PERIPLU BĂNĂȚEAN

PERIPLU BĂNĂȚEAN

Când ne invităm prietenii din străinătate să ne viziteze ţara îi ducem cam prin aceleaşi locuri, de acum consacrate: Valea Prahovei, Delta Dunării, mănăstirile Moldovei, Maramureşul, Braşovul, Sibiul, Sighişoara… Există însă în România zone tot atât de frumoase, sau chiar mai frumoase, dar mai puţin cunoscute. Unele dintre ele trebuie descoperite chiar şi de noi, românii. Cu acest gând, într-o dimineaţă de sâmbătă mi-am luat familia şi am pornit spre Banat, despre care auzisem vorbindu-se la superlativ. Dar ce am văzut a depăşit cu mult închipuirea noastră, rămânându-ne în amintire ca unul dintre cele mai încântătoare vise trăite cu ochii deschişi.
Periplul nostru bănăţean a început la Orşova, oraş cu o istorie întinsă pe aproape două milenii, aşezat la vărsarea Cernei. Primul nostru obiectiv: Cazanele, cea mai îngustă parte a defileului săpat în stâncă de Dunăre pe o distanţă de 134 km, despărţind Balcanii de Carpaţi. Pentru a le vedea în toată splendoarea lor, am închiriat una dintre bărcile pe care administraţia Parcului Naţional „Porţile de Fier“ le pune la dispoziţia turiştilor. Mergând în amonte, la vreo 25 km de Orşova veghează curgerea apei chipul lui Decebal, sculptat în stâncă.
Statuia – la care au lucrat 12 sculptorialpinişti timp de zece ani (1995-2004), finanţaţi de omul de afaceri român Iosif Constantin Drăgan – este cea mai mare sculptură de acest fel din Europa: are 55 m înălţime şi 25 m lăţime. Imediat după Valea Mraconiei intrăm în Cazanele Mici.

Peisajul devine tot mai spectaculos: pereţii stâncoşi, aproape verticali, ai masivelor Ciucarul Mic, de-a lungul malului românesc, şi Mali Strbac, de-a lungul celui sârbesc, strâng în cleştele lor apele Dunării, învolburându-le. Un moment de relaxare – golful Dubova – şi apoi pătrundem în Cazanele Mari.
Aici, Dunărea se îngustează la 150 m, iar adâncimea ajunge la cel mult 53 m. Conducătorul ambarcaţiunii, care îndeplineşte şi funcţia de ghid, ne povesteşte că pentru a face cursul Dunării navigabil, de-a lungul secolului 19 maghiarii au făcut ample lucrări de canalizare în această zonă plină de cataracte, bancuri şi vâltori.
Canalul a fost inaugurat pe 27 septembrie 1896 de împăratul Franz Iosif al Austriei, iar la eveniment au fost invitaţi regii Carol I al României şi Alexandru I al Serbiei. Munţii care încadrează aici Dunărea – Ciucarul Mare şi Veliki Strbak – sunt acoperiţi cu o vegetaţie luxuriantă. Ghidul ne spune că primăvara, când pe pantele munţilor înfloresc lalelele galbene şi apoi liliacul alb şi mov, peisajul devine fastuos. La baza peretelui de calcar ce flanchează Cazanele Mari în partea românească, zărim două grote. Cea mai mare, Punicova, cunoscută şi sub numele de Peştera Liliecilor, are o adâncime de 60 m şi o lungime de peste un kilometru şi jumătate. Despre cea de-a doua, Peştera Veterani, legenda povesteşte că a fost unul dintre locurile unde dacii îi aduceau ofrande lui Zamolxis. Fortificată de austrieci în secolele 17 şi 18, a fost folosită ca adăpost pentru militari în timpul războaielor dintre habsburgi şi otomani.
Marcaţi profund de frumuseţea locurilor văzute, plecăm mai departe, spre cel de-al doilea obiectiv al excursiei noastre: Mănăstirea „Sfânta Ana“. Aşezată pe coama „Dealului Moşului“, care domină Orşova şi împrejurimile şi de unde privitorul
poate admira potcoava golfului Cerna, dar şi o parte a imensului lac de acumulare al hidrocentralei „Porţile de Fier“, mănăstirea este un loc încărcat de istorie şi impregnat cu fiorul sacru al vieţii monahale. Lăcaşul a fost ctitorit de cunoscutul ziarist Pamfil Şeicaru, care a luptat aici în timpul Războiului pentru Reîntregirea Neamului şi care, pentru faptele sale de arme, a fost distins de Regele Ferdinand I cu titlul de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul“. Înălţarea mănăstirii a fost un gest de mulţumire adus lui Dumnezeu, pentru că i-a salvat viaţa în toamna anului 1916, atunci când a fost îngropat de explozia unui obuz. În acelaşi timp, este un prinos de recunoştinţă adus memoriei camarazilor lui de arme, care au sfinţit cu sângele lor aceste locuri, cât şi memoriei tuturor eroilor care au căzut pentru a împlini visul de secole al românilor.
Construcţia mănăstirii s-a desfăşurat între anii 1936 şi 1939, după un proiect al arhitectului bucureştean Ştefan Peterneli. Mai întâi, a fost tăiat un drum ce pornea din centrul vechii Orşove, care, pe parcursul celor 1.500 m, era străjuit de şapte troiţe cu bănci de popas, sculptate din lemn de stejar. Pe troiţe erau săpate dedicaţii pentru fiecare regiment care a participat la luptele din această zonă. În anii regimului comunist, troiţele au dispărut pe rând, victime ale intemperiilor şi barbariei unor trecători.
În centrul mănăstirii, se află biserica, elegantă şi zveltă, construită din bârne de lemn placate la interior cu zidărie de cărămidă. Pictura iniţială, realizată în spiritul tradiţiei iconografice bizantin-ortodoxă, se mai păstrează doar în turla centrală, căci, prin anii ’70, pereţii au fost spoiţi cu var. Catapeteasma, sculptată în lemn de tei, a avut o soartă mai bună: în anul 1947 a fost strămutată la Mănăstirea Timişeni din comuna Şag, judeţul Timiş. Odată încheiate lucrările, mănăstirea trebuia târnosită cu hramul Sfintei Ana – după numele mamei ctitorului – şi introdusă în circuitul monahal ca aşezământ de maici. Dar, din cauza unui contencios cu Episcopia, a izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi apoi a instalării regimului comunist, când mănăstirea “Sfânta Ana” a fost transformată în local de petreceri (!), sfinţirea bisericii a putut fi împlinită abia după o jumătate de veac, pe 2 decembrie 1990. În anii următori, lăcaşul a fost supus unor lucrări de restaurare, între care refacerea picturii murale şi realizarea unei noi catapetesme, redându-i-se nobleţea ce se cuvine acestei inimi a ortodoxismului din această parte a Banatului, regiune care, potrivit izvoarelor istorice, a fost a doua de pe teritoriul românesc unde s-a dezvoltat viaţa monahală, după Dobrogea.

De aici, drumul nostru a pornit spre Băile Herculane, renumita staţiune balneo-climaterică. Localitatea este la fel de veche ca Orşova. Descoperind virtuţile izvoarelor cu sulf şi sare, romanii au întemeiat aici prima staţiune termală din Dacia: „Ad Aquas Herculi Sacras“ („La apele sfinte ale lui Hercule“). După secole de amorţire, localitatea se retrezeşte la viaţă în secolul XIX, când Banatul se afla sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Grănicerii austrieci reconstruiesc oraşul din temelii: apar hoteluri luxoase, vile, băi termale ultra-moderne – între ele locul central ocupându-l Băile Imperiale –, restaurante, cafenele şi chiar un cazinou. Localitatea devine locul de vacanţă preferat al aristocraţiei austroungare. Franz Iosif considera orăşelul drept „cea mai frumoasă staţiune de pe continent“, iar împărăteasa Elisabeta – Sissi – era, pur şi simplu, îndrăgostită de aceste locuri: Băile Herculane – scria ea într-un jurnal intim – sunt „o prezenţă distinctă şi încântătoare“. În timpul regimului comunist, localitatea intră în epoca turismului de masă, devenind mai ales o staţiune de tratament pentru „oamenii muncii“. Băile Herculane nu este însă doar o destinaţie pentru oamenii bolnavi, căci, dincolo de splendoarea peisajului înconjurător, arhitectura barocă a clădirilor, amintind de cea vieneză, face din orăşel un adevărat muzeu în aer liber.
Asemenea împărătesei Elisabeta, şi noi ne-am îndrăgostit de acest Peleş uriaş, chiar dacă în prezent mai sunt multe de făcut pentru a-l readuce la gloria de odinioară.
De la Herculane am pornit spre comuna Armeniş, aflată la 25 km de Caransebeş. Aici se află Mănăstirea Piatra Scrisă, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor“. Istoricul mănăstirii spune că, atunci când s-a construit calea ferată pe ruta Caransebeş-
Orşova, pe o stâncă a fost descoperită pictată Icoana Sfintei Treimi. Pentru a păstra icoana, la cererea credincioşilor din împrejurimi traseul tunelului a fost deviat cu câţiva metri.
În tradiţia locală există câteva legende care explică pictarea icoanei ca semn de recunoştinţă sau pentru iertarea păcatelor. Sunt însă mulţi localnici care cred că icoana nu a fost „zugrăvită“ de mână omenească, ci este vorba de o minune dumnezeiască. Prima menţiune documentară apare pe o hartă militară austriacă din 1788, în care acest loc este notat „Stânca Sfintei Treimi“. În 1822, icoana a fost restaurată de un pictor din Caransebeş, iar în anul 1929, familia Dragomir din Slatina Mică a ridicat aici o capelă în memoria unicei lor fiice, decedată foarte tânără. În sfârşit, în 1930 Episcopia Caransebeşului a construit o casă pentru călugări şi o clopotniţă şi, astfel, a apărut aşezarea monahală numită „Schitul de la Piatra Scrisă“. Imediat după prăbuşirea regimului comunist, a fost refăcută capela, iar pe dealul din apropiere au fost construite un altar de vară, un nou corp monahal şi o nouă biserică. În fiecare an, la praznicul „Duminicii Tuturor Sfinţilor“, hramul acestei mănăstiri, credincioşii din zonă fac un pelerinaj la icoana Sfintei Treimi. Cu aceasta, periplul nostru bănăţean s-a încheiat. Amintindu-ne un gând al marelui Nicolae Iorga: „Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti“, am plecat spre casã cu sufletul plin de iubire.

GEORGE CANACHE