Pentagrama între mit și realitate

Pentagrama este o stea cu cinci colțuri simbolizând, în vechime, cele cinci zeități Wicca, o misterioasă religie a vrăjitoarelor. Folosirea acestui să spunem, concept, cel al pentagramei a fost ordonat persuasiv în orașul Ur, din vechea Mesopotamie, legat de primele însemne ale limbii vorbite.

Aceasta ar fi varianta unanim acceptată de mediana lumii științifice mondiale. Noi, prin cercetătorii istoriei vechi, din ultima sută și ceva de ani, dar mai ales a unora care nu au niciun fel de legătură cu țara noastră, au constatat că de fapt o scriere, deocamdată necunoscută – adică nu poate fi descifrată în prezent – s-a realizat pe arealul actualei Românii cu aproape 8.000 de ani î.e.n, iar dacă vor fi decodificate și expuse cele câteva tăblițe de aur pur, descoperite la Sinaia, la sfârșitul secolului al XIX-lea, scrierea chiar iconografică, poate fi “împinsă” mult spre 10.000 de ani î.e.n, în zona pelasgilor. „Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechtin (Marte) născut din Terra (Gaea) domnul acestei țări, și după mine regele, sau s-a numit cu drept cuvânt gintea pelasgilor ce stăpânește acest pământ”. -Eschil (Supplices) Într-un sens mai degrabă abscons, pentagrama este folosită în mediul satanist și în egală măsură de către veneratorii Necuratului. Cuvântul provine din limba greacă în care πεντάγραμμov înseamnă cu cinci linii. Dar termenul inițial provenea din latinescul pagamus, reprezentând locuitorii zonelor rurale. Pentagrama așa cum se știe este un simbol protocreștin asociat cu venerarea naturii. Pentagrama este materializată într-o stea în cinci colțuri, încadrată într-un cerc, fiecare dintre ele având o anumită semnificație. Colțul de sus era spiritul, celelalte fiind elementele primordiale: aerul, focul, apa, pământul. Actuala configurație planetară, care introduce în sistem, pe o lungă perioadă de timp, un vector atipic și artificial, rezultat al manipulării umane, pentagrama modificată și în egală măsură specifică acestui început de mileniu, alta decât cea moștenită dintr-un trecut imemoriabil și anume: în centru – cel de sus care ne apără, în colțul major – speranța, în stânga – deznădejdea, pe mai departe moartea, banii și în final acel impuls uman necesar și indispensabil, solidaritatea. Într-o formulă adaptată acestor cumplite așezăminte mentale pe care le trăim, elementele foste primordiale s-ar situa într-o structură debranșată de alchimismul Evului Mediu. Acum mai mult ca oricând, în acest diluviu și binecuvântat demers uman, îndrituit de a găsi cu orice preț o soluție la COVID-19 se impune o atitudine pozitivă pentru vaccinare dar și una în egală măsură, datorită grabei de a fi un panaceu universal valabil, o altă fațetă a precauției “Nu puneți briciul în mâna maimuțelor”. Și ca nivel politic tot o formula de tip pentagramă ne conduce: PNL, USR, PLUS, UDMR, Minorități altele decât cea maghiară. Fiecare s-a “așezat” prin negocieri “la baionetă”, pe câte o ramură a acestei construcții, cu cedări/ sacrificii/ încrâncenări care încă mai mocnesc în zona “ciolanului”, centrate în perimetrul primelor trei. Că tot arată făloasă, steaua în cinci colțuri a fost însușită de către structurile comuniste de la Moscova, exportată apoi în tot estul Europei și nu numai. Un cârcotaș ar spune: „Lasă că și pe steagul american sunt vreo 50 de steluțe (pentagrame) corespunzător celor cincizeci de state și nu asociază nimeni aceste însemne ca fiind o construcție subliminală, cu alte înțelesuri decât cele oficiale”. Poate Abraham Lincoln ca președinte al Unioniștilor din Nord alătura piramida cu pentagrama, lăsate posterității acele construcții pe bancnotele americane. Pentagrama, steaua cea mare, din vârful Kremlinului a înlocuit șoimii argintii din perioada țarismului, simbolistica ei fiind, dominația, puterea, exportată ori copiată în mai toate țările socialiste și a altora susținătoare lor. De fapt în acele construcții există o suită de stele, din materiale semiprețioase, atent selectate, montate succesiv – în Piața Roșie pe turnul Spasskaya, următoarea pe Turnul Trinității și apoi pe turnurile Nikosskaya și Borovitskaya, fiecare având modelul ei. Cei veniți în Moscova trebuiau să identifice ceva care ar reprezenta o construcție magnifică; și cum puterea sovietică de atunci, încă nu putea oferi ceva grandios, dădea bine ca pe zidurile Kremlinului să strălucească acele stele în cinci colțuri ca simbol al puterii proletariatului. Acest însemn, a fost „însușit” de mai toate țările socialiste intrând chiar în zona adulației. Am vizitat Moscova pe la începutul anilor ’80; la noi era ceva “jenă” economică, acolo nu prea. Am dorit să vizitez Kremlinul cu mortul lui celebru, “întreținut” cu fel și fel de injecții. Desigur este vorba de Vladimir Ulianov Ilici Lenin, ideologul URSS – la catafalcul căruia veneau tinerii să-și desăvârșească să spunem căsătoria. Șiruri nesfârșite de oameni stăteau multe ore ca să îl vadă cum și după moarte ne sfidează. N-am putut să intru; dar i-am strecurat unei interlocutoare ruse bancul, pe care desigur nu l-a gustat. Și anume că dacă paznicului îi dai o sticlă de votcă te întreabă dacă intri sau ți-l aduce afară să îl vezi la lumina zilei. Așa că am vizitat Panorama de la Borodino – mult mai plină de istorie decât bărbosul îmbălsămat la greu. Nina Cassian în poezia “Stema țării”, masiv recitată în mai toate școlile anilor ’50-’60 ne îndemna și inocula acelor vlăstare tinere de atunci, printre care eram evident și eu:

“Soarele strălucitorul,
Ne vestește viitorul
Iar steluța cea de sus,
Oare ce-o avea de spus?
Socialismul – spune ea,
Se clădește’n țara mea.”

Cu cravata roșie la gât și uniforma aferentă, credeam sincer că acea steluță în cinci colțuri, plantată pe stema Republicii de atunci, sus, pe culmile munților, ne va aduce nouă, tinerei generații, promisul viitor de aur al omenirii. Acele idealuri insuflate părinților mei și milioanelor altora din țărișoara noastră, nu s-a realizat, nici atunci și nici în prezent, în vecii vecilor – Amin! Dar ca un far călăuzitor al acelor vremuri, Mihail Sadoveanu, de altfel un valoros scriitor, dar scump (materialmente) ca povestitor, a dat un mesaj pervers celor care au așezat simbolurile masonice având „pentagrama” călăuzitoare, iar “adormirea” lui a derutat pe cei care mai târziu au trecut către doctrina ocult sovietică. Așa cum peste timp, probabil alta era soarta noastră, dacă patriarhul din timpul așa zisei Revoluții, nu era “expediat” la mănăstirea din Sinaia, să se “trateze” cu urzicuțe tinere, iar loviluția nu ar fi avut loc, dacă miile de protestatari s-ar fi adunat nu la Intercontinental ci în dealul Mitropoliei; ale istoriei meandre, nu-i așa?! Mergând pe firul narator al pentagramei, în statul nostru și nu numai, acționează cele cinci puteri recunoscute, unii zic că ar fi doar trei mai eficace; să vedem așadar: Trei dintre ele ar fi cele de netăgăduit și anume: puterea legislativă, executivă și judecătorească. Acestea ar trebui în principiu să fie separate. Peste tot în lume și în toate timpurile istorice, în principiu s-a trăit bine; pe naiba! La loc deloc de neglijat, în perioada postdecembristă au venit la raport alte două, presa “a patra putere în stat” și puterea economică. Cea din urmă este poate singura producătoare de valori, cu inerentele disfuncții generate în mod categoric de primele trei. Dacă primele trei au generat uriașe derapaje statului român postdecembrist, cea de-a patra în loc să genereze valori spre a estompa eventualele contradicții ale celor trei, dimpotrivă, a adâncit neîncrederea și dezorientarea omului de rând. Nu putem omite și o alta, aproape inexistentă înainte de ’89 și anume, puterea bisericii, care pare, uneori că excedează celorlalte. Când mă gândesc așa privind în urmă, că în copilăria mea, însoțit de câțiva apropiați, mergeam să “cântăm” cu steaua, confecționată din lemnișoare și hârtie, cu un ciot de lumânare în mijloc, hălăduiam prin vecini cu “Steaua sus răsare”. Nu ne deplasam prea mult de zona noastră, că veneau niște răi să ne-o “închine”. Adică să ne ia cei câțiva bănuți și cu un ciomag să ne-o spargă. Acum cică i se zice bulling. Pe lângă marile asocieri statale, printre care și cea în care suntem U.E, există ASEAN – formată din cinci state (Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore și Thailanda), apoi BRICS (tot în cinci “colțuri”) – Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud; oare ce forță face ca entități statale oarecum diferite să se agrege în format de cinci? Pe aceeași dimensiune s-ar pune întrebarea: pentagrama poate fi considerată un simbol masonic? Pentru antici era simbolul lui Pitagora, în evul mediu reprezenta inițierea iar cei care acționau în tenebrele subterane ale conștiinței umane ca un însemn al iluminaților. Pentru prima dată în francmasonerie, pentagrama apare pe la 1641 datorită lui Sir Robert Moray, care se presupune că era un semn personal. Pe mai departe a devenit chiar un însemn, cu conotații multiple în cercul constructorilor, ale familiilor, ori a inițiaților etc. Modelul, pur, practic s-a devoalat în timp în variate concepte de tipul Manifestului Partidului Comunist – elaborat de Karl Marx și Frederich Engels, ori dogmele conținute în ele, au avut ca punct convergent, inițial, o axiomă a unei viitoare construcții politico economice. Prin derivatele ulterioare au ajuns să “stăpânească” un monstru, care nu a mai putut fi controlat, iar de aici până la acapararea puterii de către mânuitorii mujicilor nu a fost decât un pas; uriaș pentru acei uneltitori și distructiv pentru întreaga omenire de atunci cu reverberații devastatoare până în prezent. Pentagrama sigilează corpul fizic cât și pe cele energetice împotriva celor care le atacă. Funcționează ca un scut de protecție dar în egală măsură ca un declanșator către spirala spirituală. Împărțind cercul zodiacal în cinci se obțin 72 de grade (acei îngeri ai luminii și tot atâția ai întunericului). Privind din această perspectivă, pentagrama are câte cinci triunghiuri constitutive, fiecare având câte două unghiuri de 72 de grade la bază și unul de 36 la vârf. Anticii erau uimiți de faptul că planeta Venus descria o dată la patru ani o pentagramă perfectă. Pe baza acestui ciclu grecii au stabilit olimpiadele o dată la patru ani și aceasta a rămas până în zilele noastre. De fapt după secole s-au desfășurat la Atena (6 – 15 aprilie 1896) primele Jocuri Olimpice după ce împăratul roman Teodosiu le-a interzis în anul 393. Pierre de Coubertin a creat Primul Comitet Internațional Olimpic în anul 1894, Atena fiind stabilită să le organizeze în 1896; și de atunci încoace s-au dezvoltat numeric prin participanți debordând prin fast și grandoare, sub semnul celor cinci cercuri. Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de vară din 2012 – din Regatul Unit – concepută și coordonată de către regizorul Danny Boyle – numită și Insulele Minunilor a avut o semnificație aparte, bizară pe moment, greu de digerat ca mesaj ulterior și plină de predicții pentru prezent. Manifestarea a “găzduit” zeci de paturi de spital, un număr mare de asistente medicale, moartea fiind la tot pasul. Din mijloc s-a ridicat un uriaș demonic sugerând un coronavirus. Pe lângă mesajul direct, au fost “injectate” și unele subliminale: figuri de copii alăturate GOSH, semne ale tăcerii cu degetul la gură, un fel de somn generalizat – precum cel al rațiunii – ființe negre, personal medical debusolat și multe altele. Da, poate fi interpretată această manifestare planetară care are loc o dată la patru ani și în această cheie, dar derularea în sine, nu cea artistică, rezistă oare probei timpului? Vom vedea. Într-o ipostază oarecum neutră, nu mă pot abține de a slobozi în versuri o “Pentagramă” într-o formulă prozaică.

Pentagramă prozaică
Pentagrama, steaua ce pogoară
Dintotdeauna peste capetele noastre
Din tării, poate a câta oară?
Speranța, revărsată dinspre astre.

Izvorăște, așa se zice, de la Ur
Ori de aiurea din adâncuri
Ale sferelor celeste, desigur
Debordând, planând, spre smârcuri.

Privind, din înălțimi un Ev
Debusolat precum cel actual
La bază având un oarecare nerv
Precum un status factual

Mai abitir meditez desigur
Că acea făloasă stea în colțuri
Îmi trezește, mai mult ca sigur
O transgeneză cu multiple înțelesuri.

Pe acest pământ năvalnic
Acum într-o oarece derivă
Nu am dreptul, ca un trudnic
Să slobozesc în “piață” o păcătoasă de misivă.

Revenind, că așa se cade spre plaiurile noastre mioritice, cum îi place bunului român, să disecăm, măcar în fugă – nu cea de Bach sub forma foccatei – ci a modului cum își fac datoria, conform legii desigur, cele cinci forțe ale statului român. Puterea legislativă, potrivit Constituției are menirea, prin aleșii săi odată la patru ani – unii dintre ei au și uitat numărul anilor/ mandatelor – să purceadă a legifera felurite spețe care au menirea de a aduce această societate, imperfectă, spre un anumit liman de predictibilitate. Dar nu, legiuitorii noștri aleși pe câte patru ani, dosesc în sertare sute sau chiar mii de propuneri de acte legislative, că nu convin celor care conduc politic țărișoara noastră. Și de aici, un imens clivaj între legiuitori și alegători. Alegătorii sunt însă stoici, îi aleg cu o încrâncenare sui generis tot pe cei care toacă frunză la câini (majoritatea). De ce îi aleg tot pe ei? Că nu au alte variante. Listele sunt liste, vrei nu vrei pui o ștampilă ca alegător cam pe unde ți se năzare sau până nu demult pe cel/ cei ce ofereau câte o găleată de plastic, o răchie și în unele cazuri ceva mărunțiș.

Unii deputați/ senatori, ca și acum s-au trezit, ajungând în Parlament, că ar trebui să aibă și ceva școală – mai de soi evident – nu de șef de service, fost ospătar, acum un luptător K1 și multe alte figuri plantate, ar fi doar un amănunt, că la câți sunt nu mai contează și ceva plevușcă. Ei, dacă ar fi și pregătiți și mai ales patrioți, pot schimba în bine fața României prin legi gândite, fără sutele ori poate miile de amendamente ulterioare. Puterea executivă este în fapt cel mai mare SRL având ca patron – “Primul Ministru”. El ar trebui în principiu, prin Guvernul pe care îl conduce, mai întâi să pună în practică legile votate de prima putere, să stabilească și să aprobe cadrul legislativ de aplicare și în situații excepționale să activeze și sistemul Ordonanțelor de Urgență. Poate, dacă ar fi și capabil și nu în ultimul rând să existe o oarecare stabilitate a guvernelor. Statistic – între anii 1862-1881 au fost 21 de Prim Miniștri, 1881-1914 – 19, 1914-1940 – 32, 1940-1944 – 9, 1945-1989 – 8, 1990-2021 – 27. Cu toate că țara noastră a trecut prin Războiul de Independență, Primul și Al doilea Război Mondial, “rata” de prim miniștri a fost de unul la 1,42 ani. După 1990 – până în prezent rata a fost de 1,11. Cam puțin coane și cam instabilă situația; și atunci cum să guvernăm eficient? Fiecare român își poate pune o simplă întrebare: Oare Prim Miniștrii cu guvernele lor aferente au adus țara noastră în zona celor dezvoltate și prospere? Au generat bogăție, au creat prin proiectele lor locuri de muncă și mai presus de toate au făcut ca locuitorii acestei țări să se compare cu semenii lor din UE, UK ori SUA de pildă? Categoric nu! Mai toți componenții guvernamentali știind că nu vor sta mai mult de patru ani, și-au căutat (și au reușit) un anumit tip de chiverniseală. Ca să mănânce și gura lor și a succesorilor pe vecie ceva dumicați consistenți. Puterea judecătorească, da, este cum spune basarabeanul de rând carevasăzică ceva tare în care nu ai cum să te opui. Da, este o castă, adesea prin unii reprezentanți ai ei, monstruoasă. Am o mulțime de exemple în care soluții simple și clare, au fost tergiversate ani de zile spre a se “topi” în nimic. Avem structuri ale statului român, de nivel mondial, instituții pompos botezate, agregate de tipul agențiilor guvernamentale, ONG-uri finanțate de la buget, în fine tot ceea ce este necesar ca să funcționeze ca un stat modern și puternic. Da “patul” îl avem, ca la Crucea de Piatră, dar cu cine este populat? Puterea a patra, se înțelege cea mai vizibilă datorită multitudinii de mijloace tehnice moderne, și-a asumat menirea de a ne informa corect, coerent, la obiect, în timp real și nu în ultimul rând profesionist, imparțial, debarasat de eventualele influențe politico-economice, multitudinea de evenimente/ situații derulate zilnic pe întinsul patriei noastre și de pe mapamond. Mai întâi, că media actuală este finanțată de moguli, cu interferențele lor la vârful politichiei și atunci nu putem vorbi de obiectivitate și imparțialitate. Este drept că profesioniștii vocali care și-au respectat menirea de a fi cultivatori de adevăr, pe parcurs au fost “măturați”: gura fiindu-le astupată. Și au rămas sforarii, clănțăii, cei care de fapt au îmbătrânit în rele. În treacăt fie spus, presa scrisă a dispărut din trei motive cel puțin: producătorii nu-și permit cheltuielile exorbitante cu producția, firmele de distribuție sunt într-un fel de colaps și în fine autoritățile locale au avut grijă să desființeze în proporții variabile de până la 80% chioșcurile de unde-și cumpărau presa cei din jurul acestora. Și așa zeci și zeci de titluri de presă, consacrate, au dispărut. Motivează că “lucrează” în on-line. Departe de cititorul tradițional; cel tânăr și modern nu are timp să se “adape” la presa on-line. Puterea economică – cea de-a cincea în ierarhie – a fost și este influențată direct ori discret de primele patru. În timp această așa-zisă putere s-a structurat în cel puțin cinci categorii: Marii jucători transnaționali care au preluat majoritatea (cu un termen delicat și imperfect) afacerilor din țara noastră. Își exportă valorile create aici, în țara mamă. Marii capitaliști autohtoni, striviți de cei dintâi dar și de cele patru puteri ale statului român. Investitorii bușonați la sursele de finanțare din bugetul public; cu inerentele și atotștiutele zeciuieli. Spunea recent un primărel din Capitală că bordurile trebuie schimbate periodic, adică o dată la patru ani. Aici e doar un mizilic nevinovat. Patronii medii și mici din zona serviciilor, comerțului, HORECA, construcțiilor, care în principiu lucrează cinstit, fiind vulnerabili la orice inflexiune a sistemului economic (crize economice, actuala pandemie etc). Micii buticari, producătorii agricoli, meseriașii care se află în zona supraviețuirii. Așadar că vrem sau nu, cele cinci însemne primordiale, grupate sub sigla Pentagramei ne-au inițiat istoria și ne determină așa cred eu și prezentul, că despre viitor va trebui regândită antica pentagramă.

Florian Laurențiu Stoika