Pictorul Mihai Vintilă s-a stins din viaţă

Mihai Vintilă a murit în noaptea de 27 mai 2020, la vârsta de 88 de ani. Pictorul naiv era internat pe secţia de Cardiologie, de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa, pentru un anevrism de aortă! Cetăţean de onoare al municipiului Caransebeş din 2005 şi al judeţului Caraş- Severin din 2016, Senior al Culturii Cărăşene, Mihai Vintilă a fost primul artist naiv care a avut iniţiativa realizării unui Dicţionar al artei naive din România. Cei peste 90 de artişti cuprinşi în această lucrare de referinţă au fost, dealtfel, prezentaţi şi la Radio România Reşiţa, în cadrul unei rubrici pe care a susţinut-o cu mult entuziasm la microfon, intenţia sa fiind recunoaşterea picturii naive în cadrul artei şi atragerea de noi talente. Cel mai important pictor naiv al Banatului, fondatorul şi preşedintele Asociaţiei ARPLANA, s-a născut la Caransebeş, în 10 martie 1932, fiind mezinul familiei unui subofiţer, veteran de război, şi fratele scriitorului Petru Vintilă. Studiile primare şi gimnaziale le face în oraşul natal, absolvă Şcoala Medie Tehnică Veterinară în Timişoara şi, în anul 1959, Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. Cu toate că a cochetat cu desenul încă din copilărie, a fost autodidact în domeniul picturii naive, prima sa expoziţie fiind în 1979. După acest moment, artistul a prins curaj şi a devenit extrem de prolific, activitatea sa expoziţională remarcându-se în expoziţii personale şi de grup, atât în ţară cât şi în străinătate, prilejuri ca arta sa să fie apreciată cu numeroase premii şi distincţii. Lucrările lui au fost expuse la Royal Hall – Londra (1983), Halle Saint Pierre – Paris (1985), Arles şi La Vallette du Var Caen – Franţa (1991), Madrid şi Bonn (1993), Montreal şi New York (1995), Viena (1996), Beirut și Tokyo (1997), multe aflându-se în muzee şi colecţii particulare din întreaga lume. Şi Muzeul Banatului Montan deţine 40 din lucrările sale, donate de artist, care a mai donat, dealtfel, încă 148 de lucrări Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din Caransebeş, într-o expoziţie permanentă. A participat la peste 30 de tabere de creaţie în ţară şi străinătate, fiind el însuşi coordonatorul şi sufletul uneri tabere internaţionale la Poiana Mărului. I-a susţinut şi i-a încurajat pe tinerii pictori naivi, multe din cărţile sale promovând acest gen de artă. În domeniul publicistic s-a afirmat cu peste 13 volume de literatură, unele cu caracter memorialistic. De o vitalitate spirituală de invidiat, Mihai Vintilă a fost nelipsit din Casa Dumitrescu, la seratele cultural-artistice organizate de medicul chirurg, care l-a şi îndemnat să se interneze pentru acel anevrism de aortă! Dumnezeu să-l ţină în lumina sa!

Diagonalele unui tratat și ”insomniile” istoriei- Trianon 1920

”Idealurile se mototolesc repede în Valahia și se degradează”
(Petre Pandrea)

Pentru majoritatea istoricilor, data de 4 iunie 1920 își păstrează nealterată semnificația de zi a împlinirii destinului național, așa cum a releiefat-o Nicolae Iorga: ”Ideea unității naționale – idee care stă astăzi la baza unei politici împlinite și consfințite prin tratatele….. recent încheiate, între politicile învingătoare și cei învinși- e tot așa de veche ca neamul însuși…”. Dintr-o altă perspectivă, pentru toate oficialitățile, fluturarea unei date istorice memorabile, în împrejurări festive atunci când presărarea unui discurs cu fraze care să mărturisească respectul față de identitatea și suveranitatea unei națiuni, poate aduce felicitările auditorilor și chiar alianțe, adeziuni care devin o obișnuință. Din nefericire, din îndelungata istorie a realizărilor româno- maghiare, data de 4 iunie 1920 își atestă și astăzi, la un secol distanță, o anumită magie, o vrajă malefică, generând nu armonie și respect-interetnic, ci mai curând alimentând tensiuni și adăugând mereu noi ”conotații” (afective) la deja, mult bogatul ”material propagandistic”, al unei politici maghiare, valabile și ieri, dar și azi. Conaționalii noștrii cultivă și-n prezent, cu aceeași nobilă încăpățânare, obsesia pierderii unui teritoriu strămoșesc: Transilvania. Ei se prefac a nota legitimitatea și legalitatea juridică românesc, vremelnic înstrăinat a revenit la matcă precum și s-a reintegrat în trupul neamului, după expresia consacrată a lui Filipescu. Ungaria de azi, încă nu înțelege la nivelul dreptului internațional că, tratatele nu sunt literă mărită a trecutului. ”Fără o armonizare și o recunoaștere etnică, socială și geografică nu poate exista o bază totală, pentru viitorul comun a două state vecine”, așa cum afirma cândva N.Titulescu, în discursurile lui, de la tribuna Societății Națiunilor, de la Geneva. Fără asumarea ”Sine ira et studio” a erorilor trecutului nu poate exista dialog interstatal, colaborare sau mai mult: o coexistență pașnică între popoare, ”neumbrită” de demonii revanșei și a revizionismului de orice fel. În nenumărate eforturi ale părții române, a unor vechi interese de coeziune europeană socială și economică-partea ungară nu a dat semne de reconciliere, sau de reciprocitate a demersurilor, fie ele doar la nivel declarativ. Intoleranța n-a condus niciodată, decât la conflicte și polemici inutile. Într-o lume a contrastelor nu poți deveni un membru influent, în arena mondială… purtând costume politice demodate! Situația actuală a României seamănă cumva cu acea faimoasă butadă a lui Picasso, pe tema preferințelor lui, în arta avangardistă. Întrebarea unui reporter suna cam așa: ”Ce formă ați prefera: cubul, sau sfera?”, iar artistul a răspuns că, ”nu o preferă nici una dintre ele, ci că îi place cel mai mult starea de provizorat, așteptarea și geometriile ei.” Tot astfel se petrec lucrurile și-n viața politică, indiferent de pasiunile umanității.

Armand Steriadi