PATRIARHUL TEOCTIST ARĂPAŞU SAU VIAŢA UNUI IERARH ORTODOX DE LA COMUNISM LA LIBERTATE

PATRIARHUL TEOCTIST ARĂPAŞU
SAU VIAŢA UNUI IERARH ORTODOX
DE LA COMUNISM LA LIBERTATE

Nu este uşor să vorbeşti despre viaţa unui mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, mai ales când acesta fost chiar patriarhul. Tânărul Toader a fost înainte de toate un călugăr ce provenea dintr-o familie săracă din localitatea Tocileni, din judeţul Botoşani. A intrat în monahism la Schitul Sihăstria Voronei, iar pentru un an a urmat cursurile Seminarului monahal de la Mănăstirea Neamţ, continuate la Mănăstirea Cernica, unde funcţiona o şcoală asemănătoare, cu profesori de mare valoare. După ce a poposit între zidurile Mănăstirii Bistriţa a început şi urcuşul său duhovnicesc. Curând a îmbrăcat haina de călugăr, iar mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei a aprobat hirotonia sa ca ierodiacon. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Ieromonahul Teoctist a activat ca slujitor şi mare eclesiarh al catedralei din Iaşi, apoi exarh al mănăstirilor şi vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. În perioada cât a activat la Iaşi, arhimandritul Teoctist a fost un apropiat al arhiereului-vicar Iustinian, prietenie pe care a păstrat-o toată viaţa. La solicitarea patriarhului Iustinian şi ca mulţumire pentru sprijinul acordat în perioada cât a fost mitropolit al Moldovei, Teoctist a fost ales în martie 1950 episcop-vicar patriarhal, deţinând şi funcţia de rector al Institutului Teologic din Bucureşti. Pentru câţiva ani a condus cancelaria Arhiepiscopiei Bucureştilor, perioadă în care viaţa Bisericii era zguduită de prigoanele comuniste. În 1962 a fost ales episcop al Aradului, iar în anul următor a fost numit episcop al românilor ortodocşi din SUA, dar nu a primit viza din partea autorităţilor americane. În anul 1973 Teoctist a ajuns în fruntea Mitropoliei Olteniei. În 1977, după moartea patriarhului Iustinian, mitropolitul Teoctist al Olteniei a fost ales mitropolit al Moldovei. Cu acordul puterii comuniste, în 1986, a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat în noiembrie. Până în 1990, patriarhul Teoctist a ocupat şi postul vacant de mitropolit al Moldovei şi Sucevei, unde autorităţile comuniste nu aprobaseră numirea unui titular.
Patriarhul Teoctist a trecut prin momentul dificil al anului 1990, când i s-a cerut demisia. Revenit ca patriarh, în anii următori a contribuit la numirea unor episcopi tineri, dând astfel o nouă dimensiune activităţii misionare a Bisericii, chemată să răspundă cerinţelor unei societăţi în continuă schimbare după înlăturarea regimului comunist. Deşi păstorirea sa a fost presărată de incidente şi scandaluri, Teoctist rămâne patriarhul care a trecut Biserica Ortodoxă de la comunism la libertate, dar şi cel care a dus-o în mileniul III şi în Uniunea Europeană. Moartea marelui patriarh, la 30 iulie 2007, rămâne până astăzi unul dintre momentele enigmatice din viaţa Bisericii noastre. Operat de adenom de prostată, după ce intervenţia chirurgicală a fost planificată din vreme, patriarhul a murit din cauza unor complicaţii cardiace.
În perioada când era episcop-vicar la Bucureşti, autorităţile comuniste au început aplicarea unor măsuri dure împotriva călugărilor. Liderii comunişti considerau mănăstirile ca fiind locuri de refugiu al luptătorilor anti-comunişti, unde se organiza lupta împotriva regimului “democratic”. Unul dintre liderii comunişti manifesta o adevărată ură faţă de monahi şi mănăstiri: „Anumite elemente aparţinând claselor exploatatoare sau în serviciul acestora, nemaivăzând alte posibilităţi de viaţă, conformă cu concepţia lor, în noua societate, precum şi elemente dezorientate şi bigote din rândul ţărănimii, s-au îndreptat spre mânăstiri. Folosind acest fenomen, conducerea actuală a Bisericii Ortodoxe, în loc să-i facă faţă cu prudenţă, l-a acceptat, făcând din problema organizării vieţii monahale una din preocupările cele mai de seamă”. Decretul 410 din 28 octombrie 1959 a hotărât închiderea mănăstirilor. Acest moment a fost o adevărată încercare pentru păstorirea patriarhului Iustinian, care a încercat prin diferite metode să păstreze active cât mai multe dintre sfintele locaşuri.
O atenţie deosebită au acordat-o liderii comunişti seminariilor monahale. Numărul călugărilor şi călugăriţelor din asemenea şcoli era mare, spre îngrijorarea autorităţilor comuniste, care au hotărât să le desfiinţeze. Seminarul Teologic Monahal de la Mănăstirea Neamţ, acolo unde patriarhul Teoctist şi-a început pregătirea teologică, fusese închis din perioada interbelică. În 1941 a fost închis şi Seminarul de la Mănăstirea Cernica. Comuniştii au trecut la desfiinţarea seminariilor din mănăstirile de călugăriţe. Regimul comunist a luat măsuri mult mai dure, care urmăreau, după modelul sovietic, lichidarea clerului ortodox.
Numeroşi călugări, preoţi şi teologi au fost aruncaţi în temniţele de la Aiud, Sighet, Piteşti sau Poarta Albă.
În vremurile de grea încercare atât pentru clerul ortodox cât şi pentru intelectualitatea românească din primii ani ai comunismului, a apărut în spiritualitatea noastră mişcarea duhovnicească Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, fenomen legat de personalitatea scriitorului Sandu Tudor, de arhimandritul Benedict Ghiuş şi părintele Ioan Kulîghin, un duhovnic rus, refugiat din faţa Armatei Roşii. Astfel, s-au adunat în acest grup nume sonore ale monahismului românesc, precum: Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, şi intelectuali mireni ca Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu şi Gheorghe Dabija. Unii dintre aceştia erau urmăriţi permanent de organele poliţieneşti. Toţi cei apropiaţi de marea mişcare religioasă de la Antim au fost aruncaţi în temniţele comuniste. Rugul Aprins a cunoscut perioada sa de maximă efervescenţă duhovnicească în vremea când Teoctist se afla la Bucureşti ca episcop-vicar şi decan al Facultăţii de Teologie, cunoscând cu siguranţă multe despre conferinţele teologice ce se desfăşurau la Mănăstirea Antim.

În perioada cât a fost mitropolit al Moldovei, Teoctist a reuşit să renoveze mănăstirile istorice Putna, Bistrița, Slatina, Râșca, Gorovei, Vorona, Mitropolia Veche şi Bărboi. Deşi a fost mai mult un ierarh înclinat spre acţiune şi bună administrare a averilor bisericeşti, a încercat şi susţinerea unor reviste teologice precum “Mitropolia Olteniei”, “Mitropolia Moldovei și Sucevei” și “Glasul Bisericii” și a încurajat apariția mai multor lucrări teologice.
În cuprinsul acestor reviste au publicat şi o serie de mari oameni de cultură marginaliazaţi de regimul communist, dar sprijiniţi de ierarhii ortodocşi. În timpul păstoririi patriarhului Teoctist s-a publicat un mare număr de lucrări teologice, unele dintre acestea fiind chiar manuale pentru seminariile teologice. Personal am folosit aceste manuale în anii de seminar, 1984-1989. Revistele teologice, care au ajuns la o adevărată ţinută academică, au pătruns până la nivelul celor mai mici parohii din ţară. Studenţii cei mai buni puteau urma cursuri de doctorat în ţară, iar unii dintre aceştia au avut posibilitatea de a studia la institutele teologice din străinătate, urmând ca la întoarcerea în ţară să ocupe funcţii de conducere în cadrul administraţiei bisericeşti sau în şcolile teologice. Învăţământul teologic, care cuprindea şase seminarii şi două facultăţi, a ajuns în timpul lui Teoctist la un nivel foarte bun. La rândul său, clerul avea datoria de a urma cursuri de pregătire pentru obţinerea gradelor preoţeşti. Coferinţele preoţeşti erau de asemenea instrumente prin care clericii se conectau la marile evenimente din viaţa Bisericii, sau discutau problemele delicate cu care se confruntau la nivel parohial. Chiar în cadrul şcolilor teologice se desfăşurau cursuri speciale cu participarea unor oameni de cultură laici. La unele dintre aceste conferinţe erau invitaţi şi responsabili cu educaţia care foloseau în discursul lor limbajul politrucilor comunişti.
Pentru a supravieţui, cei mai mulţi dintre episcopi au folosit diferite prilejuri pentru a-şi arăta “loialitatea” faţă de regimul communist. Cu ocazia diferitelor aniversări, ierarhii ortodocşi transmiteau liderilor comunişti telegrame şi mesaje de felicitare în care se foloseau formule “clasice” ale limbajului de lemn uzitat de ideologia comunistă. Necesitatea păstrării unor contacte cu celelalte Biserici şi a unei linişti interne impunea un modus vivendi cu regimul comunist. Teoctist a reuşit să dea Bisericii pacea necesară în ultimii ai comunismului.
Datorită poziţiei sale din cadrul ierarhiei, Teoctist a făcut parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române care au vizitat diferite Biserici Ortodoxe din străinătate. A participat la Conferința mondială a Comisiei “Credință și Constituție” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor ţinută la Montreal (1963), prilej cu care a vizitat şi câteva dintre parohiile românești din Canada. Teoctist a fost membru în multe dintre conferinţele şi comitetele creştine, unde a avut de multe ori contribuţii personale şi luări de poziţie. Deşi a încurajat dialogul ecumenic, patriarhul Teoctist a fost un tradiționalist, iubitor al vieţii liturgice, slujind cu bucurie Sfânta Liturghie la fiecare mare sărbătoare.
Păstorirea lui Teoctist ca patriarh a fost extrem de dificilă în ultimii ani ai regimului comunist, când mai multe biserici din Bucureşti şi din ţară au fost demolate pentru a împlini aşazisul plan de modernizare a ţării.
Viaţa locuitorilor din Bucureşti nu a fost uşoară în aceşti ultimi ani, când buldozerele sistematizării au demolat mii de case. În dorinţa sa de a ridica un oraş nou, după modelele oraşelor comuniste din China şi Coreea, dictatorul Ceauşescu a marcat viaţa a zeci de mii de români. Bulevardul Unirii, care este astăzi unul dintre cele mai importante bulevarde ale capitalei și una dintre cele mai tranzitate artere rutiere ale orașului, s-a ridicat în aceşti ani. Construirea acestui bulevard din noului Centru Civic a demarat după cutremurul din 1977, sub pretextul reconstruirii și reparării daunelor cauzate de seism în Bucureşti. A fost un bun prilej pentru regimul comunist ca să elimine vechile simboluri istorice care ofereau o identitate oraşului şi să ridice în schimb clădiri anoste, care nu spun nicio poveste.
Lucrările la noul Centru Civic și la bulevard au fost inaugurate la 25 iunie 1984, în prezența conducerii Partidului Comunist. Acest uriaş proiect de demolare care s-a produs în timpul păstoririi patriarhului Teoctist a distrus douăzeci de biserici bucureştene. De multe ori, după căderea comunismului, bătrânul patriarh a fost învinuit că nu s-a opus acestor demolări. Au dipărut atunci biserica “Sfânta Vineri” şi Mănăstirea Văcăreşti. Ca o mângâiere şi pentru a micşora dezastrul, câteva dintre sfintele locaşuri au fost translate printr-un ingenios procedeu, fiind salvate, iar altele au fost înconjurate de blocuri pentru a nu mai fi vizibile. Cu toate acestea, păstorirea lui Teoctist a însemnat şi construirea, consolidarea şi renovarea a zeci de biserici şi mănăstiri. În anii mei de seminar am desfăşurat în timpul vacanţelor de vară o adevărată muncă de salah constructor la Mănăstirea Tismana şi la Mănăstirea Lainici, renovate prin grija mitropolitului Nestor al Olteniei, un colaborator al patriarhului Teoctist, şi a actualului mitropolit Ioan al Banatului, care în acea vreme era inginer şi supraveghetor al şantierelor mănăstirilor oltene.
Cel mai dificil moment din viaţa patriarhului Teoctist l-a constituit Revoluţia din decembrie 1989, care odată cu răsturnarea regimului comunist a provocat şi schimbări în organizarea Bisericii. Păstorirea patriarhului Teoctist a fost contestată de o parte din societatea civilă care i-a învinuit pe unii dintre ierarhi de colaborare cu autorităţile comuniste şi de acceptare a demolării unor locaşuri sfinte de mare valoare artistică şi istorică. Sub presiunea evenimentelor, în cadrul şedinţei Sfântului Sinod din 10 ianuarie 1990, patriarhul a cerut retragerea din slujire, găsind refugiul la Mănăstirea Sinaia. Tulburările provocate de retragerea patriarhului şi instaurarea unei atmosfere de nesiguranţă a determinat Sfântul Sinod ca, în luna aprilie, să solicite patriarhului Teoctist revenirea la cârma Bisericii.
În timpul păstoririi sale de după 1989, patriarhul Teoctist a reuşit promovarea învăţământului religios în şcolile de stat, cu o contribuţie semnificativă a studenţilor teologi şi a preoţilor care au activat ca profesori suplinitori. Personal am predat în anii studenţiei Religia într-o şcoală din Bucureşti. La rândul său, învăţământul teologic a cunoscut o dezvoltare explozivă, fiind înfiinţate mai multe seminarii, şcoli de cântăreţi şi facultăţi de teologie, care însă nu au reuşit să impună rigoarea academică, care făcuse vestite cele două facultăţi de teologie din timpul comunismului.
Deşi la o vârstă venerabilă, Teoctist a înfiinţat câteva noi episcopii şi a promovat mai mulţi ierarhi tineri. Un gest de mare curaj din partea sa a fost cel al înfiinţării Mitropoliei Basarabiei care să ţină de Sfântul Sinod de la Bucureşti. A purtat aprinse discuţii cu Patriarhia Serbiei pentru recunoaşterea unei episcopii româneşti în sudul Dunării. Tot acum, cei mai buni absolvenţi ai facultăţilor de teologie din întreaga ţară au avut posibilitatea de a studia la marile universităţi din străinătate, unii dintre ei fiind astăzi preoţi ai comunităţilor româneşti din întreaga lume, profesori de teologie, asistenţi sociali, preoţi militari şi chiar episcopi. Putem concluziona că în timpul patriarhului Teoctist s-au pus bazele actualei organizări a Bisericii Ortodoxe Române.

Pr. Conf. Dr. CLAUDIU CONSTANTIN COTAN
Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea „Ovidius” din Constanţa,
Parohia Delea Nouă – Calist din Bucureşti