Popoarele migratoare pe teritoriul României

Spre sfârșitul timpurilor istorice cunoscute sub numele de Antichitate și începutul Evului Mediu, întreaga Europă și o parte din Asia, au fost răvășite de o amplă mișcare a popoarelor, grupurilor etnice și triburilor. A fost un fenomen complex economic, social, politic și militar. Vânzoleala generală, cu intermitențe, a durat câteva secole.

De fapt toată Istoria Lumii este o mare și continuă deplasare de populații. Invaziile indo-europene, din vremuri imemoriale, urmate de formarea marilor imperii antice, medievale, moderne și contemporane pot fi considerate o eternă migrare. Amintesc stăpânirea Romei care cuprindea părți ale Europei, Asiei și Africii, deplasările triburilor germane de la Atlantic până în Rusia, cuceririle bizantinilor, arabilor care în 732 se luptau cu francii (în centrul Franței) iar în 751 se luptau cu chinezii, mongolilor ale căror cuceriri se întindeau nu pe mii de kilometri, ci pe 60 de grade longitudine între Germania și China, ale turcilor cu posesiuni în Africa, Asia și Europa, spaniolilor care afirmau cu emfază că în imperiul lor nu apune soarele niciodată, olandezilor, englezilor, rușilor, francezilor napoleoneni, germanilor, americanilor. În prezent asistăm la invazia musulmană din Asia și Africa, care după prognozele analiștilor până în 2050 vor deversa asupra Europei un miliard de imigranți, dacă cei invadați nu vor reacționa. Toate cele amintite pot fi încadrate în conceptul de migrare cu componentele emi-grare și imigrare. Migrațiile au fost permanente din cele mai vechi timpuri. Mă voi referi la cele dintre secolele al III-lea și al XII-lea care au început cu marea migrație a triburilor germanice și căreia îi voi stabili termen final cuceririle otomane. Goții Triburile goților făceau parte din marea familie a indoeuropenilor, ramura principală răsăriteană a populațiilor germanice. Goții erau cei mai respectați și temuți germani atât de barbari cât și de romani. Din legendele lor reiese că ar fi coborât din Scandinavia spre Sud și Est, înainte de a se stabili temporar, în vecinătatea Mării Negre. În secolul I erau numiți gutonen (gotonen), probabil cu sensul de oameni. Așezarea lor între râurile Oder și Vistula a fost vremelnică. Conducătorii triburilor erau judecătorii (judex). Cu timpul șefii militari au acaparat puterea și au luat conducerea triburilor, numiți cu termenul celtic de reiks, deși nu erau de origine regală. Și-au legitimat statutul prin autoatribuirea demnității de rege al armatei (Heerkönig). Familia aristocratică a Amalilor care a instituit regalitatea cu toate prerogativele. Credința lor era politeistă. Ancestrala divinitate principală era Tiwaz, zeu al fertilității, dovadă a ocupațiilor agrare. Apoi a fost adoptat Wotan (Odin la scandinavi), zeul chior al războiului, care-și pierduse un ochi printr-un sacrificiu sapiențial. Alt zeu important era Thor (zeul tunetului). Zeița Frigg, era protectoarea familiei. În câteva generații goții au devenit lideri în lumea barbară. Prin stăpânirea altor triburi germanice, pontice, slave, sarmatice (iraniene) au ajuns o forță de primă mărime, o confederație sub sceptrul regilor goți. În prima jumătate a secolului al III-lea, triburile gotice stăpâneau regiunile din Nordul și Nord-Estul Daciei, ocupată parțial de romani. Regele Ostrogotha (care avea să dea numele statului goților răsăriteni) a constituit nucleul unui stat got. Se pare că fiind așezat în Sudul Rusiei, a devenit un popor de stepă, adoptând obiceiurile și tradițiile autohtonilor. Prin deceniul al patrulea al secolului al III-lea, Ostrogotha, a inițiat o serie de atacuri asupra posesiunilor romane. Iordanes (istoric got romanizat din Moesia) în lucrarea sa Istoria Goților (mijlocul secolului al VI-lea) ne relatează că Ostrogotha a poruncit șefilor goți Argaith și Gunterich să treacă Dunărea și să atace Moesia cu 30.000 de goți aliați cu herulii și 3.000 de carpi. Invazia a fost respinsă de romani după ce regiuni ale Imperiului Roman fuseseră devastate și jefuite. Ostrogotha a ripostat și la atacul rudelor sale gepizii pe care i-a învins după o bătălie sângeroasă. Împăratul bizantin Constantin al VIIlea Porfirogenetul (913-920), afirma: goții, vizigoții, gepizii și vandalii se deosebesc numai prin nume și vorbesc o singură limbă.

Urmașul său Kniva a invadat din nou Moesia prin anii 249 ‒ 250. Învins de împăratul roman Decius (249 ‒ 251), Kniva cere ajutor rudelor gotice, thervingii, și cu ajutorul acestora și a aliaților balcanici a repurtat o victorie în care împăratul Decius și fiul său au rămas pe câmpul de luptă. Regele greutung Hermanarich, cel mai nobil dintre Amali, la sfârșitul vieții a luptat crâncen cu rebelii din interior și cu sălbatica invazie a hunilor din 375-376 în exterior. Învins și rănit, regatul său ocupat de invadatori, regele Hermanarich s-a sinucis printr-un sacrificiu ritual dedicat zeilor; avea 110 ani. Teritoriul regatului său a fost ocupat de invadatori, o parte din locuitori au fost incluși în statul hunilor, alții s-au refugiat în Imperiul Roman. Câteva cuvinte despre cele două mari grupuri ale popoarelor gotice. Regalitatea gotă era apanajul familiei Amalilor. Aristocrația gotă era formată din nobilii balti. Statul got în urma înfrângerilor și a tensiunilor interne, s-a divizat. Amalii, cu o parte din triburi au format un stat al greutungilor (locuitori ai câmpiilor nisipoase sau locuitori de la malurile râurilor) situat la Estul și Nord-Estul Daciei, la Est de Nistru, condus de regele Ostrogotha. Au fost numiți ostrogoți, adică goții de răsărit, după numele regelui lor. Cealaltă uniune de triburi, mai numeroasă și mai puternică, așezată în Nordul și Vestul Daciei (o parte în Transilvania), era numită thervingi (locuitori ai pădurilor), ulterior numiți goți de Apus, vizigoții. Scindarea goților s-a produs după Aurelianus (270-275). După retragerea armatei și administrației romane din Dacia în timpul lui Aurelianus, spațiul neprotejat este pradă ușoară goților și altor migratori. Goții ocupă câmpia munteană și Moldova și se pare Transilvania ostrogotă. Dobrogea ajunsese de câtva timp în stăpânirea romanilor. Teritoriul fostei provincii romane Dacia, a ajuns baza de operații a goților pentru năvălirile lor în Sudul Dunării, un imperiu. Goții s-au amestecat și în treburile interne ale romanilor. Șeful got Alicas, de origine regească, s-a aliat cu coîmpăratul Licinius și a participat cu oștenii săi la bătălia de la Chrysopolis (18 sept. 324) în care Licinius și goții au fost învinși de Constantin cel Mare (306-337) care a rămas împărat unic al Imperiului Roman. Riposta lui Constantin, a fost trecerea Dunării în aprilie 332, victoria reușită asupra goților în Dacia și moartea a peste 100.000 de barbari. Apoi Constantin a încheiat un tratat de alianță (foedus) cu goții. Aceștia nu mai trec Istrul (Dunărea) primind sume mari de bani. Împăratul este numit în acte Gothicus Victor ac triumphator (Victorios și triumfător asupra goților).

În cinstea victoriei romanilor, la Constantinopol este ridicată o coloană în onoarea împăratului și o statuie pentru regele goților Ariaracus. Fiul regelui got, Athanarich, este ostatic al romanilor. După câteva zeci de ani un alt popor migrator, hunii, a trecut Donul și a distrus sau împins populațiile spre centrul Europei. Episcopul de Milano (Mediolanum) Ambrosius notifica: hunii au năvălit peste alani, alanii peste goți, goții peste sarmați. Ostrogoții lui Hermanarich sunt incluși în conglomeratul hun. Hoardele asiatice ajung la Nistru, granița între ostrogoți și vizigoți. Vizigoții sunt conduși de regele Athanarich aflat în conflict cu căpeteniile gote care-i contestă autoritatea. Athanarich reprezintă vechea aristocrație, conservatoare, cu credință păgână. Fritigern și Alaviv sunt contestatarii care încearcă să obțină regalitatea și s-au creștinat în confesiunea ariană. Grupul păgânilor este mai puternic. Profitând de invazia hunilor, noii creștini cer ajutor romanilor și sunt integrați în imperiu primind pământuri în Tracia. Athanarich cu vizigoții încearcă rezistența împotriva hunilor. Învins se retrage în munții și pădurile din Caucaland (Caucalandensis locus), probabil în Munții Buzăului. Altă ipoteză considera că este situat în Banat. Vizigoții nu și-au încetat nici expansiunea (au ocupat o parte a Dobrogei), nici atacurile asupra teritoriilor romane. Trecând Istrul (Dunărea), granița cu Imperiul Roman, profitând de slăbiciunea unor împărați, pustiau și jefuiau Tracia și Moesia. Athanarich înfrânt, este obligat să încheie pace cu împăratul Valens. Tratatul este iscălit pe Dunăre. Athanarich, fostul zălog la romani, jurase tatălui său să nu calce pe pământ roman și atunci preopinenții au iscălit actul pe nave. Între timp vizigoții lui Fritigern și Alaviv jefuiau copios teritoriul roman. Învinși de Valens (364-378) au cerut ajutor confraților, ostrogoții lui Vitherich. Aliați cu cete de huni și alani, au învins în 378 pe Valens la Adrianopol. Împăratul și-a pierdut viața, ars într-o clădire incendiată de goți care nu știau ce pradă ilustră era înăuntru. Catastrofa de la Adrianopol a costat imperiul 40.000 de morți, provincii devastate și mulțimi de robi. Athanarich nu și-a respectat jurământul. În 381 s-a dus la Constantinopol, a încheiat tratatul cu împăratul Teodosie I cel Mare (379-395), goții au devenit foederati, au primit bani și s-au așezat în Tracia. Peste câteva zile în ianuarie 381, Athanarich murea în orașul lui Constantin. Jurământul nerespectat îl pedepsise. Așadar cele două grupuri ale vizigoților (Athanarich și Fritigern cu Alaviv), părăsiseră masiv teritoriul Daciei între 376 și 381 și se așezaseră în imperiu. Cele două ramuri mari ale goților, alungați de huni, aveau să se întâlnească, dar în tabere opuse, în anul 451 în sângeroasa bătălie dintre huni și romani care s-au încleștat timp de 3 zile în centrul Franței, pe Câmpiile catalaunice. În oștirea lui Attila erau incluși ostrogoții, iar romanii erau aliați cu vizigoții. Rubedeniile au luptat în tabere diferite.

După înfrângerea hunilor și moartea lui Attila, ostrogoții și-au făurit propria istorie. Cele două ramuri ale goților au avut destine diferite. Greutungii – Ostrogoții după ce și-au recăpătat independența față de huni au stăpânit Panonia și Noricum sub regele Valamer (mort în luptele cu schirii). Nepotul său Teodorich cel Mare (474-526) devine stăpân al Italiei, după ce l-a învins și ucis pe Odoacru (Odowakar) în 493 (bătrânul de 90 de ani care desființase Imperiul herulilor stăpân peste Italia, a fost tăiat de la umăr la șold de tânărul ostrogot). După luptele cu bizantinii ale regilor ostrogoți și victoriile celebrului rege Totila/ Baduila mort în bătălie, Italia a fost cucerită de bizantini în 555 și ostrogoții au dispărut din istorie prin moartea în luptă a ultimului rege Teias. Thervingii – Vizigoții. După Fritigern (în Tracia romană) și Athanarich (în Nordul Dunării), regele Alaric I (395-410) a invadat Italia, a avut două asedii ale Romei (408 și 409), a renunțat primind sume importante. Dar la 24 august 410 a cucerit Roma care a fost jefuită trei zile de armata vizigotă. Theodorich I (vizigotul, 418-451) a cucerit Sud-Vestul Galiei și a înființat un regat cu capitala la Tolosa (Toulouse). Vizigoții au cucerit și Nord-Estul Spaniei și alungați din Galia de regele francilor Clovis, s-au stabilit în Spania în capitalele succesive la Barcelona, Merida și Toledo. Ultimul rege vizigot Roderich (sp. Rodrigo 710-711) a fost înfrânt de arabii lui Tariq ibn Ziad (de la care vine denumirea de Gibraltar – Gebel al Tariq – muntele lui Tariq) și cu acesta a luat sfârșit istoria vizigoților. Numeroase dovezi (tezaure, vestigii) ale culturii materiale ale goților, care atestă prezența lor au fost descoperite pe teritoriul Ucrainei (ostrogoții) și României (vizigoții). Teritoriul de răspândire a civilizației lor este cunoscut sub numele de cultura Sântana – Cerneahov. În necropola vizigotă de la Sântana de Mureș au fost cercetate 74 de morminte în care au fost găsite obiecte de bronz și fier, podoabe de argint și aur, ceramică fină. O descoperire de o covârșitoare importanță a fost făcută în anul 1837 lângă comuna Pietroasele (jud. Buzău). Câțiva săteni au găsit unul din cele mai importante tezaure din timpul migrației popoarelor europene. Nu se știe cu precizie dacă a aparținut Ostrogoților sau Vizigoților, dar părerea majoritară este că a aparținut regelui Athanarich (365-381) care ar fi avut stăpânirea în Caucaland (zona Buzăului) după înfrângerea de către huni. Comoara era compusă din 22 de obiecte de aur din care s-au păstrat numai 12, în greutate de 19 kg de aur (restul se pare că au fost topite de autoritățile locale). După forma unor fibule în formă de vultur, grupul de bijuterii a fost numit Cloșca cu puii de aur. Cele 12 piese ale tezaurului: un taler masiv și greu (7 kg); un vas (pateră, pentru libații cultice); un colan; un colan gravat cu inscripție cu caractere runice; vas octogonal cu torți; vas dodecagonal cu torți; un colan lat; o fibulă reprezentând un vultur; două fibule mici unite cu un lănțișor; fibulă mică cu model zoomorf (o floare); o cană înaltă. Toate obiectele sunt din aur sau aur și pietre prețioase și sticle colorate. Pe colan sunt gravate rune (caractere vechi germanice) din care s-au tradus cuvintele gutani hailag, probabil proprietate sfântă a goților. Din cultura spirituală a goților vom aminti două personalități. Wulfila (310-383) a fost primul episcop al goților ariani din Nordul Dunării, consacrat în 341 la Antiochia. Era fiul unui nobil got căsătorit cu o femeie din Capadochia, așezați la Dunărea de Jos. A predicat în limbile greacă, latină și gotică, timp de șapte ani (341-348). Predica confesiunea eretică a creștinismului, arianismul adoptat de popoarele germanice (varianta dogmei creștine prezentate la Nicheea în 325 de preotul Arie). Goții mici erau numiți populația numeroasă și săracă care-l acceptaseră ca episcop pe Wulfila. Persecuția religioasă a regelui Athanarich l-a determinat pe episcop să plece cu puținii săi coreligionari și să se așeze în Moesia în 348. Aici a predicat peste trei decenii și a murit la Constantinopol. Apostolul goților, afară de creștinarea goților în Nordul și Sudul Dunării, a creat o scriere gotică și o limbă literară gotică în care a tradus o bună parte a Bibliei. Prin secolul II î.e.n. apăruse scrierea runică la vechii germani. Wulfila a inventat alfabetul gotic format din 27 de semne dintre care 18 caractere grecești, câteva latine, câteva inventate de episcop. Alfabetul gotic nu este identic cu scrierea gotică introdusă în spațiul germanic prin secolele al XIlea – al XII-lea și desființată în 1943. În noul alfabet creat de el, a tradus în întregime numai Noul Testament și alte scrieri religioase. Traducerea parțială a Bibliei este cel mai vechi document în limba gotică, primul document lingvistic al culturii germanice. Afară de activitatea misionară, Wulfila a fost trimis ca diplomat în imperiu conducând o delegație la împăratul Valens. Goții cereau așezarea în imperiu după alungarea lor de huni. Prozelitismul lui Wulfila a dat roade. Unul din neofiți Auxentius din Durostorum a ajuns episcop. La sfârșitul secolului al IV-lea a scris în latinește Despre credința, viața și moartea lui Ulfila (Wulfila). O serie de creștini ariani, păstoriți de Wulfila au ajuns martiri.

Notoriu este Sava Gotul care a fost executat la 12 aprilie 372 în timpul persecuțiilor regelui Athanarich. Sunt două variante ale morții martirului: a fost legat pe roata unui car și ars pe acoperișul casei; i s-a legat un lemn mare de grumaz și aruncat în apă (în râul Museos, probabil Buzău). Moaștele lui au ajuns în Capadochia. Moaștele martirilor goți din timpul lui Athanarich au fost adunate de regina gotă Gaatha, fiul său Arimeiros și fiica Dulcilla. A doua personalitate este scriitorul Iordanes, got romanizat, originar din Moesia. A trăit în secolul al VI-lea și a avut funcția de notarius. A scris o istorie a romanilor (Gentis Romanorum) de la origini până în anul 551. A redactat Istoria Goților (Despre originea și faptele geților – De origine actibusque Getarum), fiind convins că goții se trag din geți. Orice popor își aduce aportul la cultura și civilizația universală. Goții nu au făcut excepție.

Viorel Speteanu