Prostimea

Prostimea

O categorie socială folosită generic în diverse moduri, fie în sens militar („carne de tun”), în sens electoral, ca masă de manevră pentru felurite scopuri, dar mai ales, în principal, ca sens nu neapărat peiorativ ca norod, gloată, talpa ţării, sărăcimea, ţărănoii, plebea, gheorţimea, topârlănimea, ades oameni fără căpătâi, iar la limita actuală, repet, la limita inferioară homelessi.
Care ar fi această categorie? Oameni slab instruiţi şi uşor de manipulat care fiind majoritari scriu istoria, determină conduite ades contrare celor care sunt necesarmente naţiunii.
Pe cârca prostimii se clădesc, nu numai la noi, ci pretutindeni, averi. Cauza este aceea că „prostimea” în sens generic este „rezultatul înapoierii, a inculturii, a decuplării unor segmente din ce în ce mai mari din societate, din varii motive (cel mai ades economice) de cultură, de educaţie, de motorul care împinge societatea omenească, lumina adevărului, a cunoaşterii, a deprinderilor elementare de a scrie, a citi, a interpreta, a gândi (cu propriul creier), a se adapta mediului socio-economic în care trăieşte dar şi de a furniza elementele esenţiale de perpetuare a abilităţilor intelective.
Educaţia, piatra de temelie a oricărei societăţi, din antichitate şi până în prezent, se bazează pe dascăli în feluritele ei componente. Nu ar fi existat un Alexandru Macedon, unul din cei mai mari comandanţi de oştiri şi strategi ai antichităţii, fără Aristotel.
În anul 342 î. Hr., este chemat de Filip al Macedoniei spre a se ocupa de educaţia fiului său Alexandru.
Iar această educaţie, alături de calităţile indiscutabile de conducător ale lui Alexandru, a metamorfozat din temelii o vastă zonă a lumii cuprinsă între actualele ţări: Spania, Africa de Nord, Germania, Orientul Mijlociu, India şi o parte din Peninsula Arabică; şi aceste cuceriri le-a realizat până la 33 de ani, cum îi spunem noi în sens medical, vârsta pulmonară (zi treiştrei!)
Dar pe la noi, cam cum stăm cu educaţia? Păi după ’90, aproape toate guvernele şi toţi miniştrii aferenţi, pe felie, au vrut să o reformeze. Şi au reformat-o până când în prezent avem aproape un sfert de milion de tineri care au abandonat şcoala. La aceştia se adaugă alte sute de mii, poate chiar milioane, din anii precedenţi. Motivele sunt diverse: precum cele economice (de altfel reale), cele legate de lenea elevilor, de profesori care, fără o legislaţie adecvată, mimează predarea, de tentaţii diverse mergând de la droguri, băutură, sex (chiar şi la elevii de gimnaziu) şi până la bătăi, găşti de cartier şi altele.
Bine, bine, ei sunt prostuţi, nu au încă percepţia vieţii, părinţii i-au scăpat de mult din mână, dar societatea, că ei trăiesc printre noi, cu ce se implică? Văd prin spatele blocurilor, ziua, maşini de poliţie. Mă gândesc; iată că ei apără pe cetăţenii aflaţi în dificultate. Aiurea, se ascund, nu apără pe nimeni, găştile de cartier roiesc pe lângă maşinile poliţiei de sector.
Mai departe, la vreo infracţiune a unui minor, autorităţile se spală pe mâini. Dacă e minor nu răspunde penal. Da, aşa este, dar poate fi internat într-o şcoală de corecţie, cu un program draconic, cu o educaţie adecvată aşa încât până la 18 ani să aibă o şcoală; iar dacă a făcut o crimă, după această vârstă să-şi ispăşească pedeapsa prevăzută de lege. Sanchi!! Dacă un minor sub 14 ani a făcut o crimă, îi dăm drumul. Dacă este agresiv, fură, distruge (adesea sub supravegherea majorilor), incendiază, etc.asta e, nu ai ce să-i faci. Mai apoi pe străzi văd o serie de indivizi care cerşesc, vor, împotriva ta, să-ţi spele parbrizul (că altceva nici nu ştiu şi nici nu vor să facă), îţi vâră pe gât buchete veştede de flori de cel mai prost gust, îşi atârnă mici pancarde de gât că au toate bolile din lume, îşi scot cioturi de mâini ori picioare amputate (sunt culeşi de mafioţii care coordonează cerşetoria, din întreaga ţară), toate la un loc să smulgă un ban care oricum nu le revine lor. Seara, la închiderea mustăriei, primesc de la prima treaptă a mafiei ceva de mâncare, dar mai ales multă bătaie, că nu au „produs” cât ar fi trebuit.
Asta-i pe la oraş, dar la ţară, ca termen generic? Păi ce să fie; actualul longeviv Guvernator al Băncii Naţionale arată că mediul urban ar putea intra în zona Euro, dar cei catalogaţi aparţinând de „Las Fierbinţi” nu au ce căuta acolo. Lăsând la o parte metafora, precum şi faptul că şi el a fost şi este un contribuient la această situaţie, chiar dacă este consecvent apărat, zona de care vorbeşte, adică cea rurală, a „căzut” undeva spre secol 19. Lăsându-l în urmă pe Topârceanu cu „Viaţa la Ţară”, lucrurile acolo chiar că sunt desprinse dintr-un film horror. Exceptând unele minuscule (dar cutremurătoare) informaţii din aceste zone controlate draconic de primari şi de Consiliile Judeţene (de baronii actuali) se petrec lucruri absolut abominabile. Într-o comună apropiată mie, o familie de retardaţi mintal (care ar fi trebuit castraţi) au dat naştere câtorva monştri la propriu. Câţi or fi la nivel naţional? Pasivitatea actuală va costa societatea enorm, inclusiv pe urmaşii celor care acum se fac că nu văd ce se întâmplă.
Prostimea, în sens generic, este adesea (atunci când le iese porumbelul din gură) taxată de către liderii politici în fel şi chip. Spre exemplu, în retortele politichiei, cu ceva ani în urmă a ieşit un fost doctoraş de primar al Capitalei şi a taxat electoratul docil sub titulatura de „pulime”. Nu el este autorul autentic al expresiei, el a vehiculat-o, altul este derbedeul, neam de manivelă, dar în dreptul lui, ca candidat la preşedinţie (acum a lăsat-o baltă), figurează plângăreţul, după ce Ionuţ a fost sfâşiat de câini. Plângea cu lacrimi de crocobaur, că şi nepoţii lui trei (nu cei trei iezi cucuieţi) ar fi fost în locul celui sfâşiat…în fine o porcărie melodramatică.
Că a sistat toate lucrările din capitală pe timp de un an, după ce a fost ales, că nu face aproape nimic pentru bucureşteni este de notorietate, dar cu expresia pentru alegători (pe care nu o mai reproduc) merită tot dispreţul. Un Moş Ion Roată, dacă ar fi primit (la cine? La Preşedinte, la Premier, la Primarul Capitalei), dar nu poate de gărzi şi SPP-işti, ar spune „Ţăranul, când merge, tropăieşte şi când vorbeşte, „hodorogeşte” şi aş continua cu ce el vorbeşte adevăr grăieşte.
Dar una este înţelepciunea populară, nativă şi alta este cea rezultată din cultură, iar acum segmentul celor care merg spre cultură cunoaşte un declin cutremurător.
Mass-media arată zeci şi zeci de cazuri (acelea pe care ea le surprinde), la nivel de ţară de ordinul zecilor de mii, de abandon şcolar, de copii care sunt trimişi la cerşit, să muncească la câmp, sunt forţaţi să fie păstori, prelucrători de lemn etc.şi asta la vârste în jur de 10-12 ani. Dar fetele? Ele procrează cam tot la aceste vârste, după care, în mod firesc, îşi abandonează copiii. Mame la 10-12 ani, cutremurător. Provin din familii dezorganizate (de ce aşa?), foarte sărace (de ce?), oameni care nu au nici un rost şi care se acuplează precum animalele. Produşii lor uneori îi aruncă la gunoi ori îi abandonează.
Viaţa la ţară, în comunităţi mici, izolate, are o singură dimensiune, alcoolul, bătăile şi televizorul acordat pe postul ordonat de către un politruc zonal.
Iar toată această prostime, pe care nu eu am creat-o, stabileşte reperele mele de viitor. Precum în unele filme S.F. de pe planete bizare în care, pentru nişte biluţe ori alte nimicuri de supravieţuire, toţi urmează ordinele superiorilor. Aici nu avem nişte super eroi care să anihileze forţele răului. Aici, pe ştampila prostimii, trebuie să ne descurcăm fiecare pe cont propriu.
Mai vine U.E., mai câte o urecheală, mai un DNA (deocamdată), mai un FMI sau unchiul SAM şi mai îndreptăm un pic barca, dar pe final tot într-o rână stăm.
De ce? Pentru că funciar nu putem găsi soluţii convenabile de a guverna în folosul celor pe care în turmă i-am ales.
Pentru că în istorie, în afara unor despoţi (mai mult sau mai puţin luminaţi) care să pună joarda pe spinarea noastră şi să frece ridichea la boieraşi (cei care încearcă să toace muşchii puterii) altcumva nu am putut prospera.
Dar cu prostimea cum rămâne? În înţelepciunea ei din toate timpurile şi nu din laşitate a adoptat următoarea maximă „ei cu ale lor, noi cu ale noastre”.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA (STOIKA)
volumul „Lumini sub umbre” – Editura „Laurent – anul 2016