RADU DE LA AFUMAȚI

La 2 ianuarie 1529, Domnul Țării Românești, Radu de la Afumați împreună cu fiul său Vlad a fost ucis la Râmnicu Vâlcea. Legenda sau poate tradiția pretinde că Domnul și fiul său ar fi fost decapitați în biserica Sfinții Arhangheli a mănăstirii de pe dealul Cetățuia. Nici o mențiune documentară nu susține acest punct de vedere. Cronica internă (Istoria Țării Românești) descrie evenimentul: vornicul Neagu și postelnicul Drăgan s-au ridicat împotriva lui și au venit cu ostași în taină împotriva lui Radu Voevod. Domnul a prins de veste dar nu a avut vreme să-și strângă ostașii și a fugit cu fiul său Vlad Voevod ca să se ducă la banii de Craiova. Dar când a ajuns la Episcopia Râmnicului boierii l-au ajuns din urmă l-au prins și l-au legat și i-au tăiat capul lui și capul fiului său Vlad Voevod și i-au ucis împreună la Râmnic, în anul 7037 al lumii. Așadar cei doi au poposit la Episcopia Râmnicului, au fost prinși, legați și asasinați în târgul Râmnicului. În istoria României plină de trădări, asasinate, răzbunări, nu s-a săvârșit asasinarea unui Domn sau demnitar într-un locaș religios, cum s-a întâmplat în multe țări. Cel mai cunoscut exemplu de acest fel, a fost executarea episcopului de Canterbury, Thomas Becket, în catedrală, în ziua de 29 decembrie 1170, de patru cavaleri ai regelui Henric al II-lea (1154-1189).

Radu numit după una din moșiile sale, probabil Afumații de lângă București avea o descendență remarcabilă. Succesiunea predecesorilor din tată în fiu, toți Domni era următoarea: Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Vlad Călugărul (două domnii 1481-1495), Radu cel Mare (1495-1508), Radu de la Afumați.

Situația politică în Țara Românească era confuză și instabilă. În septembrie 1521 murise Neagoe zis Basarab (1512-1521). Fiul și urmașul său de 15 ani, Teodosie (a domnit paralel cu Vlad Dragomir Călugărul, care a fost executat din poruncă otomană) a dispărut în Sudul Dunării în împrejurări nelămurite, la începutul anului 1522. Beiul de Nicopole, rudă a boierilor Craiovești numit Muhammad (Mehmed) beg (bei) care dorea scaunul Țării Românești a apelat la sultanul Suleiman (15201566) supranumit ulterior Legiuitorul și Magnificul. Acesta i-a acordat domnia, iar Mehmed bei a pus subași (primari, administratori otomani) în toate orașele Munteniei. Stoica logofătul care era capuchehae la Istanbul (reprezentant al Domnilor români la Înalta Poartă), a informat boierii că va veni domn turc cu numele Mahmed, să se adune să ridice domn mai curând pre Radul Vodă din Afumați, pentru că piere țara de turci… Deci boiarii auzind aceasta s-au ridicat cu toți și s-au împăcat ș-au ridicat domn cu voea tuturor pă Radu de la Afumați. Aceștia au fost boierii care n-au vrut să slujească păgânilor și domnului lor. Alegerea lui Radu de sfatul domnesc al țării s-a consumat spre sfârșitul lunii ianuarie a anului 1522. La începutul lui februarie, cancelaria domnească a emis un act, considerat primul document care ne-a parvenit de la Radu.

Câteva zile mai târziu, Mehmed beiul de Nicopole, a trecut Dunărea cu oști turcești spre a ocupa Țara Românească din porunca sultanului. A urmat un răstimp de 3-4 ani, în care s-au purtat numeroase ciocniri și lupte serioase. Rivalitatea celor doi basarabi, unul creștin, altul musulman pentru tronul Țării Românești, a reprezentat o situație unică, greu credibilă a istoriei Țării Românești. Prima luptă între cei doi se pare că a fost la Gubavi (Glubavi) pe Neajlov și Mehmed s-a retras peste Dunăre. A revenit în martie, iar după bătăliile cu succese alternative la Ștefeni pe Neajlov, Clejani, la București, Ciocănești, Târgoviște, râul Argeșel, în aprilie Radu s-a refugiat în Transilvania. A intrat în cetatea săsească a Brașovului cu mulți oameni. Mehmed a pus subași în toate orașele și satele țării, iar Muntenia era amenințată să devină provincie otomană. Vecinii au intrat în alertă. Dacă Țara Românească, care era zăgazul care oprea puhoiul otoman se prăbușea, pericolul pentru ei devenea iminent. Mehmed soma pe brașoveni să se supună sultanului. Regele Ungariei Ludovic al II-lea Jagiello (1516-1526), scria unchiului său regele Poloniei Sigismund (15061548), timorat de faptul că ocuparea Valahiei va fi urmată de cea a Ungariei. Voievodul transilvan Ioan Zapolya și-a reconsiderat atitudinea și a venit în Țara Bârsei, pentru a-i da ajutor lui Radu. Concentrarea s-a făcut la Prejmer. Oastea ardeleană de 80.000 de oșteni, cu cetele lui Radu l-au înfricoșat pe Mehmed care s-a retras peste Dunăre. Subașii și oștenii turci prinși de țărani și de oamenii lui Radu au fost decapitați. Refugiul în Transilvania a fost util lui Radu, care afară de ajutor militar, a primit și două feude: Vințul de Jos și Vurpărul. Radu s-a întors în țară în iulie 1522. Mehmed considerat de regele Ungariei drept comandant capabil, n-a renunțat și peste nici o lună cu forțe mari a invadat țara, profitând de faptul că Zapolya își retrăsese armata.

Radu peregrinează prin Transilvania, la Brașov apoi la Sibiu, unde se întâlnește cu văduva lui Neagoe, Doamna Milița, care era împreună cu cele două fiice și cea mai mică va deveni soția lui Radu. Zapolya își trimite oștile să-l ajute pe Radu, primind în schimb cetatea Poenari. Radu îl va învinge pe Vladislav la Didrich, după care se duce la Istanbul unde obține recunoașterea sultanului ca Domn, cu sprijinul Craioveștilor și al rudelor turcite Mustafa și Ibrahim Pașa, mărind birul de la 12, la 14.000 de galbeni. Radu trebuia să împartă puterea și domnia țării cu Vladislav III, numit Domn de Poartă în aprilie 1525. Câteva luni, Țara Românească a avut doi domni. Radu de la Afumați stăpânea Nordul, cu capitala la Târgoviște, Vladislav III Sudul, cu capitala la București. Nici unul nu a reușit să-l alunge pe celălalt. Căsătoria lui Radu cu fiica lui Neagoe în 1525 a însemnat înrudirea cu boierii Craiovești, care un timp i-au acordat un sprijin puternic. Vladislav al III-lea a dispărut în august 1525.

Domnia lui Radu a fost marcată de războaie, tensiuni și dușmănii cu turcii și alți vecini (Moldova), dar a fost înfrumusețată de o poveste de iubire. Legenda prezintă faptele întrun veșmânt poetic și mirific. Neagoe Basarab (1512-1521), din neamul Pârvuleștilor, boieri olteni, se pare că nu aveau nici un fir de sânge basarabesc. Poftind domnia țării, și-a alcătuit o genealogie fantezistă, crezută totuși de mari istoric ca N. Iorga. Pretindea că mama sa, soția lui Pârvu Craioveanul, a fost ibovnica Domnului Basarab cel Tânăr Țepeluș (care a avut patru domnii, din 1474 până în 1481). Neagoe fiul Pârvului se declara mereu Basarab. Cu ajutorul rubedeniilor de dincolo de Olt, a obținut domnia la cererea lui Barbu Craiovescu: ghiaurul Pârvu-oglu Neagoe este fiu de domn (beizade). S-a căsătorit cu Elena (Milița), supranumită Despina (Doamna, stăpâna, soția despotului) din familia sârbească a Brancovicilor. Familia domnească a avut câțiva copii: trei băieți și trei fete, dintre care au trăit Teodosie, Stana și Ruxandra. Pe când fetele erau copile, Neagoe a făcut o promisiune omologului său din Moldova, Bogdan al III-lea (1504-1517) prin care se angaja să-i dea una din fete soție lui Ștefăniță, fiul lui Bogdan. Dar părinții ambelor vlăstare domnești au murit: unul în 1517, celălalt în 1521. După moartea fiului său Teodosie (Domn 1521-22), Doamna Milița Despina s-a exilat în Ardeal, la Sibiu, împreună cu fiicele sale. Tânărul rege al Ungariei de 19 ani Ludovic al II-lea, din familia polonă Jagiello, avea patima intrigilor. I-a ordonat în 1525 voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya, să scrie Domnului Moldovei Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță 1517-1527) în vârstă de douăzeci de ani, să respecte dorința tatălui său și să se căsătorească cu una din fetele lui Neagoe. L-a îndemnat să vină la Sibiu să-și aleagă soția. Fata cealaltă va fi măritată cu Radu de la Afumați. În anul 1525 murise soția lui Radu. Acesta fusese căsătorit cu Doamna Voica, fiica bogatului boier Vlaicu, vornicul din Bucșani. Perechea domnească a avut trei copii: Vlad (asasinat cu tatăl la Rm.Vâlcea) Anca și Neacșa.

Regele și voevodul Ardealului au stabilit ziua întrevederii. Ștefăniță era în război cu tătarii. Și-a trimis un boier care să-l reprezinte. Acesta a prezentat o misivă prin care Ștefăniță își cerea iertare și solicita să i se acorde o amânare. Radu a venit în ziua stabilită. I-a plăcut fiica cea mică a lui Neagoe și a pețit-o. Din surse nesigure, nunta s-ar fi făcut la 11 ianuarie 1526. Cert este că la 2 ianuarie, Zapolya declară că nunta va fi făcută în scurt timp. În contabilitatea Sibiului, la 15 ianuarie 1526 era făcută însemnarea alimentelor și materialelor date pentru nunta fetei celei mici a lui Basarab, logodnica domnului Voevod al Transilvaniei (vas cu vin, 20 boi grași, opt măsuri de lemne). Ruxandra era foarte frumoasă, Ștefăniță foarte iute la mânie. Când a auzit vestea s-a învrăjbit amarnic. A pătruns în Muntenia și a început războiul.

Iubirea poate fi un motiv de răzbunare, un casus belli, dar motivele conflictului moldo-muntean au fost mai prozaice. Motivul principal, a fost refuzul continuu a lui Radu de a extrăda refugiații moldoveni care complotau împotriva lui Ștefăniță. Era o continuare a situației tensionate dintre cele două țări. Radu cel Mare și Neagoe Basarab susținuseră pretendenți la tronul Moldovei. Mai erau și fricțiuni la graniță. Mai erau și contracte comerciale nerespectate. Cert este că, războiul s-a sfârșit după restituirea reciprocă a expatriaților cărora Ștefăniță nu a ezitat să le taie imediat capetele.

Ștefăniță este cel care a atacat în februarie 1526 și a ajuns fără împotrivire până la Târgșor. În martie Radu întreprinde o incursiune militară în Moldova. La Sibiu se știa că Domnul muntean s-a întors biruitor și cu multă pradă din Moldova. O nouă expediție moldoveană a trecut pe unde i-a plăcut (cronicarul Macarie). Relațiile dintre cei doi Domni s-au normalizat spre sfârșitul anului 1526. Ștefăniță scria regelui Ludovic al IIlea, al Ungariei, că se va alia cu Radu și vor lupta împotriva turcilor spre a salva Ungaria.

Ultimii doi ani ai domniei lui Radu au fost liniștiți. Domnul, ca ginere a lui Neagoe a terminat zugrăvirea mănăstirii Argeșului, pe care Neagoe nu apucase s-o isprăvească. Biserica mănăstirii fusese realizată cu cheltuiala familiei domnitoare. Legenda afirmă că Doamna Despina și-a vândut bijuteriile pentru a fi terminată. Sfințirea a fost la 17 august (după alte surse la 15 august) 1517. La eveniment au participat Patriarhul de Constantinopol, mitropolitul și episcopii Munteniei și mulți prelați ortodocși de la Muntele Athos și de la mitropolii ortodoxe. După moarte, trupul lui Radu a fost depus în această bijuterie arhitecturală.

Viteazul Domn își făcuse prea mulți și puternici dușmani: turcii, polonii, Mehmed beg, moldovenii, Craioveștii și boierii dizidenți. Aceștia s-au întrunit în decembrie, într-un consiliu la Slatina și au declanșat revolta. Radu nu avea oaste și a încercat să se ducă la banul Pârvu de la Craiova. Șefii rebelilor erau amândoi rude ale Domnului, ginerii a două surori ale tatălui, deci veri primari, cumnați între ei. Neagoe vornicul din Periș fusese oștean credincios Domnului în grelele momente ale anului 1522. Celălalt, Drăgan postelnicul din Merișani fusese un dregător credincios lui Radu.

Contribuția Porții la sângerosul act era recunoscută de contemporani, autorul moral fiind considerat Mehmed beg, de același sânge cu Radu, cu aceeași străbuni. Radu avusese aceeași soartă cu Vlad Țepeș, două victime ale trădării boierimii muntene, năimită de străini, probabil de turci. Se pare că, capetele lor au fost duse la Istanbul.

Asasinii și părtașii lor au fost pedepsiți pentru faptele lor. În timpul unuia dintre urmașii săi la scaunul muntean, Moise (1529-1530), a fost celebrată o nuntă a surorii lui Moise Vodă cu Barbu II Craiovescu. Cu acest prilej au fost uciși Neagoe vornicul, Preda postenicul, Drăgan fost mare postelnic. Pre toți i-au omorât făcându-le moarte pentru moarte.

Nu se știe cine a adus corpul lui Radu la mănăstirea Curtea de Argeș. Poate Doamna Ruxandra, care ulterior a devenit Doamna lui Radu Paisie (a avut patru domnii, între 1535 și 1544). A fost înmormântat pe latura de Nord a pronaosului. Probabil și fiul său, al cărui mormânt este necunoscut se află tot aici. Nu știm cine a pus placa tombală, nici cine a sculptat-o. Textul inscripției: În știre să vă fie războaiele ce vă voi povesti vouă, pe care le-am purtat eu: cel dintâi răsboi, cu agarenii, al doilea la Gubavi, al treilea la satul Ștefeni pe Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocănești… cetatea București… cetatea Târgoviștei… râul Argeșel… satul Plata… la Alimănești pe Teleorman, al unsprezecelea cel mai iute și mai vârtos din toate războaiele la Grumazi cu șapte sangeacuri… Nicopole, …Șiștov… la cetate, la Poenari cu țăranii… la Gherghița… iar la București,… la Slatina… la cetatea București cu Vladislav Voevod… la satul Rucăr, al douăzecilea la Didrich (Dridu).

După o domnie de șapte ani, bogată în fapte eroice, a reușit să păstreze autonomia Țării Românești amenințată de otomani. Pe drept cuvânt i se spune Radu cel Viteaz și dacă ar fi existat mai puțină trădare și mai mulți oameni ca eroul amintit, țara noastră ar fi întreagă.

VIOREL GH. SPETEANU