PE URMELE UNUI NOBIL FĂGĂRĂȘEAN: COLONELUL ȘTEFAN STOIKA DE VENEȚIA DE JOS ȘI CTITORIA SA DIN INIMA BĂRĂGANULUI

PE URMELE UNUI NOBIL FĂGĂRĂȘEAN:
COLONELUL ȘTEFAN STOIKA DE VENEȚIA DE JOS
ȘI CTITORIA SA DIN INIMA BĂRĂGANULUI

SUR LES TRACES D’UN NOBLE DE FĂGĂRAȘ:
LE COLONEL ȘTEFAN STOIKA DE VENEȚIA DE JOS ET SA
FONDATION RELIGIEUSE AU MILIEU DE LA PLAINE DU BĂRĂGAN

RÉSUMÉ

La présente étude est dédiée à l’un des créateurs de la Roumanie d’aujourd’hui: le colonel Ştefan Stoika. Issu d’une ancienne famille noble roumaine de Veneţia de Jos, dans le district de Făgăraş en Transylvanie, éduqué dans la capitale de l’Empire des Habsbourg, Ştefan Stoika s’est établi dans la Valachie, unissant son destin au celui de la jeune Milice nationale et parcourant les degrés de la hiérarchie militaire jusqu’au grade de colonel. S’illustrant, le long de sa carrière (y compris, aprèsavoir quitté l’armée, en tant que maire de la ville de Bucarest), par une conduite marquée par la rigueur et la loyauté, le colonel Stoika a fait la preuve d’être un bon administrateur de ses biens. A Urziceni, sur le domaine de dot de sa femme, Ştefan Stoika a mis en pratique les principes de l’administration moderne, contribuant de manière décisive à la transformation du village dans une bourgade. Ici, le colonel a érigé et doté l’église dédiée à la «Sainte Trinité» (1866). Bien que il a fonctionné jusqu’en 2002, en tant que cathédrale de la ville de Urziceni, le bâtiment n’a pas été classé dans la Liste des monuments historiques, étant malheureusement démoli à la fin de 2009 – début de 2010, et remplacé par un édifice nouvel (également dédié à la «Sainte Trinité»). La disparition d’un bâtiment religieux âgé de près d’un siècle et demi démontre, malheureusement, la perméabilité de la législation contemporaine relative à la protection des
monuments historiques, les effets étant irréparables…
Mots-clés: colonel Ştefan Stoika, Armée roumaine, Urziceni, église de la «Sainte Trinité», protection des monuments historiques.

*

În studiul de faţă va fi vorba despre unul dintre făuritorii mai puţin cunoscuţi ai României moderne: colonelul Ştefan Stoika. Vom trece în revistă originile şi devenirea sa, urmărind felul în care i-a fost respectată moştenirea de către comunitatea pentru a cărei propăşire a militat.
Personajul de care ne ocupăm provenea dintr-o veche familie a Ţării Făgăraşului. Înaintaşii săi fuseseră boieri din satul Veneţia (scris şi Vineţia) de Jos, străveche aşezare românească atestată prima oară într-un document papal din 1235 şi reamintită într-o danie din 1372 de la Vladislav (Vlaicu), domn al Ţării Româneşti. În cursul veacurilor al XV-lea şi al XVI-lea, satul apare în stăpânirea mai multor familii de boieri (precum Monea şi Penci). Alături de mai marii altor sate româneşti, boierii din Veneţia de Jos au figurat, aproape neîntrerupt, în componenţa scaunelor de judecată ale Ţării Făgăraşului. Antroponimul Stoica, folosit în trecut ca nume de botez (provenind din slav. Stojo, -a), era destul de răspândit în mediul boieresc al regiunii: Stoica din Beclean (jurat din prima jumătate a veacului al XVI-lea), Stoica, coproprietar în Râuşor şi Bucium (1556), juzii Stoica din Arpaşu de Jos, bunic şi nepot (menţiune din 1591) etc.
Nu putem stabili care a fost momentul în care numele de botez s-a transformat în patronim. Neamul este, după toate probabilităţile, unul dintre cele mai vechi ale regiunii, de vreme ce patronimul Stoica figurând în cunoscuta inscripţie a lui Ionaş Monea din 1728, interesant izvor epigrafic referitor la istoria elitelor româneşti din Transilvania (Fig. 1). Deşi genealogia rămâne, în sine, un fals, amintirea în context a unui Stoica (arătat ca descendent al lui Grigore, trăitor pe la 1185, vistier al legendarului Negru Vodă), precum şi faptul că inscripţia s-a păstrat tocmai în proprietatea familiei Stoica din Veneţia de Jos, arată că vechimea familiei urcă mai mult decât o pot atesta documentele păstrate.
Făcând parte dintre fruntaşii comunităţii din Veneţia de Jos, cei din neamul Stoika şi-au consolidat poziţia socială în cursul veacului al XVII-lea, obţinând mai multe diplome de înnobilare (pornim de la premisa că avem de-a face cu unul şi acelaşi neam). Astfel, la 27 septembrie 1663, în castelul de la Iernut, Mihail Apaffy I, principele Transilvaniei, semna diploma prin care numiţii Gheorghe, Nicolae şi Ladislau Sztoika alias Boer din Veneţia de Jos erau înnobilaţi şi primeau blazon (însemnul a fost reacordat, în 1700, de către împăratul Leopold I – Fig. 2). Şapte ani mai târziu, la 11 august 1670, tot la Iernut, acelaşi Mihail Apaffy I emitea o altă diplomă de înnobilare cu un blazon diferit (Fig. 3), destinată lui Ştefan Sztoika Klokoczan şi fiului acestuia, Many (Manu) Sztoika din Veneţia de Jos. În continuare, în data de 14 iunie 1718, la Laxenburg, împăratul Carol al VI-lea conferea nobleţea Imperiului lui Ioan, lui Ştefan Stoika, precum şi fiilor celui dintâi, Ştefan, Ladislau şi Ioan din Veneţia de Jos, acordându-le un blazon diferit de cele anterioare (Fig. 4). Dintr-o notă a evocării pe care generalul Nicolae Stoika i-o va închina, în 1912, tatălui său, se aminteşte încă o diplomă de nobleţe, decorată tot cu „armele familiei“. Este vorba de un document, emis în data de 3 (după altă lectură, 13) februarie 1649, la Alba Iulia, act acordat „(…) sârguinciosului Ştefan Stoika de Veneţia (…)“, scos din starea iobăgească şi înnobilat pentru slujbele îndeplinite cu credinţă. Despre acest act cunoaştem că a fost expus în cadrul expoziţiei jubiliare de la Bucureşti din 1906, rămânând apoi în colecţia familiei (din nefericire, nu am izbutit să identificăm acest document, pe care îl cunoaştem doar prin intermediul unei imagini, care pare a fi o reproducere fotografică de epocă – Fig.5). Însemnul conferit coincide, de altfel, cu cel care va apărea pe portretul colonelului Ştefan Stoika, după cum vom vedea ceva mai departe. Amintim, în acest context, că statutul nobil al familiei avea să fie consemnat cu prilejul anchetelor din 1752, 1772 şi 1773, familia obţinând o întărire a actelor sale în 1845.
Născut la 12 iulie 1808, la Lipova – potrivit altei opinii, naşterea ar fi avut loc la 8 noiembrie 1808, în Veneţia de Sus (sic!) –, ca întâi copil al soţilor Cristofor Stoika (1768-1855) şi Rebeca de Roczoni (Roşoni), viitorul colonel (Fig. 6) a studiat în localitatea natală, apoi la Timişoara şi Viena. În capitala Imperiului, a urmat cursurile de la Theresianum şi Şcoala de Cadeţi (Kadettenschule). Îmbolnăvirea de tifos avea să-i întrerupă cariera militară, îndreptându-l spre cursurile Şcolii de Contabilitate şi Finanţe. Aflând vestea înfiinţării miliţiei pământene a Ţării Româneşti, Ştefan Stoika avea să părăsească Viena îndreptându-se către Bucureşti, unde a solicitat să fie înrolat (informaţiile păstrate în familie dau ca moment al venirii în capitala munteană anul 1830; acest reper poate să nu fie însă unul sigur, ţinând cont că prevederea referitoare la înfiinţarea miliţiei apare în Regulamentele Organice abia în 1831, iar aprobarea înfiinţării acesteia de către sultan a avut loc în 1834). În paralel, fratele său, Dimitrie, avea să treacă în Moldova, devenind profesor al Academiei Mihăilene din Iaşi, primind rangul de căminar şi întemeind acolo o ramură a familiei, din care va coborî şi omul politic Lucreţiu Pătrăşcanu. Alţi membri ai familiei trebuie să fi rămas în localitatea natală (de unde şi acel misterios „Stoica din Lipova“, personaj amintit în interogatoriul luat în 1845 lui Eftimie Murgu, despre care anchetatorii aveau date că i-ar fi scris patriotului român, dar a cărei identitate nu va fi divulgată de către acesta).
Ştefan Stoika a făcut parte din prima serie de cadre ale tinerei armate muntene, în care a fost cooptat cu rangul de unterofiţer nobil (iunker), alături de alţi ofiţeri şi subofiţeri veniţi din afara Ţării Româneşti, după cum o arată numele cu rezonanţă germanică (precum Blaremberg, Sallmen, Engel şi Lentz), polono-rusă (Horbatski, Paznanski, Banov), ba chiar şi franceză (Gramont). Primit în rândul ofiţerilor şi încadrat în Polcul al Treilea – condus de către Ioan Solomon – cu garnizoana la Craiova, praporgicul (sublocotenentul) Ştefan Stoika avea să îl cunoască pe spătarul Alexandru Ghica, viitorul domn regulamentar, pe care îl va însoţi în mai multe misiuni, remarcându-se ca un bun călăreţ. După urcarea pe tron a acestuia din urmă, Ştefan Stoika avea să cunoască o frumoasă carieră: mutat la Bucureşti, este numit în 1834 parucic (locotenent) şi aghiotant domnesc, în 1838 este avansat la gradul de căpitan şi este desemnat casier general al armatei, iar în 1847 devine maior. În 1851 – după o altă părere, în 1854 –, Ştefan Stoika avea să fie ridicat la gradul de polcovnic (colonel), fiind numit şef al Ştabului oştirii (Marele Stat Major), respectiv director al Dejurstvei (secretar general al Ministerului de Război). În 1860 are loc ieşirea la pensie, bilanţul carierei sale de trei decenii fiind unul remarcabil: organizator al serviciului financiar al Armatei, organizator al şcolii militare de la Dudeşti (cea dintâi şcoală cu profil militar din Principate, în al cărei corp profesoral avea să fie cooptat şi Nicolae Bălcescu), negociator între caimacamul abia numit al Ţării Româneşti, Constantin Cantacuzino, şi generalul Omer Paşa, în momentele dificile de după incidentul armat din Dealul Spirii din 13/25 septembrie 1848 (autorităţile militare otomane socotindu-se atacate de către pompierii munteni), autor al unui proiect pentru organizarea jandarmeriei şi a trupelor de graniţă, proiect pentru care a fost recompensat de către domnul Barbu Ştirbey etc. Pentru meritele sale, colonelul Stoika a fost decorat de către sultanul Abdul-Medjid cu Ordinul Gloriei (Nishan-iIftikhar), la propunerea caimacamului Cantacuzino, pentru diligenţele depuse în urma incidentului din Dealul Spirii, precum şi pentru măsurile luate, ulterior, în vederea evitării conflictelor cu armata otomană de ocupaţie. Tot astfel, pentru felul în care s-a ocupat, în 1849, de deplasarea în condiţii optime a corpului de oaste austriac condus de generalul Eduard Clam-Gallas (armată care, împreună cu cea rusă a generalului Alexander von Lüders, au înfrânt trupele revoluţionarilor maghiari), Ştefan Stoika a fost decorat de către împăratul Franz Joseph cu Ordinul Coroanei de Fier.
În memoria familiei, ieşirea la pensie a colonelului Stoika a fost justificată prin dorinţa de a-i lăsa noului domn, Alexandru Ioan Cuza, cale liberă pentru a întreprinde reformele necesare, folosindu-se de „oameni noi“. Colonelul va rămâne însă un apropiat al domnului Unirii – ataşamentul său va fi împărtăşit de către întreaga sa familie –, fiind ales în 1861 primar al capitalei Principatelor Unite (funcţie în care avea să fie reales în 1865). În noua sa funcţie, Ştefan Stoika a imprimat administraţiei orăşeneşti o rigoare militară, luând măsuri pentru prevenirea speculei cu pâine şi carne, precum şi pentru asigurarea permanentă cu pâine a capitalei. În calitate de primar al Bucureştiului, Ştefan Stoika a făcut parte din Comisia care, în 1864, i-a prezentat domnului rezultatul plebiscitului pentru aprobarea Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris. În amintirea meritelor avute în fruntea administraţiei orăşeneşti, o stradă a Bucureştiului poartă, până astăzi, numele colonelului Ştefan Stoika (Fig. 7). Tot în 1864, el avea să devină senator, funcţie pe care o va deţine până la moartea sa subită, petrecută în data de 12 iulie 1878, la Urziceni.
În tradiţia familiei, s-a păstrat informaţia că, la scurtă vreme după anul 1834, locotenentul Ştefan Stoika s-a căsătorit cu Maria, fiica paharnicului Constantin Bibescu, uniune din care a rezultat un fiu, Alexandru (mama şi fiul ar fi murit în acelaşi an, 1835); din nefericire, nu a fost posibilă identificarea acestor membri ai familiei Bibeştilor. În 1844, căpitanul Ştefan Stoika s-a căsătorit cu Zoe (1828-1898), fiică a paharnicului Ispas Făgărăşanu (cca. 1797-1868), care avea să fie ridicat în rang, până la cel de mare clucer (Fig. 8). Pe numele său drept „Bugulescu“, acest Ispas îşi pierduse întreaga familie în vremea Ciumei lui Caragea, fiind adăpostit şi îngrijit de către marele ban Theodor Văcărescu (Furtună), care l-a şi căsătorit cu fiica răposatului şetrar Drăgan Făgărăşanu († 1823), proprietar de moşii în Câmpia Bărăganului, între care şi moşia Grindul-Făgăraşului (numită astfel pentru că se afla pe drumul comercial ce lega Făgăraşul, prin pasul Bran şi Târgovişte, de Oraşul de Floci, aflat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre). Preluând, alături de moşia amintită, şi patronimul socrului său (care murise fără urmaşi de parte bărbătească), Ispas Făgărăşanu avea să fie o figură însemnată a judeţului Ialomiţa, activând ca judecător în tribunalul districtual, ctitorind bisericile din satele Malu şi Grindu, şi dăruind Eforiei Spitalelor Civile casa sa de la Bucureşti, de pe Podul Mogoşoaei. Pentru viitorul colonel Ştefan Stoika, încheierea unei căsătorii cu fiica lui Ispas Făgărăşanu avea să constituie o bună partidă: domnişoara Făgărăşanu aducea ca zestre o parte a moşiei Urziceni. Imediat ce a intrat în stăpânirea domeniului, a demarat unele măsuri pentru rentabilizarea acesteia, în acord cu principiile unei administrări moderne; au fost eliberaţi din robie toţi ţiganii, în vreme ce clăcaşii au devenit embaticari –, măsură care a contribuit la transformarea domeniului în târg (partea stăpânită de către Stoika se numea „Moşia târgului din năuntru“). Până la capătul vieţii sale, colonelul avea să depună toate diligenţele în vederea bunei administrări a patrimoniului său. Astfel, în 1863, scotea la vânzare „(…) locuri ohavnice sau cu embaticuri, pentru case şi prăvălii (…)“ pe moşia sa Urziceni, în partea târgului, doritorii putându-se înţelege chiar cu proprietarul, acesta aflându-se pe proprietatea lui. Doi ani mai târziu, colonelul publica anunţul referitor la arendarea prin licitaţie, pentru patru ani, a „(…) hanului cel mare şi nou de zid (…)“, împreună cu alte bunuri ale moşiei sale de la Urziceni. Din textul anunţului aflăm şi că licitaţia urma a avea loc la domiciliul ofertantului, aflat la Bucureşti, „(…) aproape de bariera Podului Mogoşoaiei, nr. 163 (…)“. Din căsătoria cu Zoe Făgărăşanu a rezultat un întreg arbore genealogic:
1. Nicolae (1845-1914), general, căsătorit cu Maria …;
2. Ecaterina (18..-1900), căsătorită cu Achill Pavlid;
3. Ştefan (1848-1928), general, căsătorit cu Zenaida Miclescu;
4. Maria (?-?), căsătorită Tomozei;
5. Smaranda (?-?), căsătorită cu Barbu Pitişteanu;
6. Zoe (?-?), căsătorită Persu;
7. Alexandra (1856-?), pictoriţă;
8. August (1868-1934), colonel, căsătorit cu Maria Cernat;
9. Victor (1851-1892), magistrat, avocat, căsătorit cu Erofilia Portocală;
10. Ştefan Titus (1866-1943), ziarist, căsătorit cu Irina CanellaCiorogârleanu (adăugăm aici şi alţi copii, în total 18, dintre care mai mulţi s-au stins prematur).
Aşadar, urmaşii colonelului Stoika au contractat căsătorii cu reprezentanţi ai unor vechi neamuri boiereşti (Miclescu, Cernat, Pitişteanu), precum şi ai unor familii din elita negustorească a Vechiului Regat (Portocală, Pavlid), ilustrându-se în diferite cariere, dar îndeosebi în cea militară. În acest sens, este interesant de semnalat că doi dintre fiii colonelului Stoika au ajuns generali, iar fiecare dintre aceştia a avut, între copii săi, un viitor general – Grigore (1886-1950), fiul lui Nicolae S., respectiv Vasile (1874-1947), fiul lui Ştefan S.

*

În 1866, colonelul Ştefan Stoika isprăvea înălţarea bisericii (Fig. 9-10) de pe moşia sa de la Urziceni, edificiu care avea să primească trei hramuri – Învierea Domnului, Înălţarea Domnului şi Sfânta Treime (nume sub care a rămas cunoscut) –, funcţionând în chip de catedrală a Urziceniului până în 2002. Ridicată în stilul neoclasic, pe locul unui edificiu mai vechi (ai cărui ctitori nu se mai cunosc, dar care a rămas în memoria locului drept biserica lui Popa Ciomag), ctitoria era din zidărie tencuită, având planul unei cruci trilobate, cu pridvor pe stâlpi de zidărie (cu deschideri arcuite închise ulterior cu geamlâc), iar absidele laterale ale naosului, precum şi cea de la sfântul altar, rotunjite în exterior. Monumentul avea faţadele decorate sobru, cu ferestre arcuite în plin cintru, despărţite prin pilaştri monumentali, având capitelurile cu un profil simplu. Antablamentul avea, la rândul său, profilurile simple, fiind completat, pe faţada de apus, printr-un fronton fără cornişă, având extremităţile şi centrul înălţate prin câte o cruce de metal. Acoperişul, din tablă, avea o singură turlă cu plan octogonal, la rândul ei îmbrăcată în tablă, cu muchiile decorate cu pilaştri şi străpunsă de patru ferestre arcuite în plin cintru. Se cunoaşte faptul că pictura iniţială a fost refăcută complet în 1942.
Funcţionând, o vreme, ca protopopiat (până în 1893), biserica a fost reparată în anii 1896-1897 de către urmaşii ctitorilor, în 1914 de către enoriaşi şi de Gheorghe Fotescu (proprietarul de atunci al moşiei Urziceni), iar în 1941 tot de către enoriaşi, diverse lucrări fiind realizate în intervalul 1972-1994. În 2008, la data publicării volumului colectiv dedicat lăcaşurilor de cult din Urziceni, vechiul edificiu era încă în picioare, consemnându-se recentele reparaţii ale faţadelor, picturii şi acoperişului, şi menţionându-se faptul că biserica a fost resfinţită de către PS Nifon Mihăiţă, cel dintâi episcop al Eparhiei Sloboziei şi Călăraşilor (1994- 1999) (vizitând biserica, în ziua de 3 iunie 2005, autorul studiului de faţă a avut şansa de a cunoaşte aspectul neschimbat al bisericii, realizând fotografiile publicate aici).
Cu toate acestea, în ultimul său deceniu de existenţă, ctitoria colonelului Ştefan Stoika nu a primit statutul de monument istoric, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice. Astfel, edificiul nu se va regăsi în Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314 din 8 iulie 2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a Listei monumentelor istorice dispărute (act în care apar, totuşi, opt imobile aflate pe teritoriul Municipiului Urziceni, dintre care cel mai vechi era datat 1885, aşadar cu aproape două decenii mai „tânăr“ decât ctitoria colonelului Ştefan Stoika). În data de 15 decembrie 2008, era înregistrată la Consiliul Local Urziceni o adresă din care reieşea hotărârea consiliului parohial şi a enoriaşilor Parohiei Sfânta Treime de demolare a edificiului. Ca răspuns, în primăvara anului următor, în presa locală s-a semnalat faptul că lăcaşul de cult îndeplinea criteriile prevăzute de către Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.260 din 18 aprilie 2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, solicitându-se Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Ialomiţa să întreprindă „(…) minime demersuri care să stabilească exact dacă edificiul ce urmează să fie demolat este «doar un lăcaş de cult» sau un veritabil monument istoric (…)“ (în conformitate cu prevederile art. 7 şi 8 din Norma metodologică din 18 aprilie 2008, valoarea edificiului, potrivit criteriului vechimii, nu putea fi decât una „mare“; dacă s-ar fi ţinut seama şi de celelalte criterii, încadrarea Bisericii Sfânta Treime s-ar fi făcut, după toate probabilităţile, măcar în lista monumentelor istorice din „grupa B“).
Din nefericire pentru ctitoria colonelului Stoika, timpul se apropia de final … Astfel, prin Hotărârea Consiliului Local Urziceni nr. 26 din 6 aprilie 2009, s-a aprobat bugetul pe anul 2009, prevăzându-se transferarea unei sume de 760 mii lei pentru susţinerea cultelor religioase; art. 4 alin. (2) stabilea că suma amintită urma să fie folosită, între altele, pentru „(…) construirea unui nou lăcaş de cult pentru Biserica Sfânta Treime“. Ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local Urziceni nr. 41 din 14 mai 2009, s-a constituit o „(…) comisie de evaluare pentru achiziţia de lucrări la «Biserica Ortodoxă Sf. Treime» (…)“. În cursul lunilor august şi septembrie 2009, Primăria a publicat, pe platforma online Sistemul electronic de achiziţii publice (SEAP), trei anunţuri succesive, reprezentând cererea de ofertă pentru demolarea bisericii existente şi construcţia unei biserici noi pe acelaşi amplasament, cu data limită de depunere a ofertelor 11 septembrie, respectiv 28 septembrie 2009 (dată la care nu se depusese încă nicio ofertă). Vechiul edificiu a fost demolat pe la finele anului 2009, începutul celui următor. În sfârşit, în data de 19 decembrie 2010, la un an de la începerea lucrărilor, se săvârşea prima Sfântă Liturghie în biserica cea nouă a Parohiei Sfânta Treime. Lăcaşul de cult a fost târnosit în data de 29 mai 2011.

*

Am încercat, în cele de mai sus, să reconstituim istoricul unei ctitorii care ar fi putut avea altă soartă, primind statut de monument istoric, bucurându-se de tratamentul prevăzut în legislaţia specifică şi rămânând în picioare până în prezent.
Am relatat, cu cât mai multă obiectivitate, câteva dintre etapele care au marcat ultimii ani de existenţă ai vechii biserici; stabilirea unei/unor vinovăţii nu face parte dintre obiectivele urmărite în abordarea de faţă, fiind de prisos orice alt comentariu asupra felului în care un edificiu religios – care ar fi putut fi, după toate probabilităţile, încadrabil în Lista monumentelor istorice – a fost dărâmat şi înlocuit cu unul nou, acesta din urmă având o arhitectură complet diferită de cea a lăcaşului iniţial. Din nefericire, speţa de care ne-am ocupat arată cât suntem de departe, încă, de litera şi spiritul Cartei Internaţionale privind Conservarea şi Restaurarea Monumentelor Istorice („Carta de la Veneţia“), adoptată în urmă cu jumătate de veac, reglementare pentru care principiul conservării are valoare de piatră angulară. Precizăm, în acest context, că documentul amintit are în vedere inclusiv acele „(…) opere modeste care au căpătat cu trecerea timpului o semnificaţie culturală (…)“ (art. 1), cu atât mai mult cu cât „(…) conservarea monumentelor este întotdeauna favorizată de afectarea lor unei funcţii utile societăţii (…)“ (art. 5). Iată, aşadar, suficiente argumente legale – subliniem, legale! – pentru ca un monument de artă religioasă precum ctitoria colonelului Ştefan Stoika, aparent lipsit de importanţă în contextul istoriei arhitecturii de cult româneşti, dar totuşi însemnat la nivel local, un monument indiscutabil „util societăţii“, să fi rămas în continuare în picioare …, măcar în semn de respect pentru o carieră ireproşabilă precum cea a ctitorului, personaj căruia România modernă îi datorează destule.
Avem speranţa că, înaintea demolării vechiului locaş de cult, au existat persoane care, preţuind trecutul, vor fi consemnat în vreun fel aspectul acestuia, prin fotografiere, măsurătoare ori descriere. În aşteptarea momentului în care aceste mărturii vor fi, la rândul lor, publicate, reproducem în continuare cele câteva imagini pe care le-am efectuat în urmă cu un deceniu: două vederi de ansamblu, ansamblul Răstignirii lui Iisus, cu Fecioara Maria şi Sfântul Ioan (amintind lucrări similare, familiare peisajului rural din Ţara Făgăraşului), două cadre bogat decorate cuprinzând portretele ctitorilor (în ţinute formale, cu blazonul familiei Stoika pictat în colţul pânzei), inscripţia icoanei Maicii Domnului, piatra tombală a familiei ctitoriceşti, stema Principatelor Unite de pe sfeşnicele împărăteşti (tipul cu cele două simboluri aşezate într-un scut unic) etc. (Fig. 11-22).
Ne atrag atenţia, îndeosebi, cele două portrete ctitoriceşti, lucrări semnate de Alexandrina (Dia) Stoika şi realizate pe la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, probabil după compoziţii mai vechi cu trei-patru decenii (după costum şi trăsături, soţii Stoika par a avea în jur de 40 de ani). Variantă redusă a celui publicat în biografia colonelului, portretul lui Ştefan Stoika îl redă pe acesta bust, pe un fundal întunecat, cu capul uşor întors spre stânga şi braţul stâng rezemat pe o masă îmbrăcată în catifea vişinie. Colonelul poartă uniformă ofiţerească din perioada regulamentară, cu tunică din postav bleumarin, cu epoleţii rangului pe umeri şi două rânduri de nasturi aurii în piept (detaliu specific uniformelor ştabului domnesc şi aghiotanţilor). De sub cel de-al doilea nasture (de sus), pe partea dreaptă a pieptului, ies panglicile celor două decoraţii dobândite de-a lungul carierei: cea de sus, roşie, cu dungi marginale verzi, este panglica Ordinului otoman al Gloriei, în vreme ce aceea galbenă, cu dungi marginale albastre, este panglica Ordinului austriac al Coroanei de Fier. Pe masa de alături se află cascheta sa, împodobită deasupra cozorocului cu o cocardă în culorile naţionale. Cel de-al doilea portret, care face pereche celui al colonelului Stoika, o înfăţişează pe Zoe Stoika tot pe un fundal întunecat, purtând o rochie cu „malacof“ rosé, stând pe un scaun aurit şi rezemându-şi mâna dreaptă pe o masă îmbrăcată în catifea vişinie. Pe umeri, doamna colonel Stoika poartă un şal de culoare albă, iar la gât o horbotă aranjată cu eleganţă. Amândouă portretele sunt însoţite, în colţul din dreapta sus, de blazonul familiei (cel conferit în 1649). Inspirate după un desen caracteristic artei heraldice transilvănene, armeriile respectă, în linii mari, textul din diploma originală (mai puţin în ceea ce priveşte cromatica scutului propriu-zis, al cărui fond verde este neconform descrierii amintite).

*

Am evocat, în cele de mai sus, interesanta figură a unuia dintre făuritorii României de astăzi. Născut într-o veche familie nobilă românească a Făgăraşului, educat în capitala Imperiului Austriac, Ştefan Stoika s-a stabilit în Ţara Românească, împletindu-şi destinul cu cel al tinerei noastre armate, pe care a slujito cu credinţă, urcând în ierarhia militară până la gradul de colonel. Remarcându-se, de-a lungul carierei sale (inclusiv după ieşirea din armată, în calitate de primar al Bucureştiului), printr-o conduită marcată de rigoare şi loialitate, colonelul Stoika s-a dovedit un bun administrator al patrimoniului său. La Urziceni, pe moşia de zestre a soţiei sale, Ştefan Stoika a pus în practică principiile unei administrări moderne, contribuind decisiv la transformarea localităţii în târg.
Tot aici, colonelul avea să zidească şi să înzestreze o biserică (1866), rămasă cunoscută îndeosebi cu hramul Sfintei Treimi. Deşi a funcţionat, până în 2002, în chip de catedrală a oraşului din inima Bărăganului, edificiul nu a fost înscris în Lista monumentelor istorice, fiind demolat în urmă cu cinci ani, pentru a lăsa loc unei biserici având acelaşi hram. Dispariţia unui locaş de cult vechi de aproape un veac şi jumătate demonstrează, din nefericire, permeabilitatea legislaţiei actuale referitoare la protecţia monumentelor istorice, efectele fiind ireparabile…
Dincolo de această pierdere, subiectul abordat constituie o tristă ilustrare a felului în care a fost preţuită memoria unei personalităţi, în sânul unei comunităţi de la care ne-am fi aşteptat la mai multă recunoştinţă pentru întreg binele făcut acum abia un veac şi jumătate.

TUDOR-RADU TIRON
Comisia Naţională de Heraldică,
Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române