PLANUL KALERGI – DISTRUGEREA VECHIULUI CONTINENT ARE LOC ACUM

PLANUL KALERGI

DISTRUGEREA VECHIULUI CONTINENT ARE LOC ACUM

Imigrarea în masă e un fenomen stabilit de Sistemul abscons ca fiind inevitabil. De fapt este un plan abil de a distruge vechiul Continent.
Fondatorul obscur al U. E. este Richard von Coudenhove Kalergi, acesta, în anul 1922, punând bazele mişcării „Paneuropa”, previzionând instaurarea Noii Ordini Mondiale, unificarea europeană fiind primul pas spre un Guvern Mondial Unic. Afirma atunci că popoarele europene vor reprezenta un amestec de rase asiatice şi de culoare, pentru a crea o turmă multietnică uşor de condus, putând fi dominată de către elita aflată la putere.
În lucrarea sa „Praktische idealismus”, „Idealismul practic” (1925), proclamă desfiinţarea dreptului la autodeterminare al popoarelor.
Pentru ca Europa să fie dominată de către elită este necesară amestecarea raselor – albi, negri, asiatici.
Acest exeget, e adevărat puţin cunoscut, fără a avea un rol, cel puţin declarativ, concret în istorie, dar în onoarea lui a fost constituit premiul Coudenhove – Kalergi. Între cei care îi admiră ideile fiind Angela Merkel ori Herman Van Rompuy, membri marcanţi ai conglomeratului U. E. Este susţinută ideea că migrarea a popoarelor din Asia, Africa, Orienul Mijlociu cât şi din alte zone este finanţată de către forţe oculte care nu au niciun fel de a face cu aşa zisa democraţie trâmbiţată pe toate canalele. „Ne confruntăm cu cea mai periculoasă revoluţie din istoria omenirii: revoluţia statului împotriva omului. În faţa noastră se derulează cea mai gravă idolatrie din toate timpurile: zeificarea statului” (Totaler Mensch – Totaler Staat).
Fenomenul imigrării nu este unul spontan, este rezultatul unui studiu minuţios pregătit de decenii spre a distruge complet Vechiul Continent. Dar restul lumii „doarme”; conflicte ori tensiuni „îngheţate” par acum a se trezi, împotriva tratatelor semnate şi ştampilate cu decenii în urmă. Au apărut alte centre de putere inexistente sau fără vlagă la acea vreme, aparţinătoare acum BRICS-ului de pildă (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), iar acea „directivă” stabilită cu nouăzeci şi cinci de ani în urmă nu avea cum să prevadă toate detaliile. Dar esenţa ei persistă, promotorii de atunci acum trecuţi în lumea cealaltă, dar urmaşii lor încearcă în această lume mişcătoare să ne constrângă cumva într-un pat al lui Procust.
Pe fondul inventatului Război hibrid se poziţionează forţe care doresc fărâmiţarea Europei. Centrul călăuzitor, farul (nu cel din Alexandria antică) se spune că ar fi fost aprins la Kremlin. De fapt, în acest moment, prin aşa zisele dezvăluiri americane, dar şi prin punctarea feluritelor evenimente ca având la origine iniţiative ruse, această ţară ori în realitate îşi vâră coada peste tot, ori este pusă la zid în mod nemeritat. Ce se întâmplă acum în Spania este un fel de model, atent urmărit de foarte multe centre centrifuge zonale de putere ale Europei şi nu numai Într-un circuit pe care l-am făcut în Austria cu ceva ani în urmă, am întâlnit nişte nostalgici care după evenimentele (va trebui altfel să le catalogăm) de la Târgu Mureş din anii ’90, dacă ar fi şi reuşit acea rebeliune, se vedeau deja conducători ale unor structuri transilvănene cvasistatale.
Într-un fel – chiar dacă cei mai mulţi dintre ei, datorită vârstei, au trecut în lumea de dincolo, ideile au rămas. Cine erau ei, de fapt? Nişte slujbaşi de rang inferior care puctiform îi serviseră (că atunci erau tineri) elitei comuniste; o vânătoare, un pescuit montan, o escapadă discretă cu vreo fetiţă unguroaică gureşă etc. Acum, la bătrâneţe, regretau prezentul, dar aveau ţinte de viitor foarte clare.
Privim la nostalgicii „românaşi” neneaoşi, răspândiţi pe tot mapamondul, nu puteau agrega, în sufletul lor, ideea că au muncit în trecut, cu dublu standard (plecăciune/înjurătură faţă de acei vremelnici conducători), iar după ’90 nu au avut şansa de a pune mâna pe o ciosvârtă de România pe care, atunci, o credeau că este o pasăre rănită tocmai bună de pus în tolbă.
Vremurile s-au schimbat, ţara noastră este în continuare slabă la toate capitolele (sănătate, învăţământ, investiţii, apărare etc), dar, deocamdată indestructibilă şi să dea Domnul să rămână aşa.
Acum Transilvania este percepută pe mapamond ca fiind ceva aparte (decuplată de România), avându-l pe Dracula, Castelul Banfi’!, zonele bântuite de către prinţul Charles, ca în final, aşa ca o palmă a istoriei (datorită impotenţei actualilor noştri conducători), să fie catalogată şi alăturată ca o zonă delicată pe harta Europei precum Catalonia, Ţara Bascilor, Tirolul, Veneto (nordul Italiei) etc.
Va trebui ca actualii politicieni ai noştri locali, zonali, ori U. E. să-şi facă un titlu de glorie cuplând această regiune a României unde vieţuiesc peste 5,5 milioane de suflete româneşti într-o perfectă coabitare şi frăţietate cu alte 1,3 milioane de alte naţionalităţi conlocuitoare, că la un loc toţi au sentimentul peren, nealterat de învrăjbitorii de neam şi ţară, că formează, împreună cu celelalte regiuni istorice un stat unitar, indivizibil, unde toţi sunt luminaţi de acelaşi Soare, precum scrie în Constituţia noastră.
La finalul acestui tur de forţă, în speţă cel catalan, care în paranteză a înflăcărat peste un milion de oameni din zona „separatistă” faţă de cei peste 46 de milioane ai ţării mamă, se vrea ca un fel de glumă fără de final.
Autoritatea Guvernului Catalan a fost suspendată, autorul secesionismului, Puigdemont, a fugit în Belgia (atenţie valoni, atenţie flamanzi), românca lui soţie s-a retras la Bacău, locul ei de baştină, şi deocamdată lucrurile par a fi într-un fel de armistiţiu pe moment.
Faţă de alte zone „delicate”, cum ar fi Kosovo, de pildă, România nu a recunoscut nici acum statalitatea acesteia, deşi multe ţări europene au făcut-o, iar „prietenii” noştri sârbi nu au avut delicateţea ca măcar să ne mângâie pe creştet.

Decuplarea de Spania a Cataloniei prin perdantul Carlos Puigdemont, la origine pare a fi o mişcare de tip Troţkist. Acel ideolog îndrăgit de Lenin, dezvoltând teoria ce-i poartă numele (săracul Leon Troţki, cum i-a fost despicat capul de către agenţii KGB, în Brazilia, unde se refugiase), îmbrăţişând ideologia marxist-leninistă gândea dominarea de către URSS în acest mod a Europei.
Războiul Civil din Spania din ’36-’38 a început şi s-a terminat în Catalonia. Acolo au participat şi comuniştii români, în frunte cu Walter Roman (cu gradul de maior), acela având „expresii” oarecum similare cu cele petrecute în România legionară. Istoria nu poate înlocui evidenţele. La Malaga anilor ’36, generalul Paxtot, lasă puterea marxiştilor, nealăturându-se lui Franco. Urmarea: imediat bande înarmate se precipită prin Malaga, incendiază, jefuiesc, asasinează fără niciun fel de scrupule. Generalul crezuse că-şi salvează viaţa, lăsând marxiştilor puterea; pe 12 august 1936 i se taie urechile, e împuşcat şi, mort, este castrat; falangiştii sunt masacraţi, cadavrele lor sunt mutilate. Au supravieţiuit doar 233 de oameni. În prezent, actualele regiuni ale bascilor ori Galiţiei sunt tentate să meargă pe „pârtia” Cataloniei.
Apar titluri de presă care se doresc incendiare: „Catalonia, un butoi cu pulbere al Europei”, „Europa «incendiată »”, „Va fi război civil în Spania?”, „O lume întreagă pe fitilul Cataloniei”, „200.000 de români îngroziţi în Catalonia”, „Cinci focare autonomiste”.
Catalonia ridică tensiunea pe bătrânul continent deoarece este ciudat că în Capitala informală a Europei, Bruxelles, acesteia i se cere să-l extrădeze pe Puigdemont, ceea ce pare ridicol ori de neînţeles. Cazul în speţă poate rescrie regulie U. E., deoarece nu sunt prevăzute asemenea situaţii în niciun tratat european, impunând resetarea tuturor regulilor de funcţionare a acestui organism.
Extrădarea nu poate funcţiona, procedura standard fiind mandatul european de arestare.
Revenind la subiectul momentului, dezvoltarea economică a Cataloniei a fost motorul acestui gest de secesiune. O regiune ori alta a unei ţări poate beneficia de la centru de felurite facilităţi pentru a se dezvolta spectaculos. După care aceasta – de fapt unii vectori ce vor a-şi construi un statut al lor – dorește a se decupla de statul de care aparţine prin graduale impulsuri de autonomie, pentru ca, apoi, să devină un stătuleţ nerecunoscut de nimeni, apoi insulă incapabilă de a se autosusţine. Acele „insuliţe” ar trebui să se organizeze statal cu cheltuieli uriaşe pe care nu le pot finanța. Divizarea unor ţări ale Europei este o himeră, o cale a „pierzaniei”, este în final preluată din doctrina troţkistă.
Dar Modulele redesenării Europei sunt în prezent în prim planul preocupărilor unor analişti militari/politici/ economici, că deh! această categorie ne influenţează gândurile/atitudinile/ luările de poziţii, nu putem scăpa de o marotă indusă zilnic – persuasiv.
Planul Kalergi a fost descris amănunţit de către scriitorul austriac de extremă dreapta Gerd Honsik (n. 1941 – Viena), un proeminent negaţionist al Holocaustului. Un susţinător al lui a fost Winston Churchill din liga masonică B’nai B’rith, reuşind să alieze în proiectul său Guvernul SUA. Ca o „coincidenţă” a istoriei, Contele Kalergi este fiul ambasadorului Imperiului Austro-Ungar în Japonia, Heinrich Graf von Coudenhove-Kalergi şi al soţiei sale japoneze, Mitsuko (n. Aoyama Mitsu 1874-1941), rezultând din acest „mix” o formulă care a atras ca un magnet o sumedenie de politicieni; Konrad Adenauer, Winston Churchill, Alcide de Gaspesi, Robert Schuman, Henry Spark etc.
Ideile lui au dus la înfiinţarea CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului), a propus ca imn „Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, ca imn al Europei unite.
Vedem că, faţă de sforţările noastre cotidiene de a ne alinia la felurite standarde europene, aderând necondiţionat şi în genunchi, soarta, nu numai a noastră, a fost gândită, fără niciun fel de echivoc. Putem să îi criticăm pe negociatorii noştri că au fost slabi, poate chiar compromişi, dar baza de putere a oricăror negocieri era deja prestabilită, nefiind loc de niciun fel de comentariu, mai ales atunci când forţa economică pe care am avut-o a fost distrusă.
Apar așa din senin, „ţipete” că trebuie să ne dezvoltăm prin noi înşine. Cum? „Baza” a fost demult demontată, acum nu avem decât varianta de a adera (sau nu, dacă ne ţine bariera pungii) la planul dinainte stabilit, „Planul Kalergi”.
Dacă vreţi, bine, dacă nu, nu! Din Manifestul Partidului Comunist al lui Marx şi Engels poate fi extrasă maxima „O stafie umblă prin Europa” (Ein gespenst geht um in Europa) şi aceasta acum hotărăşte soarta popoarelor, peste capul lor.
De la migranţi în masă la focare autonomiste, oare acţionează aceeaşi mână?
Este o întrebare retorică, nu fără un suport consistent care circulă în mediile politice ale Europei. Putem concepe o atitudine defetistă „Ut fata trahunt” (lat.) cum ar fi „A ne lăsa în voia soartei” (ca o traducere aproximativă) sau „Ultima forsan” (lat.) într-o parafrazare cu reflexe actuale „Clipa prezentă poate fi ultima pe care o trăieşti”.
Dar noi, ca națiune, în această uriașă stare conflictuală, oare unde ne poziționăm?

FLORIAN LAURENŢIU STOIKA