PREGĂTIREA SUFLETULUI PENTRU PRIMIREA PRUNCULUI HRISTOS

PREGĂTIREA SUFLETULUI PENTRU
PRIMIREA PRUNCULUI HRISTOS

Hristos s-a întrupat tuturor, a venit pentru vameşi şi pentru cei păcătoşi. Hristos i-a chemat la Sine pe toţi oamenii, pe cei drepţi, dar şi pe cei simpli sau pe cărturari. Hristos a venit în lume ca să slujească oamenilor, să se aducă jertfă pentru mântuirea lumii.
Întruparea Domnului este bucuria lumii. Bucuria este tema fundamentală a creştinismului. Toţi suntem chemaţi şi toţi suntem primiţi de Hristos, odihna sufletelor noastre. Creştinii sărbătoresc pe 25 decembrie Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos ce s-a petrecut în săraca iesle din Bethleem. Această zi specială din viaţa creştinilor a înglobat în sine multe dintre tradiţiile străvechi.
Păgânii celebrau la finele anului solstiţiul de iarnă, prilej de veselie, care prevestea întoarcerea soarelui şi a luminii. Primii creştini au aşezat sărbătoarea Naşterii Domnului în luna septembrie, odată cu una dintre sărbătorile iudaice. Către sfârşitul secolului al III-lea, ziua de 25 decembrie era închinată de romani festivalului naşterii Soarelui, „Natalis Solis Invicti”.
În secolul al IV-lea sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos era celebrată pe 25 decembrie. Dacă la început Naşterea lui Hristos se prăznuia împreună cu Botezul la 6 ianuarie, către sfârşitul secolului al IV-lea cele două sărbători erau cinstite separat, Crăciunul fiind prăznuit în luna decembrie.
Cu trecerea timpului s-a încetăţenit în trăirea creştină o perioadă de pregătire sufletească pentru a întâmpina această sărbătoare cu evlavia cuvenită. Astfel a apărut postul Crăciunului, care pregăteşte marele praznic al Naşterii Domnului. Felul
postirii stă în legătură tocmai cu acest moment, unul dintre cele mai fericite din istoria mântuirii. Biserica a rânduit ca, în fiecare sâmbătă şi duminică până la 20 decembrie, când îl pomenim pe Sfântul Ignatie Teoforul, precum şi la fiecare sfânt cu priveghere, prăznuit în această perioadă, să se dezlege la peşte, untdelemn şi vin, asemenea şi la praznicul împărătesc al Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), indiferent de ziua în care ar fi cinstită sărbătoarea.
Astfel, întâmpinarea acestei sărbători este precedată de o perioadă de post de şase săptămâni care pregăteşte sufletul nostru pentru primirea lui Hristos. Cel care posteşte îşi pregăteşte sufletul ca sălaş al Mântuitorului Hristos, ieslea în care se naşte nădejdea mântuirii, bucuria vieţii veşnice. În tradiţia populară, la începutul postului, în gospodăriile ţărăneşti se spăla cu cenuşă sau leşie vesela sau era înlocuită cu una specială folosită doar în această perioadă. În ziua de Lăsata Secului, gospodarii petreceau cu veselie, iar rudele se întâlneau după anumite ritualuri şi tradiţii populare. Postul adduce cu sine pregătirea pentru Sfânta Taină a Spovedaniei.
Când te pregăteşti de spovedanie nu te cerceta cu superficialitate, enumerând simplu păcatele, ci aminteşte-ţi cum ai greşit. Valoarea mărturisirii nu constă doar în iertarea păcatelor, ci şi în ajutorul lui Dumnezeu pentru a renunţa la acele păcate. Acum suntem chemaţi să ajungem înaintea preotului duhovnic, părintele şi îndrumătorul vieţii noastre. În fiecare post este necesar să ne spovedim de câte ori ne cere sufletul nostru, dar totodată să avem chemarea de a respecta şi împlini sfatul primit la spovedanie din partea preotului. Să nu considerăm duhovnicul ca fiind un psiholog personal. Având lucrarea Duhului Sfânt, duhovnicul este călăuzit de harul dumnezeiesc în acordarea celor mai bune mijloace de zidire sufletească fiilor duhovniceşti, de îndepărtare a neputinţelor şi ispitelor din viaţa noastră. Lucrarea duhovnicului îmbracă astfel haina sfinţeniei. Scopul spovedaniei este de a reaşeza pe cărarea către Hristos, Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Iertarea păctelor pe care o obţinem de la Mântuitorul Hristos, prin mijlocirea preotului duhovnic, ne repune în starea de comuniune cu Dumnezeu prin primirea în viaţa nostră a Cuvântului şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, arvuna vieţii noastre pentru veşnicie. Înainte de a veni în faţa preotului duhovnic ne pregătim sufletul, ne analizăm mintea şi ne cerecetăm inima, ca nimic din ceea ce întineză sufletul nostru să nu rămână nedescoperit. Fără temă, cu deplină încredinţare a păstrării secretului spovedaniei care rămâne cunoscut în final doar lui Dumnezeu, ne dezvăluim duhovnicului rănile sufleteşti. Precum medicul ne întreabă ce ne doare, asemenea duhovnicul ne întreabă care este starea sufletului nostru. Aşa cum medicul ne cere să-i povestim despre suferinţele trupeşti, de bolile pe care le avem şi despre durerile pe care le suportăm, la fel preotul ne întreabă de neputinţele sufleteşti, de păcatele, de viciile şi de gândurile care ne tulbură sufletele.
Medicul ne dă în final tratamentul necesar vindecării trupeşti, iar duhovnicul ne dă călăuzirea necesară schimbării vieţii nostre şi vindecarea trupului prin rugăciune. Odată cu Postului Crăciunului se aud şi colindele. Cei dintâi colindători ai primului Crăciun au fost îngerii, care slăveau Naşterea Domnului cântând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. La români, colindul reprezintă un liant între generaţii, un obicei creştin păstrat cu fideliate peste veacuri. Colindătorii sunt mesageri ai lui Dumnezeu, sunt asemănători magilor care au călătorit din depărtări pentru a-l cinsti pe Pruncul Hristos prin daruri şi închinare. Aşa se explică cinstea cu care sunt întâmpinaţi şi astăzi colindătorii în casele gospodarilor de la sate. Colindele, care înfăţişază filmul Naşterii Mântuitorului Hristos şi ai căror autori sunt necunoscuţi, au trecut din generaţii în generaţii cu mare uşurinţă, însoţite fiind de melodii populare şi de cuvinte simple, uşor de reţinut şi de păstrat. Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun a fost compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. În 1818 s-a auzit pentru prima data colindul „Silent Night, Holy Night”, cântat astăzi în toate limbile pământului, de sute de milioane de oameni.

Bucuria naşterii Domnului a fost slăvită în versuri, în veacul al IV-lea, de vestitul Roman Melodul, diaconul Sfintei Sofii din Constantinopol: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci. Bethleemul a deschis raiul; să mergem să vedem. Am găsit desfătare în loc ascuns; să mergem să luăm desfătarea raiului dinlăuntrul peşterii. Acolo s-a arătat rădăcina cea fără umezeală, care odrăsleşte din ea iertarea; acolo se află fântâna cea nesăpată, din care mai înainte David a dorit să bea; acolo, Fecioara născând Pruncul, a făcut să înceteze îndată setea lui Adam şi setea lui David”. Alături de Biserică, toată firea se bucură să ia parte la Praznicul Întrupării Fiului lui Dumnezeu: pământul care dă peştera ca loc de naştere, animalele, păstorii şi magii, apoi cerul care dă steaua căzătoare şi îngerii care unesc cerul cu pământul. Naşterea lui Hristos este cu atât mai minunată cu cât ca Fiu al lui Dumnezeu a fost născut odată din veci, din fiinţa Tatălui, ca a doua persoană a Sfintei Treimi, iar ca om s-a născut din mamă fără de tată la „plinirea vremii”. Naşterea lui Hristos se petrece după legi dumnezeieşti, Cuvântul lui Dumnezeu se face carne, Cel nevăzut se face văzut. Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului, uneşte în sine firea dumnezeiască cu firea omenească.
Cu Naşterea lui Hristos începe o lume nouă, care îşi numără anii de la El. Aceasta este lumea în care trăim noi. Mântuitorul s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi nu dintr-un om, pentru că Duhul Sfânt este izvorul vieţii şi al harului, pe când omul e izvor al lucrurilor trecătoare şi se naşte spre moarte. Naşterea Mântuitorului este naşterea vieţii, naşterea mântuirii. Naşterea lui Iisus ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu. Născându-se om, Fiul lui Dumnezeu ne-a făcut fraţii Lui şi fii ai lui Dumnezeu, calitate fără de care nu ne putem mântui. El ne-a adus pacea vestită de Isaia, proorocul: „Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu-şi vor mai face războaie (Isaia II, 4)”. Hristos a venit ca „lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă”. Fiul lui Dumnezeu s-a născut pentru ca noi să ne împărtăşim de viaţa veşnică. Hristos s-a născut în Bethleem, în „casa pâinii”, El care este pâinea vieţii din care cel care gustă nu mai moare niciodată. În biserică, peştera naşterii lui Dumnezeu, se jertfeşte zilnic, în mod tainic, pâinea ce s-a coboarât din cer şi dă lumii viaţă, Sfânta Cuminicare.
Cu ce daruri venim înaintea lui Hristos? Să pregătim sufletul nostru ca loc al naşterii lui Hristos prin curăţirea gândurilor şi faptelor şi prin dragostea fierbinte faţă de Dumnezeu şi de oameni. Îl primim pe Hristos prin apărarea vieţii şi a păcii. Toţi cei care trăim în pace simţim prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dumnezeu a fost şi este permanent cu noi pentru că facem sufletul nostru sălaş al Duhului Sfânt. Dar am fost noi oare întotdeauna împreună cu Dumnezeu, l-am cinstit pe Hristos ca Mântuitor al nostru, am ascultat şi am împlinit Cuvântul Lui? Este oare sufletul nostru mulţumit de jertfa pe care i-o aduce lui Hristos? S-a înălţat mintea noastră la Dumnezeu, a auzit urechea cuvintele cele calde ale rugăciunilor şi cântările line ale slujbelor în minunatul miros de tămâie pierdut printre razele împrăştiate cu smerenie de candele în întunericul dimineţilor de iarnă?
Ce icoană mai minunată poate fi decât cea a bătrânului preot care în dimineaţa Naşterii Pruncului Hristos, cu paşi mărunţi şi grei, prin nămeţii de zăpadă ajunge în faţa bisericii, iar cheile cele mari deschid uşa sfântului locaş împodobit din ajun cu cu minunatul brad ce-şi răspândeşte parfumul de răşină, tămâia pe care i-a dat-o Creatorul!
Cultul copacului veşnic verde era frecvent întâlnit în trăirea spirituală a tuturor oamenilor, din toate timpurile. Decorarea brazilor de Crăciun îşi are origininea în perioada renascentistă a Germaniei. Brazii erau împodobiţi cu fructe, dulciuri şi ghirlande pentru ucenici şi copii. Prin secolul al XVI-lea astfel de pomi puteau fi văzuţi în casele familiilor înstărite. La mijlocul secolului al XIX-lea, un suflător de sticlă pe nume Hans Greiner a confecţionat primele globuri din sticlă, pe care le-a aşezat în bradul de Crăciun. Astăzi, brazii sunt prezenţi în casele multor români, puşi la loc de cinste şi înconjuarţi de cadourile oferite celor dragi. Să nu uităm să fim darnici şi cu cei săraci. Fii darnic cu cel flămând, cu cel gol şi lipsit de bucurii.
Dăruieşte un strop de fericire celor care trăiesc într-o mare de durere.
Cu toate că omul epocii moderne trăieşte înconjurat de bogăţie, se simte sărac. Viaţa sa este un confort în care creşte nefericirea. Golul lui spiritual se adânceşte odata cu creşterea bogăţiei şi a confortului. Trăind într-o societate ce se aseamănă cu o maşină, omul este sufocat şi pierde din trăirea sa lăuntrică, se înstrăinează de el însuşi. Înstrăinarea este generată de lepădarea de Dumnezeu, fenomen ce bântuie societatea modernă stăpânită de mercantilism. Problema omului de astăzi nu este materială, ci spirituală.
Doar omul sănătos în interior poate zidi cu uşurinţă o societate nouă în care valorile creştine să fie prezente. De aceea, omul modern are nevoie nu doar de o conştientizare a situaţiei morale în care se găseşte, ci şi de propria sa acţiune de îndreptare a lumii în care trăieşte. Nu este suficientă condamnarea plăgilor sociale, ci este nevoie de lupta împotriva lor. Omul este chivernisitorul lumii pe care trebuie să o vadă ca dar al lui Dumnezeu. Când el nu acţionează cum se cuvine alterează darul lui Dumnezeu. Din stăpân responsabil al lumii, omul modern s-a transformat în rob al lumii. Pentru a-şi recupera locul său în lume este necesar să se elibereze de patimi. Postirea şi nevoinţa formează antidotul înstrăinării de Dumnezeu. Astfel, autoeducarea duce la refacerea sănătăţii spirituale, la reluarea legăturii cu Dumnezeu. Prin înfrânare, prin renunţarea la plăceri şi confort, credinciosul îşi exercită voinţa, înlătură patimile şi readuce stăpânirea minţii asupra trupului.
Căderea în iubirea comodităţii şi a confortului material provoacă paralizia spirituală. Credinciosul conştient aleargă la duhovnicul său pentru a găsi salvarea sufletului. Pocăinţa sinceră aduce cu sine mila lui Hristos, Cel care doreşte îndreptarea păcătoşilor, iar nu moartea lor. Hristos Dumnezeul este drept şi bun, El este judecătorul care cunoaşte firea noastră neputincioasă şi nu ne condamnă după dreptate, ci ne miluieşte după sârguinţa sufletelor noastre.
Hristos se naşte, măriţi-L,
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L,
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă.
Cântaţi Domnului tot pământul
Şi cu veselie, lăudaţi-L popoare
Că s-a preamărit.

Pr. Conf. Dr. CLAUDIU CONSTANTIN COTAN
Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea „Ovidius” din Constanţa,
Parohia Delea Nouă – Calist din Bucureşti