PREGĂTIREA SUFLETEASCĂ PENTRU ÎNVIEREA DOMNULUI

PREGĂTIREA SUFLETEASCĂ PENTRU ÎNVIEREA DOMNULUI

Întâmpinăm ziua cea mai importantă a creştinătăţii, Învierea Domnului, cu o bucurie aparte, cu aceea trăire interioară care ne oferă convingerea că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Pentru a ajunge la o astfel de împlinire duhovnicească, Biserica ne oferă treptele, nu uşoare, ale postirii şi rugăciunii. Postul Paştelui este, pentru ortodocşii de pretutindeni, un examen al iubirii pe care o arătăm lui Dumnezeu. Mai este astăzi postul un exerciţiu al urcuşului spre Dumnezeu pe care să meargă cât mai mulţi, ori o practică a Bisericii pe care o respectă puţini, de obicei aceia care se simt legaţi de viaţa duhovnicească? Postul este o poruncă pe care oamenii au primit-o de la creaţie, având deci caracter dumnezeiesc (Facere 2, 16-17). Postul este pomenit ca practică a vieţii curate din Vechiul Testament (Deuteronom 9, 18; Isaia 58, 4-10) și se afirmă în Noul Testament.
Înainte de a începe propovăduirea Sa în lume, Hristos însuși a postit patruzeci de zile (Luca 4, 1-2) și a adus învățături cu privire la practica postului (Matei 6, 16-18). În Noul Testament, postul este descris ca un mijloc de abstinență, de pocăință și de creștere duhovnicească (Marcu 1, 6; Fapte 13, 2; Fapte 14, 23; Rom 14, 21). Din timpul Apostolilor, Biserica a proclamat importanța postului și a stabilit miercurea și vinerea ca zile de post, precum și postul de dinaintea Paștelui. La începutul Bisericii a existat o diversitate, nu numai în ceea ce privește durata postului Paștelui, dar şi în ceea ce privește numărul și conținutul altor perioade de post. Dacă postirea pentru întâmpinarea Învierii Domnului era la început de doar o săptămână, ştim din relatările Sfântului Atanasie cel Mare, din secolul al IV-lea, că postul Paştelui avea durata celui de astăzi. Preceptele postului erau asemănătoare cu cele de astăzi, o înfrânare a trupului şi o eliberare a sufletului capabil astfel să se apropie de Dumnezeu.
Care este însă deosebirea dintre post şi practicile, foarte răspândite astăzi, de înfrumuseţare a trupului, de întinerire şi detoxifiere, ce sunt de multe ori prezentate ca având acelaşi rol în viaţa oamenilor ca şi zilele de postire? Un lucru este cât se poate de clar, credinciosul posteşte nu numai pentru sine, ca exerciţiu al înfrânării, ci şi pentru că îl iubeşte pe Dumnezeu. De aceea, auzim des cuvintele: posteşti cât îl iubeşti pe Dumnezeu şi îl iubeşti pe Dumnezeu cât posteşti! Credinciosul nu posteşte de dragul postului, pentru ca trupul său să arate mai bine şi mai tânăr, ci posteşte pentru a-şi întineri sufletul, pentru a se apropia de Dumnezeu cu acea curăţie cu care vine înaintea tatălui său copilul inocent, care îşi vede părintele ca pe singurul lui sprijin şi apărător. Dar, mai ales, există o legătură între post și cultul liturgic, slujbele bisericeşti, care demonstrează că postul are o dimensiune spirituală.
Postul constituie o mare luptă spirituală și cea mai bună expresie a idealului de nevoință al Bisericii Ortodoxe. Postirea este o dimensiune a vieţii liturgice, o practică a evlaviei ce însoţeşte urcuşul duhovnicesc al oricărui om. Postul trezeşte râvna pentru lupta spirituală. Cântările Triodului, perioada liturgică ce cuprinde postul Paştelui, ne prezintă postul ca fiind dar divin, armă nebiruită, temelia luptei duhovnicești, cea mai bună cale către bine. Postul este în învăţătura Bisericii noastre o evoluţie a iubirii faţă de Dumnezeu, dar şi o conformare faţă de hotărârile apostolice, canoanele sinodale și Sfânta Tradiție ce cuprinde toate preceptele bisericeşti legate de postire.
Adevăratul post este asociat cu rugăciunea și pocăința sinceră. De aceea, în toată perioada postului Paştelui, rostim o rugăciune a smereniei şi umilinţei: “Doamne şi Stăpânul vieţii mele”. Pocăința fără post este fără valoare, iar postul fără milostenie este nul. Este o poruncă dumnezeiască pentru cel credincios ca să-l ajute pe cel sărac şi flămând, mai ales în aceste vremuri când oameni şi chiar popoare întregi trăiesc în sărăcie şi sub ameninţarea morţii din cauza păcatelor ce stăpânesc lumea. Postul nu este o simplă abstinenţă. Adevăratul post pentru credinciosul creştin, ne spune Sfântul Vasile cel Mare, constă în a se desface de legătura răului, a-și înfrâna limba, a se abține de la mânie, a îndepărta poftele, defăimările, minciuna și tot ceea ce îngreunează sufletul. Abținerea de la toate acestea este adevăratul post. Postul este astfel semnul vizibil ale luptei spirituale.
Prin post murim lumii şi viețuim în Dumnezeu. Astfel, adevăratul post se referă la întreaga viață a credincioșilor în Hristos și își găsește apogeul în participarea lor la viața liturgică, în special la Taina Sfintei Împărtășanii. Cei care postesc cu adevărat sunt cei care ajung să primească Trupul şi Sângele Mântuitorului, în Taina cea mare a Liturghiei.
Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit exemplul de asceză şi trăire pe care trebuie să o exerseze credincioșii. Prin post putem beneficia, prin ascultare, de ceea ce am pierdut prin neascultare. Postul Paştelui începe după Duminica Alungării lui Adam din Rai, ca semn al neascultării de Dumnezeu, fiind astfel văzut ca efort al nostru de a redobândi ceea ce am pierdut. Nimeni să nu renunţe la post, ci să se lupte pentru mila lui Dumnezeu, căci nu avem viaţă duhovnicească fără postire şi nu putem ajunge lângă Dumnezeu fără ascultare.
Biserica Ortodoxă a aşezat postul ca armă dată de Dumnezeu pentru a salva viața cea nouă, cea duhovnicească, a credincioșilor de cursele vrăjmașului. Ea propune întotdeauna sfântul post ca cea mai bună cale spre mântuire. Biserica propovăduiește ca necesar pentru credincioși să respecte în cursul anului toate posturile fixate: Postul Mare, al Crăciunului, al Sfinților Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul din ziua Înălțării Sfintei Cruci,
din Ajunul Bobotezei, din ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, de miercuri și de vineri, evidențiate de sfintele canoane, precum și posturile propuse şi liber consimțite de către credincioși la sfatul duhovnicilor. Putem posti oricând, după îndemnul pe care duhovnicul ni-l dă, pentru a trece peste încercările grele ale vieţii şi pentru a dobândi ajutorul lui Dumnezeu. Postul nu este o greutate pe care Biserica o pune pe umerii credincioşilor, ci este greutatea pe care Hristos o ia din sufletul nostru pentru a putea alerga cu uşurinţă spre fericirea vieţii veşnice.

Biserica a pus, prin principiul ecleziastic al iconomiei, o uşurare a postirii în caz de boală trupească, al unei nevoi urgente sau dificultăți de timp. O dezlegare de la post este oferită prin grija pastorală de episcopi şi preoţii duhovnici, aceia care îşi cunosc bine credincioşii şi au “medicamentele” necesare care să îi ţină aproape de iubirea lui Dumnezeu. Mulți dintre credincioși, fie din neglijență, fie din cauza condițiilor de viață, nu respectă toate poruncile cu privire la post. Aceste cazuri de nerespectare a poruncilor sfinte cu privire la post, Biserica le tratează cu dragoste şi cu grijă pastorală. Să nu uităm că Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Duhovnicii aplică măsura iconomiei milostive în scopul uşurării postului pentru cei care au dificultăți şi nu pot îndeplini toate cerinţele prevăzute de asceză (boală, serviciu militar, condiții de muncă etc). În aceste cazuri postul poate fi uşurat, fără a micșora în niciun caz instituția sfântă a postului. Această îngăduință milostivă trebuie să fie aplicată cu grijă, fără a se abuza de acest principiu pe care Biserica îl are de multă vreme, argumentat de textele scripturistice. Probabil, astăzi duhovnicii ar trebui să aibă o anumită abordare care să cuprindă mai multă grijă faţă de tineri, pentru care tradiția și practica Bisericii nu sunt uşor de asimilat. Biserica îi vrea pe aceştia aproape, stăruind pentru creşterea lor duhovnicească, cu încredinţarea că şi pentru aceştia va veni vremea când postul-exerciţiu duhovnicesc va fi o formă de vieţuire adevărată în Hristos.
Frumos ne îndeamnă Sfântul Ioan Damaschin: “… A posti în fiecare zi este bine, dar cel care postește nu trebuie să-l acuze pe cel care nu postește. În aceste cazuri, nu ar trebui nici legiferat, nici constrâns; nu trebuie nici să fie condusă cu forță turma încredințată de Dumnezeu; trebuie să se facă mai degrabă uz de persuadare, de blândețe și vorbă bună…”. Mai mult chiar, la ziua fericită a Învierii Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe toţi creştinii să participe, şi cei care au postit, şi cei care nu au postit, pentru ca bucuria să fie deplină. Biserica poate, în clipele de grea încercare pentru popor, să dezlege de la post. În istoria Bisericii noastre cunoaştem dezlegările date de Sfântul Sinod în timpul Răscoalei din anul 1907 şi în tragicele momente ale anului 1917, când ţara noastră era în război.
Credincioşii ştiu că trebuie să respecte postul sfânt și abstinența pentru a primi Sfinta Împărtășanie.
De asemenea, este bine să se postească în semn de pocăință, pentru realizarea unei dorințe spirituale, în vremuri de ispită, pentru a însoți o cerere adresată lui Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulți), înainte de hirotonie, în caz de penitență, atunci când credinciosul a primit un canon de îndreptare din partea duhovnicului sau când se porneşte în pelerinaje.
Credincioşii ortodocşi ştiu că, în perioada Sărbătorii Rusaliilor din anul acesta, în Creta se va întruni, după o perioadă de lungi aşteptări, Sfântul şi Marele Sinod Panortodox. Acest sinod are pe ordinea de zi rezolvarea unor teme ce interesează Biserica Ortodoxă de astăzi, precum: autocefalia, autonomia, căsătoria şi relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea de astăzi. Între discuţiile Sinodului se găseşte şi problema postului, a rolului său în viaţa credincioşilor din zilele nostre. Dacă protestanţii au renunţat în mare parte la post, iar Biserica Catolică a “uşurat” postul cu gândul de a-l face accesibil omului modern, Biserica Ortodoxă rămâne ancorată în Sfânta Tradiţie, legând postul de viaţa duhovnicească, de cultul liturgic, de evoluţia spirituală a credinciosului care caută veşnicia.