POLITICI COMPARATE DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ

Începutul de secol XXI evidenţiază faptul că mediul de securitate a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale, marcată de coexistenţa şi confruntarea dintre tendinţele pozitive majore şi cele negative, în minoritate, care generează ameninţări şi pericole. Obiectivele majore ale acestei perioade ocupă un loc important în cadrul preocupării internaţionale. Totuşi, după o perioadă de pandemie și izolare, lumea continuă să rămână tot mai conflictuală, motoarele conflictelor operând cu prioritate în domeniul accesului la resurse, la modalităţile de distribuire a acestora cât şi a diferendelor în special etnice, culturale, religioase şi în ultimul timp şi ideologice. Conceptul de ordine publică nu este un concept popular, cuvântul ordine presupunând o anumită organizare, rigoare, un sistem organizat care să intre în raporturi utile şi benefice cu alte sisteme şi procese. Nimic nu poate exista dacă nu are identitate, organizare internă.

Cuvântul public reprezintă o mulţime de oameni, o adunare de oameni, nu neapărat organizată, care asistă la un eveniment, deci au un scop comun. Ordinea presupune securitate. Nu există ordine acolo unde nu există securitate şi invers, nu poate fi vorba de securitate fără ordine. Apreciem totuşi faptul că între ordinea care este sufletul lucrurilor şi ordinea impusă prin constrângere este o mare deosebire. De aici apare insecuritatea ordinii publice, degradarea prin impunere şi riscurile impunerii. Funcţionarea unui stat democratic nu poate fi concepută în lipsa unui cadru normativ adecvat, cu încălcarea frecventă a ordinii şi securităţii publice.

Drept urmare, orice ţară este îndrituită şi, în acelaşi timp, obligată să-şi adopte măsurile pe care le consideră necesare în acest domeniu, măsuri circumscrise normativităţii internaţionale la care a aderat şi să asigure condiţiile pentru traducerea lor în viaţă. Asigurarea ordinii publice reprezintă o cerinţă esenţială a stabilităţii interne care garantează asigurarea condiţiilor corespunzătoare edificării unui stat de drept. Cu alte cuvinte, asigurarea ordini publice reprezintă o necesitate socială, realizată prin activităţi specifice de organe speciale –forţele de ordine publică, ce reprezintă autorităţi deţinând competenţe şi atribuţii în materie de ordine publică şi cărora, prin lege şi prin alte acte normative, li se conferă sarcini în exercitarea dreptului de poliţie a statului.

Tendinţa de escaladare a fenomenului infracţional, a riscurilor şi ameninţărilor la securitatea naţională, la ordinea şi securitatea publică, va rămâne şi în viitor. De aceea se impune perfecţionarea sistemului de asigurare a ordinii publice, a siguranţei persoanei şi a securităţii publice, şi, în primul rând, a administrării organelor care asigură ordinea publică. Important este de relevat faptul că Tratatul de la Lisabona acordă atenţie maximă „spaţiului de libertate, securitate şi justiţie” (Titlul V), acţionând „pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire a criminalităţii, a rasismului şi a xenofobiei, precum şi de combatere a acestora, prin măsuri de coordonare şi de cooperare între autorităţile poliţieneşti şi judiciare şi alte autorităţi competente, precum şi prin recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală şi, după caz, prin apropierea legislaţiilor penale”.

În România, ordinea publică este parte componentă a ordinii de drept, reprezentând proiecţia acesteia în plan politico-economic şi social având, la rândul ei, trei componente: menţinerea, asigurarea si restabilirea, care presupun măsuri si acţiuni prin care se realizează un cadru adecvat pentru manifestarea democraţiei constituţionale în baza prevederilor înscrise în Constituţia României, ca lege fundamentală a statului român, şi în întreaga legislaţiei în vigoare. Cele trei componente au, după cum se observă mai jos, elemente organizaţionale, de reglementare sau care ţin de modul de acţiune atât comune, cât şi specifice. Noţiunile de menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii publice sunt des utilizate dar uşor interpretabile în actualul context juridic românesc.

Asigurarea ordinii publice cuprinde ansamblul măsurilor ce se întreprind pentru respectarea legalităţii, prevenirea şi descurajarea unor acţiuni care generează tulburări sociale sau manifestări de violenţă pe timpul adunărilor şi manifestaţiilor publice, activităţilor culturale şi sportive, precum şi altor manifestări similare cu participare numeroasă şi se asigură de forţele principale şi de sprijin, potrivit competenţelor. Ordinea publică nu este, deci, şi nu trebuie înţeleasă ca un sistem de constrângeri pentru binele şi securitatea instituţiilor şi al tuturor – pentru că nu există aşa ceva decât în regimurile dictatoriale – ci, înainte de toate, ca o arhitectură determinată de ceea ce Hegel numea necesitate înţeleasă, sau ca datorie a libertăţii.

„Sclavul nu poate avea nicio datorie şi numai omul liber are datorii. Dacă toate drepturile s-ar afla într-o parte, şi toate datoriile în alta, atunci întregul s-ar dizolva, căci singură identitatea constituie baza lui, pe care trebuie să o păstrăm aici neclintită”. Problema ordinii publice şi a siguranţei cetăţeanului se pune în spaţiul european, cu multă actualitate, fiind tot mai evidente preocupările factorilor de decizie în acest sens, dar, în egală măsură, şi ale cetăţenilor cărora le este din ce în ce mai greu să accepte climatul de insecuritate. De aceea, în centrul preocupărilor autorităţilor publice se află ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului, ca repere majore ce condiţionează buna funcţionare a organelor de stat abilitate. Necesitatea armonizării şi compatibilizării sistemului românesc de ordine publică cu cel al statelor Uniunii Europene generează căutări permanente pentru realizarea unui cadru juridic şi acţional eficient.

Ţări cum ar fi Germania, Anglia, Spania, Portugalia, Israel, Ungaria, China, Rusia, Ucraina şi altele, nici nu concep ca acţiunile de tulburare a ordinii publice, indiferent de cauze, să nu fie luate până în momentul escaladării violenţelor greu de controlat, prevăzând întrebuinţarea unor unităţi ale armatei alături de forţele de ordine. Există state însă precum Italia, Belgia, Canada, în care analiştii nu instrumentează prea mult întrebuinţarea armatei în acţiunile de restabilire a ordinii publice, din cel puţin două motive: – în primul rând, acestea şi-au constituit structuri foarte puternice de carabinieri şi de jandarmi, dispuse pe întreg teritoriul naţional, care sunt capabile să facă faţă oricăror situaţii de tulburare a ordinii publice, acţionând fără reţineri întrucât au prevederi legale ce le asigură protecţia indiferent de efectele măsurilor întreprinse ori de schimbarea guvernelor; – în al doilea rând, ţările respective nu s-au confruntat cu tulburări interne în care să fie necesară intervenţia armatei în sprijinul forţelor de ordine.

Dacă totuşi s-ar produce astfel de situaţii, există posibilitatea instituirii unor stări excepţionale în cadrul cărora una din măsuri este şi aceea de preluare a problematicii ordinii publice de către comandamente militare teritoriale. Legislaţia europeană a stabilit şi înfiinţarea unei structuri cu rol de coordonare a forţelor aparţinând sistemului de ordine publică – Europol. Această structură are misiunea de a sprijini şi consolida acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor instituţii de aplicare a legii din statele membre, precum şi colaborarea acestora pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor grave, care afectează două sau mai multe state membre, a terorismului şi formelor de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun, care face obiectul unei politici a Uniunii Europene. Efectuarea unei pregătiri comune în anumite domenii cheie, de către înalţii funcţionari din serviciile de poliţie ale statelor membre ale Uniunii, aduce un plus de valoare pregătirii efectuate la nivel naţional şi sporeşte eficacitatea forţelor de poliţie naţionale în lupta împotriva criminalităţii şi, mai ales, a criminalităţii transfrontaliere în interiorul UE.

Tot Comisia Europeană a înfiinţat şi Forumul European pentru Prevenirea Criminalităţii, care se bazează pe realizarea, împreună cu părţile interesate, de parteneriate şi de reţele ce reunesc serviciile naţionale de reprimare, asociaţii ale lumii economice şi profesionale, cercetători, ONG-uri şi societatea civilă. În epoca accelerării procesului globalizării, ordinea publică şi siguranţa naţională devine din ce în ce mai mult o problemă a tuturor. Globalizarea pericolelor, riscurilor şi ameninţărilor şi apariţia altora noi, s-au repercutat asupra gradului de interdependenţă dintre state.

Legislaţia internaţională se înfăptuieşte şi are ca suport de sprijin noile realităţi ale acestei lumi, pe care încearcă să le prelungească şi să le proiecteze în viitor. Ne punem totuşi întrebarea: secolul XXI va asigura reafirmarea valorilor comune ale tuturor locuitorilor planetei, consolidarea unor principii, bazate pe dreptul naţional, pe dreptul internaţional, pe dreptul de securitate al tuturor oamenilor? Dacă acest lucru este posibil, ordinea şi siguranţa publică va fi din ce în ce mai mult o părticică a securităţii internaţionale, care ar trebui să se transforme într-un factor de stabilitate al securităţii naţionale.

Maria Petrescu