate ouăle roșii de Paști. Să fiu iubit(ă) ca ouăle roșii în zilele Paștilor. După aceea se ia moneda de argint și trecând-o peste față se zice: Să fiu mândr(u)ă și curat(ă) ca argintul; fetele mai zic: Să trec la joc(dans) din mână-n mână ca și banul, să fiu ușoară ca și cojile de ouă, care trec plutind pe apă.
Închei urându-vă: Hristos a înviat și la mulți ani!

BEATRICE KISELEFF