PEDOFILIA ÎNTRE PATOLOGIE ȘI NORMALITATE (III)

PEDOFILIA ÎNTRE PATOLOGIE ȘI NORMALITATE (III)

Şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, cu toată emanciparea societăţii, obiceiurile maritale despre care vorbim s-au păstrat întocmai. O vom aminti numai pe Martha Lahovary (viitoare principesă Bibescu), celebra scriitoare română de limbă franceză, care nu avea mai mult de 16 ani când s-a căsătorit cu principele George Valentin Bibescu, vestit pilot de avion şi automobile de curse.
Este de la sine înţeles că progresul omenirii a însemnat pentru ţările pe care le numim noi civilizate, printre altele, atât mărirea perioadei de şcolarizare (ceea ce a dus implicit şi la creşterea cu câţiva ani a vârstei legale de căsătorie pentru ambele sexe), perfecţionarea legislativă din domeniul penal precum şi adaptarea ei la noile norme etice şi morale. Astfel, legile care pedepsesc o gamă mai largă de infracţiuni sexuale s-au înmulţit şi s-au înăsprit chiar faţă de cele din trecutul ceva mai recent. De exemplu, în „Enciclopedia României” din 1938, la capitolul Legislaţia penală, la paragraful Infracţiuni contra pudoarei (vol. I, pag. 406) putem observa că legislaţia penală de atunci prevedea pedepse cu închisoarea pentru o multitudine de infracţiuni sexuale, între care raportul sexual cu o fată mai mică de 14 ani (astăzi limita este de 18), cu consimţământul ei, care se pedepsea cu închisoare de la 1 la 3 ani. Drept urmare, fetele nu se mai căsătoreau la vârste atât de fragede aşa cum legea le permitea cu mai puţin de un veac în urmă. Din lucrarea „Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc”, de Ştefan Lemny (pag. 76) aflăm următoarele amănunte: „O dispoziţie bănăţeană din 1787 prevedea minimum 16 ani pentru tineri şi 12 ani pentru tinerele care urmau a se căsători.
Frecvenţa mariajelor contractate sub această vârstă se înţelege şi dintr-o «Poruncă pentru nevremelnică căsătorie» răspândită doi ani mai târziu în Transilvania, ce acuza faptul că «prea mulţi tineri având 14-15 ani se căsătoresc […] cu fetele de 10-11 ani»”. Mai departe, autorul aminteşte şi de legile din Valahia şi Moldova: „Legislaţia din Principate reflectă realităţi similare, stipulând ca vârsta minimă a celor căsătoriţi să fie de 14 ani pentru băieţi şi 12 pentru fete”.
Cu toate acestea, în presa perioadei interbelice am găsit câteva articole ce se refereau tocmai la subiectul nostru. Astfel, din revista „Realitatea Ilustrată”, nr 580, din martie 1938, am aflat că o fată de 12 ani din Medgidia a născut un copil. „Realitatea Ilustrată” nr. 423 din februarie 1935 relata că cea mai tânără mamă din SUA a anului 1934 a fost o fetiţă de numai 11 ani, din Kodak, Tennessee, iar în India, o fetiţă mahomedană din Delhi a devenit mamă la 7 ani, ea fiind căsătorită. Aşadar, tradiţiile indiene din epoca aceea permiteau copilelor să se mărite la vârste extrem de mici. Pe atunci încă nu se inventase termenul pedofilie. Toate aceste obiceiuri din trecutul nu prea îndepărtat (care persistă şi astăzi în multe ţări ale lumii), privite din perspectiva noastră, pot părea revoltătoare, degradante şi barbare, dar să nu uităm nicio clipă că ele vin din preistoria umanităţii şi s-au perpetuat în timp, fiind transmise din generaţie în generaţie până în zilele noastre. De altfel, aşa cum am mai spus, această informaţie este înscrisă în ADN-ul uman şi sălăsluieşte în inconştientul nostru adânc.
Dacă nu ar fi aşa atunci de ce Dumnezeu (sau Mama Natură) a hotărât ca fetele şi băieţii să devină fertili la vârste cuprinse între 10 şi 14 ani? Iar primul Său îndemn, după ce I-a spearat pe oameni în sexe, deci după perioada androgină, a fost: „[…] creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; […]” (Facerea 1, 28).
Din însemnările autobiografice ale pictorului Paul Gauguin, „Noa-noa şi alte scrieri” (Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, pag. 66) aflăm că autorul a trăit în Tahiti, pentru o perioadă de timp, cu o localnică, o fetiţă de 13 ani: „Fetiţa asta de vreo treisprezece ani mă fermeca şi mă înspăimânta”. După aproximativ o jumătate de veac, celebrul Henri Charrière, autorul cărţii de amintiri „Papillon” (Editura Orizonturi, 2016, vol I, pag. 175) a trăit câteva luni, într-o comunitate de indieni sudamericani, alături de „nevestele” sale, două tinere surori, în vârstă de 16, respectiv 12 ani: „Mă înapoiez din drum c-o zăresc pe Lali însoţită de una din surorile ei, foarte mică, în vârstă de vreo doisprezece-treisprezece ani. Lali trebuie să aibă cam şaisprezece-optsprezece”.
Înainte de a aborda şi din punct de vedere psihologic această problemă, credem că se cuvine să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă, în toate cazurile pe care le-am prezentat până acum, a fost sau nu vorba despre pedofilie? De bună seamă că nici din perspectiva psihologiei lucrurile nu sunt cu mult mai limpezi. De ce? Pentru că dintr-o ipocrită pudoare, dintr-o făţarnică moralitate, nu vrem să săpăm la rădăcina problemei.
De-a lungul propriei noastre activităţi profesionale, din experienţa clinică a unora dintre colegii psihanalişti, din literatura de specialitate a înaintaşilor, din studii şi lucrari conexe, cum ar fi de exemplu cele din viaţa noastră cotidiană, am constatat că cel puţin 70-80% dintre bărbaţii între 40-70 de ani se simt atraşi erotic de fete foarte tinere, cu vârste cuprinse între 15 şi 35 de ani.
Oare toţi să fie pedofili? De unde vine această realitate pe care nu avem dreptul s-o ignorăm? Nu cumva, aşa cum am mai afirmat, este o moştenire genetică din vremuri imemoriale, transmisă timp de multele zeci de milenii ale istoriei umanităţii până în zilele noastre? Sau poate că e vorba de o nostalgie ancenstrală după o epocă paradisiacă a începuturilor când oamenii erau androgini? Credem că supoziţia noastră ar putea avea un suport real, deoarece, aşa cum spunea şi Wilhelm Stekel, ne referim la acel „stadiu nediferenţiat” al copiilor până la pubertate, când ei sunt „mult mai desluşit bisexuali decât adulţii”. Desigur, această ipoteză (sau speculaţie), care are ca fundament nişte realităţi incontestabile, poate isca o polemică interesantă în rândul colegilor noştri, dar suntem pregătiţi să analizăm şi părerile altor specialişti, fiind deschişi oricărui dialog.
Dar, după părerea noastră, pedofilia are cel puţin 3 faţete sau componente şi, bineînţeles, trebuie privită şi din unghiul patologiei ce ţine, evident, de acel insondabil abis psihic uman, mai precis de ceea ce Freud a denumit „psihologie a profunzimilor”, legată de cercetările sale asupra manifestărilor inconştientului. Prof. dr. Ion Mânzat a denumit-o şi mai frumos, respectiv „psihologia adâncurilor”, despre care a şi scris un studiu ce merită toată atenţia noastră: „Psihologia creştină a adâncurilor (F. M. Dostoievski contra S. Freud)” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999) unde, la subcapitolul „Dostoievski – suspectat de violarea unei minore” (pag. 46), autorul analizează un aspect al problemei dezbătute de noi în acest amplu material. Într-adevăr, Dostoiesvki ar fi fost suspectat de violarea unei fetiţe de 12 ani, secret care l-a obsedat toată viaţa şi care s-ar desprinde din romanul său „Demonii”, respectiv capitolul „Spovedania lui Stavroghin”. În calitate de psiholog ne vedem obligaţi să spunem cu multă claritate şi responsabilitate profesională că secrete asemănătoare, legate de experienţe erotice mai mult sau mai puţin nevinovate, sunt tăinuite în străfundurile cele mai tenebroase ale fiinţei, în majoritatea oamenilor, dar, cu preponderenţă la bărbaţi, şi ţin, fără nicio îndoială, de eternul război dintre bine şi rău. Şi, evident, oamenilor le este cumplit de greu să le destăinuie fie chiar şi unor psihologi în cadrul şedinţelor de psihoterapie, şi cu atât mai puţin la spovedanie, preferând să nu le aducă niciodată la lumină.
Din păcate, şi problema binelui şi a răului este la fel de învăluită în ceaţă şi la fel de evitată ca şi aceea a sexualităţii şi implicit a pedofiliei. De ce? Pentru că lumea este dominată de rău, nicidecum de bine. Desigur, afirmaţia noastră poate fi contestată, dar istoria lumii a dovedit cu prisosinţă, de mult prea multe ori, acest adevăr foarte greu de ignorat şi de negat.
Pe scurt, în fiecare dintre noi se duce, uneori cu dramatice stări emoţionale, lupta eternă dintre bine şi rău, şi, din păcate, nu de puţine ori, răul învinge (fiindcă se află în cantitate mai mare în ADN-ul nostru), dar noi credem că este vorba mai degrabă de karmă şi se manifestă sub cele mai felurite forme, atingând uneori culmi greu de imaginat, de înţeles şi de admis într-o lume normală, cu frică de Dumnezeu. Unii dintre semenii noştri, la care, aşa cum am mai spus, răul este în exces, în anumite condiţii, sau fără nicio cauză vizibilă, devin agresivi, iar aceste manifestări antisociale pot merge până la crimă. Pentru că sunt oameni înfricoşător de răi care comit asasinate (de multe ori masacre), sau care îşi schingiuiesc semenii cu o cruzime înspăimântătoare, fără nici un fel de motivaţie, fie ea logică sau ilogică, ci, pur şi simplu, comit aceste fapte abominale din distracţie, din pură plăcere. Cunoaştem oare vreo specie de animale care omoară fără vreun motiv anume?
Problema binelui şi a răului este cu bună ştiinţă evitată, sau este cel mult abordată superficial între graniţele unor şabloane schematice, nedepăşind tiparele binecunoscute ale dogmelor religioase: binele aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu, iar răul este numai apanajul diavolului. Din perspectivă religioasă, în general, şi a creştinismului în special, răul din lume este absolut necesar pentru mântuirea sufletelor în omenire: cu cât Dumnezeu ne iubeşte mai mult cu atât ne oferă mai multe şi mai grele suferinţe. Nici Andrei Pleşu, între mulţi alţii, nu a făcut excepţie cu privire la acest subiect delicat, poate mult prea delicat, în cartea sa „Despre îngeri” (Editua Humanitas, Bucureşti, Ediţia a II-a, 2007), în subcapitolul „Căderea îngerilor şi răul omenesc” (pag 206).
Sunt de notorietate masacrele odioase petrecute în ultime vreme în câteva şcoli din SUA, înfăptuite de nemernici care nu păreau a suferi de boli mintale. La acestea se adaugă şi atentatele care au drept cauză intoleranţa religioasă. Astfel de ticăloşi, normali din punct de vedere psihic (cel puţin aşa credem), dar stăpâniţi de o răutate (sau ură în cazul teroriştilor religioşi) exacerbată, pot fi şi autorii unor agresiuni sexuale asupra minorilor, multe cu violenţă extremă. Tocmai aceşti păcătoşi autori ale unor astfel de fapte categoric reprobabile, înfăptuite în deplinătatea facultăţilor mintale, din cauza uriaşei lor răutăţi înnăscute, sunt cei mai condamnabili dintre ceea ce numim noi pedofili. Uneori, aceştia pot fi pedofili de ocazie pentru că răul din ei se poate revărsa asupra oricui, indiferent de vârstă.

O altă categorie de autori ale unor agresiuni sexuale asupra minorilor, cu diferite grade de violenţă sau cruzime, o reprezintă bolnavii psihici, dezaxaţi sexual, cu patalogii încadrabile parafiliei (perversiuni sexuale) peste care se suprapune (nu întotdeauna) răul înnăscut şi dominant. Această combinaţie, în cazurile extreme, poate fi realmente malefică, pentru că dă naştere unor aberaţii biologice care aproape că nu mai au nimic omenesc în ele. Dar, în acest caz se impune o întrebare logică: dacă ei sunt bolnavi mintal au oare discernământ? Sunt răspunzători de faptele pe care le comit sub imperiul bolilor de care suferă? Sunt conştienţi de faptele lor? Oare aceştia nu ar trebui monitorizaţi sau izolaţi în case de sănătate?
Problema pedofiliei, dacă nu este abordată responsabil, are toate şansele să rămână în continuare o nebuloasă, în pofida extinderii sale globale nebănuit de mari, în ciuda efervescenţei din spaţiul virtual şi a înfloririi turismului sexual cu minori din multe ţări ale lumii. Se pare că pedofilia reprezintă astăzi un fenomen planetar căruia nu se doreşte să i se afle adevăratele dimensiuni, nu numai pentru că întinderea şi proliferarea sa subterană în societate, fără nicio îndoială, ne-ar înspăimânta, ci, şi dintr-o absurdă şi vinovată comoditate. Cu toate acestea, dacă ne-am asuma cu obiectivitate fenomenul, fără exagerări şi distorisiuni de logică, dacă am analiza mai temeinic adevăratele sale cauze şi dacă ne-am apleca mai atenţi asupra acelor discipline ştiinţifice pe care le-am enumerat mai sus, atunci am înţelege mai bine nu numai complicata sexualitate umană, ci şi pedofilia, sub toate aspectele ei, reuşind în cele din urmă să facem o distincţie clară şi necesară între patologie, perversiune sexuală ca rezultat al răului din oameni, şi o normalitate ce vine din istorie uitată sau special trecută cu vederea. Credem că în normalitatea despre care vorbim s-ar încadra, de exemplu, celebrul Lewis Carroll, autorul povestirii „Alice’s Adventures Under Ground”. Iată ce spunea Ioan Petru Culianu, despre acest personaj, în cartea sa: „Călătorii în lumea de dincolo” (Editura Nemira, Bucureşti, 1994, cap. I, pag. 53): „Dodgson, (Charles Lutwidge Dodgson, pe numele său adevărat, n. a.) un docent cam pretenţios de la Christ Church din Oxford, agrea compania fetiţelor drăguţe şi tehnica nouă a fotografiei. Preţuirea lui pentru copile l-a făcut celebru sub pseudonimul de Lewis Carroll, deşi acest lucru a fost cu siguranţă neaşteptat şi nedorit, pentru că singura amibiţie a nevrednicului (şi matematicianului, n. a.) Dodgson era să se remarce prin virtuţi creştine“.
Statisticile au încadrat România pe primul loc din Europa în ceea ce priveşte numărul mamelor minore. Această gravă realitate se datorează, în exclusivitate, lipsei totale a educaţiei sexuale atât în familie cât şi la şcoală, pentru că sexualitatea reprezintă în continuare un subiect tabu, o problemă evitată în permanenţă, din pricina naturii sale delicate, pe care o considerăm eronat ca extrem de ruşinoasă. De pildă, o fată, care a devenit mamă la 15 ani, a declarat cu inocenţă, dar şi cu nonşalanţă că ea nu ştia că poţi rămâne însărcinată în urma unui contact sexual. La o astfel de afirmaţie rămâi siderat şi fără comentarii.
Din nefericire, este cât se poate de evident faptul că societatea noastră „civilizată”, mânată de o ipocrită pudoare, sau poate de o teamă inconştientă de a nu „zgândări” mai mult decât se cuvine o problemă atât de ruşinoasă, o temă interzisă de o morală anchilozată între jaloanele făţarnice ale respectabilităţii şi onorabilităţii, a hotărât să nu se discute despre ea cu responsabilitatea cu care s-ar fi cuvenit. Din spaima de a nu fi clintiţi din încremenirea şi rutina lor existenţială, suficientă, superficială şi, mai ales, comodă, oamenii au băgat sub preş problema sexualităţii (şi implicit a pedofiliei) şi îşi aduc aminte de ea numai ca fapt divers, ca eveniment jurnalistic de senzaţie, nu numai în presa tabloidă.
Nu cumva a sosit vremea să fim sinceri cu noi înşine?
Nu cumva a venit timpul să trăim într-o societate cu adevărat sănătoasă din punct de vedere moral? Atunci să nu ne mai furăm singuri căciula şi să nu ne mai ascundem capul în nisip ca struţul!

Psiholog MIHAELA VINTILĂ