PEDOFILIA ÎNTRE PATOLOGIE ȘI NORMALITATE (II)

PEDOFILIA ÎNTRE PATOLOGIE ȘI NORMALITATE (II)

Despre pedofilie se spune că reprezintă una dintre cele mai cumplite perversiuni sexuale, cauzată de boli psihice majore, cu disfuncţii psihosexuale severe, cu orientări sexuale grave. Din lucrarea „Vocabularul psihanalizei” de Jean Laplanche şi J. B. Pontalis (Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 278), putem cita o definiţie a termenului de perversiune: „Deviaţie în raport cu actul sexual «normal», definit ca un coit, vizând obţinerea orgasmului prin penetrare genitală, cu o persoană de sex opus.
Se vorbeşte despre perversiune când: orgasmul este obţinut cu alte obiecte sexuale (homosexualitate, pedofilie, zoofilie etc) sau prin alte zone corporale (coit anal, de exemplu); când orgasmul este imperios subordonat anumitor condiţii extrinsece (fetişism, travestism, voaiorism şi exhibiţionism, sado-masochism) ce pot provoca prin ele însele plăcerea sexuală. În general, se desemnează ca perversiune ansamblul comportamentului psihosexual ce presupune condiţii atipice pentru obţinerea plăcerii sexuale”.
Astfel, considerăm că este absolut necesar să aflăm care sunt cauzele reale ale acestor comportamente sexuale anormale ce ţin, fără echivoc, de tulburări neuropsihiatrice mai mult sau mai puţin grave şi evidente, dacă recunoaştem că perversiunea se raportează la o normă, iar în psihanaliză, numai în relaţie cu sexualitatea. Nici în acest domeniu lucrurile nu sunt foarte clare, pentru că, de exemplu, homosexualitatea este considerată în continuare o perversiune sexuală chiar şi în societăţile mai avansate, mai permisive şi mai deschise spre nou, spre „modernitate”.
Încă de la începutul secolului al XX-lea, Wilhelm Stekel, emul al lui Freud, îl combătea pe cercetătorul german Magnus Hirschfeld care susţinea că homosexualitatea este înnăscută, considerând că aceasta nu poate fi un dat genetic ci, mai degrabă, un rezultat al greşelilor educaţionale. Cu toate acestea, în cartea sa „Recomandări psihanalitice pentru mame” (Editua Trei, 1995, pag. 196), Wilhelm Stekel constata că: „…toţi oamenii sunt la origine bisexuali.
Fetusul este bisexual până în luna a treia. Prin atrofierea unor organe genitale şi dezatrofierea altora se formează sexul definitiv. Rudimente din celălalt sex există în fiecare din noi. Dar copiii sunt mult mai desluşit bisexuali decât adulţii. Până la pubertate ei se află într-un stadiu de tranziţie pe care îl putem numi, după Dessoir, «stadiul nediferenţiat». De-abia la pubertate, ca urmare a activităţii crescute a glandelor sexuale genitale, adevăratul sex ajunge la dezvoltarea deplină. Dar trebuie să vă fie cunoscut că la unii oameni nu reuşeşte să producă această diferenţiere din corpul matern, ceea ce conduce la hermafrodism. Toate aceste sărmane fiinţe nu sunt «bărbat şi femeie», ci nu sunt, de fapt, nici bărbat, nici femeie. Noi rămânem hermafrodiţi psihici toată viaţa şi unele aşa-numite tulburări nervoase se explică prin «refularea componentei homosexuale»”. Mai departe, autorul subliniază că, până la pubertate „… prieteniile între fete, cât şi prieteniile între băieţi au un vizibil caracter homosexual, adesea inconştient”.
Pentru că noi avem o altă viziune asupra homosexualităţii, neconsiderând-o drept o perversiune dobândită în anumite împrejurări, ţinem să menţionăm că termenul de genetică a fost lansat în anul 1906 de William Bateson, un om de ştiinţă englez, pentru ca, la începutul anilor ’50 (deci după Wilhelm Stekel), englezul Francis Crick şi americanul James Watson să descopere natura tridimensională a ADN-ului. Oricum, chiar şi la începutul mileniului al III-lea, în zilele noastre, ADN-ul nu a fost descifrat decât în proporţie de 30-40%. La data când Wilhelm Stekel îşi scria aceste articole (scrisori adresate mamelor) nu se cunoştea că, în zorii umanităţii, primii oameni au fost androgini. Desigur, acest adevăr este greu digerabil, nu numai pentru publicul puţin informat, ci şi pentru cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă de astăzi, cu toate că în a doua jumătate a secolului al XX-lea au apărut multe semnale cu privire la acest subiect, cum ar fi, de pildă, articolul „L’Androgyne: un mythe confirmé par la biologie”, semnat de Suzanne Lilar în revista „Planète” nr. 1-12, din 1966. Şi Biblia spune că primii oameni creaţi de Dumnezeu, înainte de Adam şi Eva (deci înainte de separarea în sexe), au fost androgini aidoma Creatorului lor: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27).
Din Noul Testament aflăm că oamenii care vor intra în Împărăţia Cerurilor o vor face numai sub formă androgină care are ca model bisexualitatea divină: „[…] şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru Împărăţia Cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă” (Matei 19, 12). Marele filozof grec Platon, în arhicunoscuta sa lucrare „Banchetul”, spunea că perfecţiunea androgină este „asemenea astrelor din care se trage această făptură primordială”. De altfel, cele două suflete pereche, al bărbatului şi cel al femeii, au menirea să se caute până se găsesc şi să formeze perfecţiunea androgină.
În consecinţă, noi credem că homosexualitatea, cât şi dorinţele inconştiente homosexuale îşi au cauza tocmai în etapa androgină a umanităţii: cele trei luni de bisexualitate umană din perioada intrauterină, asemănările fizice dintre cele două sexe prezente până la pubertate, respectiv acel „stadiu nediferenţiat”, toate acestea recunoscute şi de Wilhelm Stekel, la care se adaugă prezenţa sânilor la bărbaţi, alături de cazurile de hermafrodism, şi în mod special cel de transsexualitate, nu reprezintă altceva decât amintiri sau atavisme ale epocii androgine. Ca atare, oamenii întrunesc, în cantităţi variabile, caracterele sexului opus: anima şi animus. În consecinţă, bărbaţii la care amprenta feminină predomină vor fi atraşi erotic de parteneri masculini, tot aşa cum se întâmplă cu femeile la care caracterele bărbăteşti sunt mai puternice şi sunt atrase erotic de alte femei.
Biserica şi societatea condamnă categoric homosexualitatea, privind-o ca pe o perversiune sexuală, dar cauza ei reală ar trebui cercetată în ADN-ul uman care păstrează amintirea, sau, mai exact spus, informaţii ale etapei androgine a civilizaţiei umane, în ciuda faptului că Wilhelm Stekel susţinea că homosexualitatea nu este înnăscută, ci dobândită. În accepţiunea noastră, homosexualitatea va fi dobândită, în copilărie, în anumite împrejurări, numai de cei care au în ADN-ul lor acele cantităţi mai mare de caractere ale sexului opus, aşa cum am explicat mai înainte: niciun copil nu va fi la maturitate homosexual, indiferent de experienţele sale sexuale precoce sau indiferent de „greşelile educaţionale”, dacă ADN-ul său nu conţine exact acele informaţii care fac posibilă viitoarea sa atracţie erotică faţă de parteneri de acelaşi sex. Revenind la pedofilie, reamintim că ea s-ar explica cu adevărat numai dacă am face o incursiune, chiar şi mai superficială, în istorie, genetică, sociologie şi psihologie.
Despre preistoria omenirii, mai ales despre cea foarte veche, se cunosc puţine date concrete cu privire la viaţa socială a „paleantropilor”, după cum îi denumea Mircea Eliade. Tot el sublinia „opacitatea documentelor preistorice”. Cu toate acestea, descoperirile arheologice de până acum vorbesc destul de desluşit (îndeosebi cele din epoca neolitică) de forme de organizare socială din ce în ce mai concrete, mai complexe, mai articulate şi mai bogate. Se ştie cât de importantă a fost femeia în mai toate culturile primitive ale lumii, femeia-mamă, femeia-dătătoare de viaţă, reprezentată prin statuete (modelate în lut), ce evocă fertilitatea oamenilor, a pământului, a Universului: „Am văzut ce ne relevă documentele religioase ale primelor culturi neolitice: culte ale morţilor şi ale fertilităţii reprezentate prin statuetele zeiţelor şi ale zeului furtunii (cu epifaniile sale: taurul, bucranul); credinţe şi ritualuri în legătură cu «misterul» vegetaţiei; asimilarea femeie-glieplantă implicând omologia naştere-renaştere (iniţiere); foarte probabil, speranţa unei postexistenţe; o cosmologie comportând simbolismul unui «Centru al Lumii» şi în spaţiul locuit ca o imago mundi” (Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, ediţia a II-a, vol. I, pag. 59).
În acele timpuri îndepărtate (este foarte bine cunoscut) oamenii trăiau puţin, deci ciclurile vieţii erau mult mai scurte decât astăzi, ceea ce ne determină să concluzionăm logic că fetele procreau exact în momentul când deveneau fertile, adică pe la vârsta de 11-12 ani, poate chiar şi mai devreme. Şi acest lucru s-a întâmplat atâta timp cât a durat succesiunea tuturor epocilor denumite de noi primitive.
Sursele documentare din antichitatea întregii lumi, mult mai bogate decât cele ale epocilor precedente, ne dau de ştire că fetele se măritau şi procreau la vârste tot atât de fragede. De exemplu, din studiul lui Constantin Daniel „Gândirea feniciană în texte” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 65) aflăm că primii născuţi ai fetiţelor căsătorite la vârste de 10-12 ani, prezentând inerente debilităţi fizice, erau sacrificaţi zeilor în temple. Şi în Imperiul Roman din zorii creştinismului fetiţe între 9-12 ani puteau fi cerute în căsătorie. Este cunoscut că în timpul împăratului Adrian, fetele Sfintei Sofia, Pistis de 12 ani, Elpis de 10 ani şi Agapis de 9 ani, cu toate că erau admirate şi curtate de cei mai importanţi bărbaţi ai imperiului, au refuzat toate cererile lor în căsătorie pentru că implicau închinarea la zei păgâni, ele mărturisindu-şi credinţa în Hristos. Ca urmare, la porunca împăratului, fetele au fost schingiuite şi apoi ucise, primind mai târziu cununa muceniciei.
Nici Evul Mediu şi Renaşterea nu au adus nimic nou în relaţiile sociale privitoare la căsătorii: cele mai multe fete se măritau şi năşteau la vârste cuprinse între 9-17 ani, copile ce aparţineau tuturor claselor sociale. Nu mai este nevoie să ne reamintim de tinereţea eroilor lui Shakespeare, Romeo şi Julieta, de 17 şi respectiv 15 ani.

De foarte multe ori, miresele erau cu mult mai tinere decât mirii, dar această aparentă lipsă de moralitate constituia un obicei obişnuit în epocile trecute, pentru că, în cele mai multe cazuri, nu se uneau două suflete ci două averi, sau, în rândul nobilimii şi al capetelor încoronate, căsătoriile respective aveau în primul rând raţiuni politice. Mai mult de atât,
şi în zilele noastre „moderne şi civilizate”, bogătaşii vârstnici (e adevărat, nu toţi) se recăsătoresc (unii chiar şi de mai multe ori) cu fete foarte tinere. Două picturi celebre înfăţişează exact aceste realităţi ce sfidează bunul simţ: „Logodnica evreică” al lui Rembrandt şi „Mezalianţa”, semnat de pictorul rus Vasily Pukiriov (1832-1890). Şi în spaţiul românesc astfel de căsătorii, cu diferenţe mari de vârstă între pretendenţi, erau o practică socială frecventă, legiuită de tradiţii şi cutume adânc înrădăcinate în mentalul colectiv.
Asftel, în cartea „Trecute vieţi de doamne şi domniţe” (Editura Junimea, 1971), autorul C. Gane aminteşte de Iacob Eraclide, zis Despotul, care după ce stricase logodna cu domniţa lui Mircea Vodă Ciobanul şi a doamnei Chiajna, ceru în căsătorie pe prinţesa Elisabeta, fiica lui Constantin de Ostrog, cerere ce-i fu refuzată din pricină că fata avea numai 7 ani (pag. 108). Din aceeaşi carte mai aflăm că Mihăilaş Movilă, fostul voievod al Moldovei (sept.-dec. 1607) s-a logodit cu Ancuţa, fiica lui Radu Şerban Vodă, domnul Munteniei (oct. 1601, 1602-1610, ante 19/29 mai-sept. 1611) pe când aceasta avea numai 14 ani (pag. 192). Mai departe, C. Gane povesteşte de Elena, fata lui Radu Năsturel Herescu şi a Despinei Calea, care s-a măritat la 14 ani cu aga Matei Basarab, viitorul domn al Valahiei (1632-1654), cu toate că îi despărţea 19 ani de viaţă (pag. 218).
Astfel de exemple sunt cu atât mai numeroase cu cât şi izvoarele documentare devin mai bogate. Ca atare, erotismul Evului Mediu şi al Renaşterii europene oglindit în opere literare celebre, dar şi cel care se desprinde din alte surse istorice (documente oficiale, note de călătorie, biografii şi autobiografii) ne dezvăluie un univers realmente fascinant şi demn de a fi studiat cu multă atenţie de către specialiştii de astăzi, nu numai pentru a sonda mai exact psihologia abisală a sexualităţii umane, ci şi pentru a înţelege mai bine cauzele adevărate ale unora dintre fenomenele erotismului mileniului trei care generează societăţii noastre „moderne” atâtea false şi artificiale probleme. De bună seamă că sursele sunt multiple, dar suntem în măsură să recomandăm pentru omul mai puţin avizat de astăzi, trăitor într-o lume grăbită şi superficială, două cărţi spectaculoase care fac o radiografie cât se poate de clară a sexualităţii de acum câteva veacuri: „Decameronul” lui Giovanni Boccaccio şi „Eros şi magie în Renaştere. 1484” a lui Ioan Petru Culianu, din care vom înţelege mai limpede că erotismul acelor timpuri a fost cu mult mai complex şi mai subtil decât ne imaginăm.
Nu fac excepţie de la această regulă nici următoarele secole şi îndeosebi veacul al XIX-lea, întrucât şi în acele timpuri cele mai multe fete, indiferent de rangul social, se căsătoreau încă din copilărie. Ştirile privitoare la astfel de obiceiuri sunt şi mai bogate dacă avem în vedere abundenţa izvoarelor narative ce ne-au pervenit până astăzi. De exemplu, despre viaţa socială, economică şi politică a celor trei principate româneşti între secolele XIV-XIX vorbesc şi însemnările de călătorie ale unor străini care au poposit pe meleagurile spaţiului românesc, informaţii preţioase strânse în volumele seriei „Călători străini despre ţările române”, apărute între anii 1968-2016, la Editura Ştiinţifică, Bucureşti şi la Editura Academiei Române. În acest sens, în ultimele decenii au apărut în librăriile româneşti câteva zeci de lucrări axate pe diferite subiecte, care au între coperţile lor selecţiuni din însemnările de călătorie ale unor străini ce descriu aspecte ale vieţii sociale româneşti dintre care unele se referă chiar la erotism, cum ar fi, de exemplu, „În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2004) de Constanţa Ghiţulescu, „Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-lea românesc”, (Bucureşti, Editura Meridiane, 1990) de Ştefan Lemny, „De bono conjugali: o istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea” (Bucureşti, Editura Meridiane, 2003) de Violeta Barbu sau „«Celălalt autentic». Lumea românească în literatura de călătorie”, coordonator Irina Gavrilă. Din paginile lor aflăm că majoritatea fetelor din principatele moldo-valahe, indiferent de obârşia socială, erau pregătite să se mărite începând cu vârsta de 12 ani.
Cu cât rangul mirilor era mai înalt cu atât şi mirele putea fi mai vârstnic şi mireasa mai tânără. De exemplu, Constantin (Dinicu) Golescu, boier de prim rang, cel care a construit palatul din Calea Victoriei (pe atunci, în 1815, Podul Mogoşoaiei), reşedinţă ce i-a găzduit pe Alexandru Ioan Cuza şi pe Domnitorul Carol I, avea 27 de ani când s-a căsătorit cu Zoe (Zinca) Farfará în vârstă de numai 12 ani.
Elena Cazoni, mama lui Vasile Alecsandri, nu era mai mare de 16 ani când dădea naştere viitorului poet. Principesa Maria (1914-1938) de abia împlinise 16 ani când s-a căsătorit, în anul 1891, cu principele Ferdinand de Hohenzollern şi rege al României între anii 1914-1927.
Gheorghe Crutzescu în a sa memorabilă carte „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi” (Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, pag. 116) scria că la umbra bisericii Doamnei îşi „dormea somnul de veci sub o piatră cu stema Suţeştilor Maria Sutzu, muiere stimată, soţie cinstită, mumă nepreţuită, născută la 1 August 1829, răposată la 21 Septembrie 1844”. Împlinise 15 ani!

Psiholog MIHAELA VINTILĂ