Povestea lui Brâncuși

Când Brâncuşi a plecat pe jos spre Paris (în anul 1904), şi-a luat drept cârjă un stâlp de cerdac al casei părinteşti. A mai indesat în raniţă câteva lucruri şi a pornit la drum lung. După ce a trecut graniţa cu Imperiul Austro-Ungar, pe la punctul de vamă Bahna-Vârciorova, l-a prins seara, a cinat şi s-a culcat sub cerul înstelat. Eram foarte curios ce obiecte a luat el în rucsac. Profitând de faptul că adormise, am deschis raniţa. S-au revărsat, peste dealuri, doinele şi cîntecele populare gorjeneşti, pe care le-am ascultat extaziat. După ce s-a făcut linişte, am scotocit adânc prin raniţă şi am descoperit: un ou, o clepsidră şi un trunchi de piramidă cu muchiile uşor rotunjite. Ce voia să facă Brâncuşi cu aceste forme? Şi am mai găsit ceva. O cutie de tablă ruginită, ca de conservă, pe care era scrijelit cu un cui: Premoniţie. Am deschis-o şi am avut viziunea viitorilor brâncuşiologi călcându-se în picioare, certânduse. Am închis-o repede. După ce a ajuns în „oraşul luminilor” s-a pus pe treabă. Tocmai se sinucisese o tânăra fată, Tania Raşevskaia şi sculptorul i-a plantat pe mormântul ei din cimitirul Montparnasse, doi brazi ale căror ramuri, cînd au crescut, s-au îmbrăţişat într-un Sărut şi apoi au împietrit. Sărutul lor se încadrează într-un ovoid, acest motiv a fost desenat, de altfel, de pictoriţa Natalia Dumitrescu pe nişte ouă de Paşti.

Când o fată de la ţară se pregătea de măritiş, Brâncuşi a aşezat-o într-o grotă ca să mediteze la destinul care o aşteaptă şi a metamorfozat-o în Cuminţenia pământului. Pentru toţi îndrăgostiţii lumii a sculptat o Pasăre măiastră care să-i călăuzească pe drumurile întortocheate ale vieţii şi să-i protejeze. Pentru pomenirea lui Petre Stănescu, în cimitirul Dumbrava Buzăului, a făurit o Rugăciune aplecată sub povara crucii, care reprezintă o tărancă despuiată de veşminte, mergând în genunchi. A fost chemat în ţară să creeze un Ansamblu monumental, la Târgu-Jiu, pentru pomenirea ostaşilor căzuţi în primul război mondial. După modelul mesei rotunde, de lemn, din casa părintească, a cioplit două pietre de moară pe care le-a suprapus, aşezându-le în zăvoiul Jiului. În jurul Mesei tăcerii a aşezat 12 scaune clepsidrice şi aici s-au adunat oamenii pentru praznic. Preotul a rostit stâlpii, oamenii au intonat bocete. Şi alaiul a pornit spre cimitir, dar drumul era lung şi Brâncuşi a aşezat pe alee, de-o parte şi de alta, câte cinci grupuri de câte trei scaune, alcătuite din trunchiuri de piramidă alipite la bazele lor mici, ca oamenii să se odihnească. La fiecare „hodini” s-au rostit rugăciuni, s-au cîntat „de-ale mortului”. Pentru că tinerii eroi nu fuseseră căsătoriţi, Brâncuşi a contruit Poarta sărutului la care s-a omagiat o nuntă postumă. Cimitirul a fost Târgul de vite, la marginea oraşului. Nu era nevoie de morminte pentru trupurile pieritoare ci de o scară la cer pentru suflete. Brâncuşi a înfipt în acel loc toiagul pe care-l adusese de acasă, tranformându-l într-o Coloana fără sfârşit, alcătuită din cincisprezece module romboedrice şi două jumătăţi, la bază şi la vârf, pentru a sugera nesfârşirea spre cer şi în pământ. După ce a terminat lucrarea, a fost chemat în India să construiască un mausoleu pentru defuncta prinţesă, fosta soţie a maharadjahului Yeswant Rao Holkar din Indor. Templul descătuşării sufletului de corp ar fi trebuit să aibă forma Coloanei sărutului cu dublu capitel, în care s-ar fi pătruns printr-un pasaj subteran. În camera de meditaţie, pelerinul ar fi îngenunchiat aşteptând momentul revelaţiei. Cum Brâncuşi îşi lăsase toiagul la Târgu-Jiu, ar fi vrut să-l înlocuiască print-o rază de lumină care ar fi coborât la zenit, peste omul aflat în rugăciune, printr-o decupare circulară din plafonul camerei. Când şi-a conceput mausoleul, Brâncuşi a procedat în felul următor. A proiectat monumentele de la Târgu-Jiu, inclusiv apa Jiului, peste Biserica Sfinţii Petru şi Pavel, aflate pe traseul Căii sufletelor eroilor. Şi astfel biserica a devenit incinta sacră a mausoleului, apa râului, bazinul interior cu apă, Poarta sărutului, Poarta bisericii, Masa tăcerii altarul, scaunele de pe alee, scaunele pentru credincioşi, iar Coloana fără sfârşit, raza de lumină care lumina celula de meditaţie. Din păcate proiectul nu s-a realizat şi atunci Brâncuşi şi-a transformat în templu propriul său atelier parizian. Când i-a venit sorocul, aici l-a aşteptat, în patul aşezat în camera mare, pe bunul Dumnezeu. Şi a venit Iisus cu o ceată mare şi l-a chemat: ”Haide mă!” Brâncuşi s-a ridicat, Iisus l-a luat de mână şi au plecat în „marea trecere”.

Critic literar Lucian Gruia