Radiolocația în Armata României

Radiolocaţia este o armă tehnică de importanță strategică care a apărut din necesitatea de a identifica aparatele de zbor care puteau ataca orașe, căi de comunicații sau obiective militare. Este o componentă a cercetării spațiului aerian pentru identificarea mijloacelor de atac ale inamicului. Posibilitatea acestuia de a intra nestingherit pe calea aerului pe teritoriul național cu ajutorul zepelinelor, înainte de Primul Război Mondial, și, mai târziu cu ajutorul avioanelor, a născut necesitatea monitorizării spațiului aerian pentru localizarea din timp a aeronavelor aflate în zbor și care se deplasau către obiectivele pe care intenționau să le distrugă.

Astfel, au apărut structuri militare de pândă și observări aeriene, dotate cu proiectoare, aparatură clasică optică și acustică care transmiteau datele pe care le obțineau comandamentelor care, la rândul lor, transmiteau ordine de luptă unităților de apărare antiaeriană sau unităților proprii de aviație pentru distrugerea aparatelor inamice. Prima structură militară specializată de radiolocație s-a înfiinţat în Germania la 1 iulie 1915, iar în Anglia și în Franța abia în anul 1917. În România, supravegherea spațiului aerian a început în anul 1913, când Comandamentul Cetății București a organizat supravegherea spațiului aerian cu ajutorul observatorilor aerieni, fapt care ne poate autoriza să spunem că România face parte din elita pionierilor în supravegherea aeriană.

La 15 august 1916, cu două săptămâni înainte de intrarea în Primul Război Mondial (Î.D.R. nr. 1660 din 22.06.1915) a luat ființă Corpul Observatorilor Aerieni din cadrul Serviciului de Apărare Contra Aeronavelor subordonat Comandamentului Cetății București, prima structură specializată din Armata Română cu misiunea de supraveghere a spațiului aerian și informării autorităților asupra pericolului aerian. S-au înființat 21 de posturi de observare îndepărtată și înștiințare și un post control de informare, dispuse în jurul Capitalei, la 50-60 km înafara Sistemului de Fortificații al Cetății București la: Putineiu, Frătești, Toporu, Drăgănești, Prundu, Greaca, Hotarele, Goștinari, VidaCartojani, Budești, Comana, Călugăreni, Bila, Letea Nouă, Clejani, Crevedia, Sohatu, Pârlita, Bilciurești, Țigănești, Movilița. În afara acestor posturi mai exista o rețea de informare a prefecturilor capitalelor de județ.

Mai târziu, ca urmare a dezvoltării radiotehnicii și electronicii, în deceniul trei al secolului al XX-lea s-au pus bazele construirii primului radar modern, urmașul telemobiloscopului (inventat de germani în 1904). După al Doilea Război Mondial, rețelele existente de posturi de observare a constituit tranziția de la pânda aeriană, bazată pe văz și auz, la înființarea trupelor radiotehnice (unitățile de radiolocație de astăzi), organizate pe subunități care erau dispuse la 15-30 de km de localitățile importante și care aveau în dotare 2 până la 4 radare. Misiunea lor era să descopere prin radiolocație aeronavele inamice și să transmită oportun datele despre acestea prin radio și radio-releu la eșaloanele superioare.

Pe înțelesul tuturor, militarii din arma radiolocație care operează permanent sistemele radar – care erau și sunt încă adevărate uzine electronice mobile sau fixe dotate cu antene imense –, sunt asemenea unor cercetași din vechime, adevărate iscoade aflate permanent în acțiune, pentru descoperirea și identificarea oportună a tuturor aeronavelor care zboară deasupra teritoriului național și dincolo de frontierele țării. Astfel, în baza legii nr. 938 din martie 1939 a luat ființă Serviciul General de Pândă și Alarmă, iar pe teritoriul României au fost dislocate 6 stații de radiolocație de producție germană (3 stații Freya și 3 stații Wurtzburg). Structura serviciului militar de radiolocație a fost reorganizată pe 28 de zone de apărare teritorială antiaeriană care a funcționat până în mai 1945.

La 10 aprilie 1949 a luat ființă în cadrul Comandamentului Apărării Antiaeriene Secția de Pândă Aeriană (ulterior denumită Observare, Informare și Legături Aeriene – OILA) care ia în subordine prima companie de radiolocație de la BucureștiBăneasa, dotată cu stații radar de tipurile: S.C.R.-527 B (de producție americană), AN/TPS-53 (de producție engleză) și Wurtzburg (de producție germană). Însă, ziua care semnifică apariţia radiolocaţiei ca sistem unic de supraveghere a spaţiului aerian național, este 25 iulie 1955, când prin ordinul CL-0074 au luat fiinţă în cadrul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT) trupele radiotehnice ca armă în Armata României, având în structură trei regimente şi două batalioane cu 12 noduri şi 14 posturi radiotehnice înzestrate cu stații de radiolocație de producție sovietică de tipul 3P-20, GP-3A, P-8 și P-20.

Ulterior, acestea au devenit batalioane și companii radiotehnice, subordonate brigăzilor înființate în 1966 (una la Ploiești și cealaltă la Timișoara). Brigăzile radiotehnice, care aveau punctele de conducere comune cu cele ale diviziilor de apărare antiaeriană aveau în subordine 26 de unități radiotehnice de nivel batalion și companie, dispuse la distanțe și intervale de 60 la 120 de km. Până în 1978 a continuat dotarea cu tehnică sovietică de tipul: P-12, P-30, P-15, P-35, PRV- 11, P-37, când s-a introdus în serviciu pe scară largă şi aparatura de automatizare (VP-01, VP-02, VP-04, VP- 11). Tehnica, de producție sovietică, a fost completată în 1978, cu radare perfecționate din Polonia.

Tot în acești ani a început procesul de implementare a automatizării brigăzilor, inițial cu aparatură din import, apoi și cu tehnică de calcul de producție autohtonă, iar în 1986 a intrat în dotare radarul mobil START-1 de producție românească. Până în 1989 datorită necesităţii îmbunătăţirii parametrilor zonei de cercetare a spaţiului aerian numărul subunităţilor de radilocație a crescut la 56 şi al sistemelor radar la 234, între cele vechi apărând și noi tipuri de tehnică: P-18, PRV-13, P-14, PRV-17 și ST-68 de producție sovietică și START-1M de producție românească. Structurile de comandă și învățământ au evoluat de asemenea în pas cu modernizarea unităților operative și cu dezvoltările tehnologice specifice.

Astfel, în 1960 Școala Militară de Ofițeri activi de radiolocație, înființată în 1952 la Sibiu, a fost mutată la Brașov unde este și astăzi. Datorită modernizării pentru creșterea eficienței sistemelor de radiolocație unele unități cum au fost Brigada 46 Radiotehnică – Ploiești înființată în 1965 și Brigada 41 Radiotehnică – Timișoara înființată în 1966 au fost desființate în 1998, în locul lor apărând Centrele de Radiolocație de nivel regiment.

Această reorganizare a condus la creșterea operativității, a supleței arhitecturii de comandă și control, a eficienței procesului de luare a deciziei, precum și la optimizarea fluxului informațional despre situația aeriană și la crearea condițiilor pentru realizarea sistemului integrat militar și civil de gestionare a spațiului aerian național. După anul 1990, introducerea în dotarea subunităţilor de radiolocaţie a sistemelor radar moderne 3D cu rază lungă de acţiune (FPS-117), cu rază mică de acţiune (Gap Filler) și operaționalizarea Centrului de Operații pentru Securitate Aeriană (Air Security Operations Centre – ASOC) au creat bazele modernizării, ale trecerii de la radiolocaţia analogică la cea digitală cu o bună protecţie la toate categoriile de bruiaj, precum şi la posibilitatea lucrului compatibil cu sistemele aviaţiei militare şi civile.

Pentru operaționalizarea misiunii de transmitere a datelor în timp oportun în prezent sunt întrebuințate mai multe instrumente, printre care şi Modulele de Comunicaţii şi Informatică Dislocabile (MCID), care rezolvă problemele de comunicaţii între radarele digitale şi cele analogice cu extractor şi Sistemul de Comandă- Control Aerian Naţional (SCCAN). Aceste MCID au fost folosite pentru prima dată într-un exerciţiu comun cu alte structuri din Armata României în lunile octombrie şi noiembrie ale anului 2016, exerciţiu prin care s-au trimis datele furnizate de către două radare SCCAN. Aderarea României la NATO a impus ca procesul de înzestrare cu mijloace radar moderne și informatizarea conducerii activităților specifice să determi adoptarea unor structuri coerente și ierarhizate, astfel încât să pună în valoare performanțele tehnicii în cadrul unui sistem de supraveghere a spațiului aerian cuprins în Sistemul Integrat de Apărare Aeriană al NATO (NATO Integrated Air Defense System – NATINADS).

NATINADS este o rețea de comandă și control care combină sisteme de radare și alte facilități dislocate în diferite țări membre ale alianței care fac parte din forțele de apărare aeriană ale NATO. În prezent, arma radiolocație este integrată în Sistemul de Supraveghere Aeriană al României și este constituită dintr-o brigadă aflată în subordinea Statului Major al Forțelor Aeriene (SMFA).

Această unitate face parte din efortul național de securitate al spaţiului aerian, integrat în cel al NATO. Cercetarea, supravegherea prin radiolocaţie a spaţiului aerian și transmiterea datelor, asigură luarea deciziilor de angajare şi contracarare oportună a ameninţărilor aeriene, pentru apărarea spaţiului aerian al României şi al flancului estic al alianţei. La 1 septembrie 2015 s-a reînfiinţat o brigadă de radiolocație, Bg. 76 Cercetare, Supraveghere şi Recunoaştere (CSR) „Dacia”, dislocată la Moara Vlăsiei, având în componență 4 Grupuri de Cercetare şi Supraveghere prin Radiolocaţie şi Avertizare Timpurie (CSRAT): Gp.1 CSRAT „Gl. Neculai Iordache”, care a preluat tradiţiile Companiei de Radiolocaţie Bucureşti-Băneasa-Trifoiul, înfiinţată la data de 01.08.1949, Gp.2 CSRAT „Gl. Pompiliu Ionescu”, Gp.3 CSRAT „Gl. Vasile Mihalache”, care a preluat tradiţiile Postului de Pândă Teritorial 11, Turda, înfiinţat în baza L938/03.03.1939 și aflat în subordinea Corpului 6 Teritorial Cluj și Gp.4 Război Electronic „Lt. col. Mihai Cană”.

Rezultat al profundelor transformări din Armata României și urmărind modernizarea și adaptarea la cerințele actuale ale câmpului de luptă, Grupul 2 CSRAT continuă tradiția predecesorilor și își redefinește statutul în cadrul Sistemului de comandă-control aerian național, ca structură de bază în supravegherea spațiului aerian național integrat în cel al NATO, în special pe direcția operativă Poarta Focșanilor. Supravegherea aeriană a evoluat, semantic și de fond de la Cercetarea Aeriană, Pânda Aeriană, la Observare, Informare și Legături Aeriene (OILA), ca apoi să treacă cu ajutorul tehnologiilor avansate la Radiolocație, Trupe Radiotehnice, Trupe de Radiolocație și din nou la Supraveghere Aeriană.

În prezent spațiul de cercetat radioelectronic s-a extins foarte mult, iar unitățile de radiolocație observă spaţiului aerian, terestru, naval şi cosmic, în scopul punerii în evidenţă a prezenţei obiectelor sau ţintelor aflate la distanţă mare, determină exact poziţia acestora în spaţiu, măsoară coordonatele şi parametrii lor de mişcare cu ajutorul undelor electromagnetice reflectate şi retransmise de către acestea.

Radiolocația este integrată în Sistemul de Supraveghere Aeriană al României şi participă, atât în timp de pace, cât şi la război, la îndeplinirea misiunilor prin realizarea în principal a funcției de supraveghere aeriană, cu ajutorul radarului. Asfel, definiția armei radiolocație are o nouă complexitate: „Supravegherea Aeriană este ansamblul structurilor specializate pentru misiuni de apărare aeriană din Forţele Aeriene, Terestre şi Navale ale României, destinate pentru localizarea, urmărirea şi identificarea mijloacelor aeriene cu ajutorul radiolocației, precum şi pentru interceptarea şi combaterea mijloacelor aeriene ostile cu ajutorul aviației, rachetelor sol-aer, artileriei antiaeriane și a mijloacelor de război electronic”.

Aceasta extinde capacitatea națională de exploatare a tehnicii de radiolocație care este disponibilă atât în structurile forţelor aeriene şi forţelor terestre din Ministerul Apărării Naționale, cât şi în structurile celorlalte categorii de instituţii din sistemul naţional de apărare. În prezent în procesul de reformă a Armatei României, arma radiolocație continuă perfecționarea cadrului organizatoric și funcțional, ca urmare a noii arhitecturi de securitate și a înzestrării cu tehnică militară performantă.

Având în vedere specificul armei radiolocație subunităţile şi unităţile subordonate sunt dislocate pe tot teritoriul ţării, sunt foarte multe la număr şi fiecare are câte o particularitate proprie. De la unităţile de pe litoral, până la cele existente pe culmile Carpaţilor, la peste 1.800 de metri altitudine, abordările trebuie să fie diferite în funcţie de specificul fiecăreia, atât din punct de vedere al nivelului pregătirii personalului, cât şi din punct de vedere al condiţiilor în care militarii îşi desfăşoară activitatea.

Condiţiile vitrege din anumite subunităţi necesită o reacţie oportună şi adaptată realităţii concrete, atât în ceea ce priveşte procesul de instrucţie, cât şi sprijinul logistic, care presupune ajutorare continuă reciprocă pentru remedierea eventualelor defecţiuni. Serviciul de luptă în acestă armă se desfăşoară continuu, iar în funcţie de locul de dispunere al unităţii şi condiţiile de ajungere la serviciu, pot exista situaţii în care schimbarea personalului să fie întârziată.

Condiţiile meteo şi dispunerea izolată a majorităţii unităţilor de radiolocaţie induc existenţa unor privaţiuni ce pot fi asemănate vieții militarilor dislocați într-un teatru de operaţii. În activitate nu sunt admise întreruperi sau pauze operative, fiecare defecţiune trebuie compensată permanent de către alte subunităţi ale brigăzii, nu există timpi morţi, iar instrucţia se desfăşoară concomitent cu întrebuinţarea tehnicii în luptă, continuu, fără pauză sau sărbători. Comandantul unei subunități de radiolocație a spus: „Nu putem vorbi de generare sau regenerare a forţelor. Fie că este pace sau război, principalul adversar suntem noi înşine. De aceea, trebuie să ne depăşim permanent şi să fim mai buni decât am fost ieri”.

Col. (r) Antonio Marinescu