Popoare migratoare pe teritoriul României-MONGOLII TĂTARII

Un grup de popoare din Asia, conduse de un om și de urmașii săi, a reușit să stăpânească un spațiu imens, fondând o împărăție cum nu exista alta în istoria lumii, ca suprafață și populație. Se întâmpla la începutul secolului al XIII-lea și organismul politic care cuprindea populații de seminții, limbi, credințe deosebite avea să reziste secole. În perioada de maximă întindere acoperea teritoriul de la Vest la Est din Răsăritul Europei și Orientul Mijlociu (Polonia, Irak, Marea Oman) până la Marea Chinei. Peste câteva secole, un cap încoronat din Europa, avea să afirme cu trufie: “În Imperiul meu nu apune Soarele niciodată”. Cuvintele erau spuse de împăratul Sfântului Imperiu Romano-German, Carol Quintul (1519-1556) care se referea la posesiunile din Europa și cele din Lumea Nouă. Însă istoricii pretind că Imperiul Mongol a fost cel mai întins dintre toate imperiile.

În Gobi, viața nu era ușoară. Lupta cotidiană pentru supraviețuire era acerbă. Oamenii deveneau mai rezistenți, mai aspri, cruzi, neîndurători. Numeroasele neamuri numite de savanți cu un termen generic turanice sau uralo-altaice, erau într-o permanentă luptă pentru teritorii, pășuni, fără de care nu puteau exista. Conviețuiau întrun continuu carusel de alianțe sau dispute sângeroase, triburile de burciukini (oameni cu ochi cenușii), tătari, mongoli, merkiți, naimani, uiguri, keraiți, uruți, manuți și altele. Toate popoarele de păstori din care au fost cunoscute sub numele de mongoli și de tătari, aveau același fel de viață. Chinezii îi numeau pe barbari din Nord: oamenii de arc și săgeți sau locuitorii țării cu zile lungi și munții albi, înalți. Din fire – cu toate că sufereau mereu de lipsuri – erau veseli, cântau chiar când erau nemâncați de două, trei zile. Răbdau frigul și căldura fără să crâcnească. Nu se certau la masă chiar dacă erau beți. Se ajutau între ei cu mare tragere de inimă. Față de străini erau arțăgoși, batjocoritori, perfizi. Erau de o mare viclenie și disimulau intențiile rele cu mare îndemânare.

Omorul unui străin nu era o crimă. Erau de o cruzime ieșită din comun. Voiau războiul cu ardoare. Beția pentru ei era o faptă de eroism, cu toate că legea instituită de Gingis Han (Iasa) preciza: Omul beat este asemenea celui lovit la cap. Mintea și dibăcia nu-l ajută. Îmbătați-vă numai de trei ori pe lună, deși ar fi mai bine să nu beți deloc. Dar ei beau, vărsau și beau iar. Băuturi frecvente erau laptele fermentat (cumâsul) și rachiul de orez. În glumă se trăgeau de urechi să-și lărgească gâtlejul. Locuința era iurta. Un cort făcut din pâslă întinsă, așezat pe un suport de nuiele împletite, cu o deschizătură în vârf pentru ieșirea fumului. Spoită cu var, avea înăuntru mulți idoli. În deplasare, era așezat pe un car tractat de o duzină de boi, pentru peregrinare spre alte pășuni.

Averea lor erau armele și turmele, afară de bijuterii și aur. Pe lângă ovine și taurine, calul era ca o rudă, prețuit și iubit. Când treceau apele, legau caii împreună să reziste șuvoiului și înotau ținându-se de cozile lor. Tabăra tribului se numea ordu. Credințele mongolilor erau numeroase. Șamanismul adora ca divinitate supremă pe Tengri/Tangra, stăpânul cerului. Preoții șamani numiți beki aveau și veleități politice. Voiau să domine și deseori încercau să uzurpe puterea hanului. O frică superstițioasă le inspira tunetul. În Gobi sunt dese furtunile violente. Uneori oamenii se aruncau în râuri sau lacuri să scape de pedeapsa cerului. Legea Iasa instituită de Gingis Han interzicea mongolilor să se atingă de ape în timpul furtunii. Mongolul urca pe un munte pietros considerat casa Tenegrilor (casa duhurilor), unde implora divinitatea să nu dea drumul la furtuni și tunete.

Alte credințe erau cele creștine: naimanii erau creștini nestorieni, onguții creștini aveau triburile lângă Marele Zid spre Răsărit. Taberele mongole erau însoțite de preoții diferitelor credințe: mulahi, derviși sau muezini musulmani, bonzi budiști, lama galbeni și roșii. Apăruseră și religii mixte: creștini șamaniști, musulmani budiști. Ținuturile pustiului Gobi, ale fluviilor Kerulen și Orkon erau un amalgam de credințe, cu toate că prima lege din Iasa era: Se poruncește tuturor oamenilor să creadă într-un singur Dumnezeu, făcătorul Cerului și al Pământului… Dar a doua regulă a legilor lui Gingis Han prevedea: Capii religiilor trebuie scutiți de orice obligație obștească. Deci erau mai multe religii.

Cel care a reușit să unească triburi eterogene prin neam, credință, limbă a fost fiul unui șef de trib; se numea Temugin, făcând parte din uniunea tribală a burciukinilor. Bunicul său Kabul Han fusese otrăvit că-l trăsese de barbă pe Fiul Cerului/Împăratul Chinei. Tatăl său Iesukai, era hanul mongolilor yaka/kiații (iakul este mamiferul care populează Asia Centrală). Era frate prin încrucișarea sângelui cu Togrul Han al puternicului trib al keraiților (legendarul Ioan Preotul/ Presbyter Johannes). La 13 ani tatăl său a fost otrăvit iar orfanul Temugin, cu mama sa Ulun (merkită răpită), cu trei frați mai mici (unul era arcașul Kasar) și doi frați vitregi (cel mai iubit era Belgutai) au trebuit să fugă. Tribul alese un alt șef, și ei erau urmăriți spre a fi uciși. Despre Gingis Han au scris cronicile chineze, uigure, persane ori armene. Adolescent fiind s-a căsătorit cu Borte, însă a trebuit să suporte atacul merkiților, sălbaticii din Miazănoapte. Cu ajutorul tatălui adoptiv, Togrul al keraiților și-a recuperat soția, însă n-a știut niciodată dacă fiul mare Giuci era al său.

Prestigiul hanului crescuse, multe triburi se aliau cu el și la marele sfat al triburilor, numit kuriltai, desfășurat pe țărmul fluviului Onon, în anul 1206, Temugin a fost ales Gingis Han (Kagan), Împăratul Neamului Omenesc, Cel mai mare Împărat , Stăpânul Tronurilor și Coroanelor, mânia și biciul lui Dumnezeu (cândva și Attila fusese numit la fel). Un cronicar mongol numit Sanang Sețen îl numea Bogda, trimisul cerului învestit cu atribute celeste. Soția sa Borte Figen cea albăstruie, împărăteasa era mama celor trei fii ai săi care aveau să stăpânească mai multe țări decât Roma. Fostul han al mongolilor iaka care stătea așezat pe o piele albă de cal, al cărui steag era un tui cu nouă cozi de iak, reușise să unifice triburile de păstori și să stăpânească un mare teritoriu din Asia Centrală.

Dispunea de o forță militară teribilă pe care o comanda de pe un tron de aur. Noul stăpân avea o fire violentă și era cumplit la mânie. Conștient că sentimentul acesta este nociv, a interzis prin lege certurile. Codul de legi după care se conducea numit Iasa cuprindea norme de conduită în sferele vieții sociale, economice, militare, religioase. Din diverse surse documentare persane s-au stabilit un număr de 22 de legi, unele reguli provenite din vechile cutume, altele împrumutate care puteau fi adaptate de popoarele pustiurilor și stepelor. Spiritul legilor consta în câteva idei dominante care erau unirea triburilor nomade, pedepsirea nerespectării Iasei și poate în primul rând supunerea necondiționată față de Gingis Han.

Afirmația marelui stăpân era concludentă: Cum nu pot fi doi sori pe cer, nu pot conduce doi Hahani pe pământ. Doar un Soare e pe cer și o singură putere în ceruri, iar pe pământ un singur stăpân. Legile Iasei hotărâte de marele han, au fost respectate cu sfințenie, nu numai în timpul vieții sale ci și după. Temur I Lang (Timur Lenk 1336-1405) învingătorul turcilor otomani la Ankara în 1402, a respectat legile lui Gingis Han. Un urmaș al marelui han, Babur Tigrul care a întemeiat dinastia Marilor Moguli în India (1526-1858, capitala Agra) afirma: Strămoșii și familia mea au respectat cu strictețe legile lui Senghiz în adunările lor, la curțile lor, sărbători și petreceri… nu au făcut niciodată altfel de cum spun legile lui Senghiz.

O altă instituție creată de marele han a fost poșta, yam-ul. Era mijlocul rapid de comunicare, de transport mărfuri și persoane. În imperiul său, acest organism avea peste 10.000 de clădiri 300.000 de cai, îngrijite de peste 100.000 de slujbași. Poșta asemănătoare cu cea a perșilor Ahemenizi, a fost preluată de turcii otomani și a fost folosită ulterior și în Țările Române. Curierii erau scutiți de biruri și puteau parcurge într-o zi 3-400 de km, tot atâția și noaptea.

Sistemul de biruri era bine și judicios stabilit. Toți guvernatorii provinciilor/ țărilor ocupate, percepeau impozitul fără abuzuri, altfel suportau pedeapsa marelui han. Acesta avea împuterniciți care-l reprezentau și porunca lor era glasul Cerului. Aceștia verificau căpeteniile locale (afară de membrii familiei și apropiații hanului) și aveau dreptul de a-i destitui, avansa sau pedepsi. Împuternicirea lor era o tăbliță cu simbolul puterii, tigrul. Instrumentul de cucerire și stăpânire, apărare sau pacificare, era armata. Încă de când era hanul mongolilor yaka își formase o trupă de războinici numită kyat (puhoaiele furioase). Printre ei se aflau credinciosul Mukuli, Gebe (Șepe) Noion (Domnul Săgeții), Subotai Bahadur (Viteazul). (Gebe a murit în 1223 după lupta de la Kalka cu rușii și cumanii; era un vechi credincios al hanului). După sistemul mongol armata era împărțită în cete al cărui număr era stabilit după sistemul zecimal: 10 oșteni, 100, 1.000, 10.000. Ceata de 10.000 era numită tuman și avea atribuții asemănătoare legiunii romane sau diviziei contemporane.

Steagul era tuiul cu coarne și nouă cozi de yak alb. Armele erau arcurile cu săgeți călite cu sare (care aveau o forță de penetrare mare, pătrundeau prin platoșă), sulițe împodobite cu cozi de cal, sabie, bardă, lațuri, ștreanguri, securi, platoșe din piele tăbăcită sau din metal, lăcuite în roșu și negru. Numai garda hanului formată din 1.000 de oșteni pe cai negri, avea scuturi mici, rotunde. Fiecare călăreț avea obligatoriu două arcuri și o tolbă. Alimente: carne afumată, lapte închegat (devenit fluid în apă). Mașini de asediu, catapulte, baliste (aruncătoare de pietre și de flăcări cu ingineri chinezi). Cavaleria grea avea platoșe din fier, iar după cuceriri, aveau armuri foarte rezistente la șoc, luate de la europeni. Noianul sau noionul era ofițerul superior care comanda un tuman.

Ofițerii erau riguros ierarhizați. Tarhanii erau cei mai înalți în grad, intrau fără ceremonie la han și comandau câteva tumanuri. Alegeau prada, erau scutiți de biruri, erau iertați de pedeapsa cu moartea de nouă ori. Nu puteau greși (?!). Urhanii, comandanții de tumane, făceau parte din consiliul militar alături de tarhan și-și păstrau buzduganele de comandant în fața hanului. Când plecau în campanie, ofițerul numit gurhan împărțea armele (sulițe, platoșe, scuturi) oștenilor. Gingis Han dorea să nu aibă mulți oameni înarmați pe sute de mii de km². Gingis han a avut patru fii pe care i-a recunoscut și i-a educat să ia frâiele imensei împărății mongole după dispariția sa. Hanul era recunoscut conducător nu numai al confederației de triburi mongole, ci al tuturor celor care trăiesc în corturi de pâslă, adică al diferitelor etnii sau minietnii nomade (de păstori, vânători, pescari) din spațiul euroasiatic: turci, iranieni, siberieni, manciurieni și alții.

Trei fii erau ai soției Borte: Giuci, Giagatai, Ogotai. Cel mai mic fiu era Tului, progenitura unei prințese chineze. Purtau titlul de orluci, vulturi, prinți de sânge imperial. Giuci era stăpânul vânătorii, Giacatai – stăpânul legii și pedepselor, Ogotai – stăpânul sfatului, Tului stăpânul războiului, șeful suprem al armatei. Războaiele de cucerire, după unificarea majorității nomazilor, au debutat cu atacul asupra Chinei. Împăratul era numit Fiul Cerului, curtea împărătească Norii Cerului. Armatele mongole au coborât spre Sud și au invadat imperiul dinastiei Jin/Kin numit și imperiul jurchenilor, din Nordul și Nord-Estul Chinei. Imperiul ceresc se afla din 1210 în Anul Oii.

Luptele au durat din 1211 până în 1215. Capitala Ien King (Peking, apoi Beijing) a fost devastată. Însă China nu a fost ocupată decât în 1234, după moartea lui Gingis Han. A urmat războiul cu imperiul musulman al Horezmului, care stăpânea o parte a Iranului, Turanului (teritoriul dintre fluviile Sâr Daria/Iaxarte în Nord și Amu-Daria/ Oxus în Sud, care se varsă în Marea Aral), o parte a Afghanistanului, o parte din Nordul Indiei, Vestul imperiului Kara Kitailor (China Neagră), un teritoriu de la Indus până la Bagdad, de la Marea Aral la Golful Persic. Șahul Muhammad (1200-1220) avea relații comerciale cu mongolii însă horezmieii au omorât solii mongoli.

O armată de peste o sută de mii de mongoli s-a revărsat asupra pământurilor șahului. Jafurile și masacrele au fost cumplite. Splendidele orașe Buhara și Samarkand de pe fluviul Amu-Daria au fost pustiite. Șahul a fugit. Viteazul său fiu Gelal ed Din a trebuit să se retragă după ce avusese câteva victorii asupra mongolilor. Altă căpetenie musulmană Timur Malik, a reținut cu câteva sute de oșteni, un tuman mongol. Luptele pentru cucerirea Horezmului i-au costat pe musulmani peste un milion și șase sute de mii de morți. Atrocitățile mongolilor erau înspăimântătoare.

După o victorie, 70 de comandanți au fost aruncați de vii în cazane cu apă clocotită. Șefilor prizonieri li se turnau în ochi și urechi metal topit (argint), garnizoanele turcești erau masacrate și cea mai mare parte a locuitorilor, majoritatea persani. Peste 30.000 de războinici turci, au trecut de partea mongolilor. Au primit costume militare și peste două nopți au fost masacrați în torturi, că-și trădaseră neamul. Căpeteniile armatei persane, cruțate prin jurământ, au fost decapitate, apoi toți locuitorii sugrumați. Bogătașii torturați, zidurile orașelor dărâmate, să nu se ascundă eventualii supraviețuitori. Tăiate capetele morților să nu existe simulanți.

Arse grânele. Revărsate râurile peste ruinele caselor. Muezinii obligați să cheme musulmanii la rugăciune și exterminați toți. La traversarea pustiurilor erau măcelăriți toți robii. Moartea înceată: în câteva zile captivii erau dezmembrați, întâi degetele, apoi membrele de la genunchi la coate, apoi capetele. A urmat cucerirea Nordului Indiei cu devastarea regiunilor fertile (din 1221). Atacul Rusiei după traversarea Munților Caucaz a fost o reușită facilă pentru mongoli. Orașele cnezilor ruși din Sud (Kiev, Halici, Cernigov), aliate cu cumanii (polovți) au fost înfrânte catastrofal în iunie 1223 pe malurile râului Kalka, la Marea de Azov. Mongolii au atacat cu cavaleria ușoară, s-au retras, rușii s-au avântat și încercuiți de cavaleria grea au murit cu duiumul. Însă mongolii n-au ocupat Rusia. Gingis Han a murit la 18 august 1227 (sau 25 august) după o hemoragie digestivă. Avea lângă el pe fii săi Ogotai și Tului. Giuci murise puțin mai înainte, Giagatai era în campanie cu noionii lui.

De mult timp stabilise cineva fi Hahan: Ogotai (Ughedei). Giagatai impulsiv, n-ar fi ascultat pe Tului, acesta n-ar fi acceptat pe fratele mai mare. Ogotai milos și blajin era cel mai indicat. Sfetnicul marelui han, înțeleptul și omenosul chinez Ieliuciuțai, l-a somat pe nehotărâtul Ogotai să se așeze pe tron (regent era Tului) până veneau toate rubedeniile și comandanții marelui han (a durat vreo doi ani) și i-a spus lui Giagatai să se prosterneze în fața fratelui. Moștenirea lui Gingis Han era intactă și pacea asigurată. Membrii familiei sale au primit stăpânirea țărilor și provinciilor pe care le hotăra Gingis Han, însă toți ascultau de marele han Ogotai, fără obiecție. După moartea lui Gingis Han, urmașii săi i-au moștenit posesiunile și le-au mărit. Fiul lui Giuci (care murise înaintea tatălui), numit Batu a primit teritoriile care au constituit Hoarda de Aur. Fiii lui Giagatai au primit o parte a Turanului (în Kazahstanul actual), Nordul Indiei, părți din actualele state Afghanistan, Kîrgîzstan, Tajikistan numite Hanatul Giagatai. Ogotai a devenit Mare Han. Tului a primit Mongolia iar fiii săi Mongke și Kubilai au fost aleși Mari Hani. Kubilai Han a întemeiat în China dinastia Iuan, luând numele de Șizu (1260-1294).

Încercarea sa de cucerire a Japoniei a eșuat. Hulagu, fratele lui Kubilai Han împreună cu fiii lui Sabotai au cucerit Mesopotamia, au asediat Bagdadul pe care l-au cucerit în februarie 1258, au executat ultimul calif și au împodobit victoria cu zeci de piramide din capete tăiate. În 1236 marea hoardă mongolă s-a îndreptat spre Europa. A cucerit Georgia, apoi hanatul bulgar de la fluviul Itil (Volga), a învins pe cumani, a ocupat și distrus orașele rusești Pereiaslav, Cernigov, Kiev, Vladimir (din Volânia), Haliciu, Moscova, Novgorod. Intră în Polonia, distrug Cracovia, se îndreaptă spre Sud și la Wahlstadt/Liegnitz în ziua de 9 aprilie 1241 distrug armata de 30-40.000 de germani condusă de Henric II cel Pios, care rămâne pe câmpul de luptă cu aproape întreaga sa armată. Distruge armata ungară a regelui Bela al IV-lea la Mohi (11 aprilie 1241), ocupă Zagrebul și își oprește înaintarea. O stafetă trimisă de pe malurile fluviului Orhon îi înștiințează că Marele Han Ogotai a murit în decembrie 1941. Legendară a rămas viteza medie de 335 de km în 24 de ore a ștafetei.

Puhoaiele furioase au revenit la matcă, altfel poate ar fi cucerit și Anglia. Între 1313-1341 mongolii au trecut la islamism și noua credință interzicea să omori oameni cu nemiluita. Toleranța religioasă le permitea să accepte orice credință cu două condiții: să plătească dările și să nu se răzvrătească. În încheiere doresc să precizez că istoricii folosesc două denumiri pentru nomazii care au fondat cel mai întins imperiu din istorie, mongoli și tătari. S-au avansat câteva explicații. Erau două triburi diferite care locuiau în Sudul fluviului Amur, pe țărmurile râului Kerulen: mongolii pe malul stâng, tătarii pe cel drept. Altă ipoteză susține că mongolii și tătarii înrudiți etnic coexistau din secolul al VI-lea. Împreună sub egida Chinei au format o structură statală cu rol de tampon între imperiul ceresc și neamurile nomade din pustiu, stepă și păduri. În timpul luptelor pentru putere dintre Temugin conducătorul mongol și alte triburi s-a hotărât exterminarea celor care erau mai înalți decât osia carelor. În vremea unirii mongolilor, tătarii dispăruseră, însă numele lor a fost dat mongolilor și s-a creat confuzia.

Viorel Gh. Speteanu