RĂSFOIND VECHILE HRISOAVE

RĂSFOIND VECHILE HRISOAVE

Motto: Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei Împărătese de marmură a lumii, Roma.
Era un popor nobil, acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreț. (Mihai Eminescu)

V-am împărtășit, în numărul trecut al revistei, intenția mea de a face cunoscută lumea geto-dacă și a stabili locul Dacilor în istoria noastră precum și în cultura universală. Referindu-mă la substratul și ereditatea mitologică traco-geto-dacă a românilor, i-am citat pe B. P. Hașdeu, Nicolae Densușianu,Vasile Pârvan, întemeietorul tracologiei române; și pe cel mai profund interpret al mitologiei române, Mircea Eliade.
De această dată, voi încerca să schițez un portret al traco-geto-dacilor și să vă las să deduceți ce au însemnat și cum au fost priviți aceștia în lumea antică, citând referirile și părerile personalităților antichității despre ei.
Filosoful grec Pitagora (circa 580 î.Hr.), de pildă, în Legile morale și politice (Legea 1143) scria: „Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți pământurile sunt fără margini, toate câmpurile sunt comune. Și dintre toate popoarele, sunt cei mai înțelepți, spune Homer. ”
Iscodind izvoarele istorice, este evident că teoria barbarismului geto-dacilor nu rezistă.
Istoricul grec Strabon (63/60 î. Hr. – 21/26 d. Hr.), referindu-se la Burebista, cel mai mare rege geto-dac, spune în lucrarea sa Geografia: „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de sus prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă, a ajuns să fie temut și de romani. Căci, trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia până în Macedonia și Iliria, i-a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de-a-ntregul tribul Boii, aflat sub conducerea lui Kritasiros, și pe tauriști. Spre a putea ține sub ascultare poporul, el și-a luat ca ajutor pe Deceneu care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora spunea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de un timp fusese socotit și zeu – așa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis.”
Regatul lui (care se întindea la nord și la sud de Dunăre, se pare a fi fost cam de cinci ori mai mare decât România de astăzi) era atât de puternic încât el a arbitrat conflictul dintre Cezar și Pompei. Constituia o amenințare pentru Cezar și Imperiul roman. Soarta se pare că a schimbat șansele, prin moartea celor doi titani, în anul 44 î.Hr.
Oratorul grec, Dio Chrysostom (cca.40-120) scriitor, filosof și istoric al Imperiului Roman, într-unul din Discursurile sale, în urma unei călătorii prin ținuturile geto-dace, spunea:„ Se întâmplă că am făcut acum o călătorie lungă drept la Istru și în țara geților /…/ Acolo la ei puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme și oameni înarmați.” După părerea lui „Geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai asemenea grecilor. ” Afirmațiile despre armele dacilor sunt ilustrate, și pot fi văzute și astăzi, pe Columna lui Traian,asupra căreia voi mai reveni în acest articol.
Înainte de cucerirea (106) unei părți din Dacia de către romani, invincibilul Imperiu Roman avea să plătească tribut dacilor pentru obținerea păcii de 12 ani, după cele două războaie de la Tapae din anii 87 și 88. Despre această rușine suferită de romani, un savant al vremii, Sfântul Isidor din Sevilla (530-636), unul dintre părinții apuseni ai Bisericii, spunea: „Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului
getic”.
Situație umilitoare care l-a determinat pe Traian să pornească expedițiile împotriva dacilor, după cum este consemnat, în Istoria romană LXVII , de istoricul roman Dio Casius (155 – 163/164): „După o ședere de câtva timp la Roma, el( adică Traian) întreprinde o expediție contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuiau să-l plătească în fiecare an și pentru că vedea cum puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit.”
Cât despre continuitatea dacilor, după cucerirea romană,există destule dovezi,
susținute cu documente, după părerea lui Daniel Roxin (Spiritul dacic renaște, Editura Vidia, București, 2012). În afară de unitatea limbii în toate regiunile acestei țări, inclusiv Moldova, deci lipsa dialectelor, au mai contribuit și permanentele răscoale ale dacilor subjugați și atacurile dacilor liberi din afara granițelor imperiului, presiuni care au avut ca rezultat retragerea aureliană.
Prima răscoală de anvergură a dacilor din provincia Dacia romană, afirmă Roxin, a început încă din 117 când, profitând de moartea Împăratului Traian și urcarea pe tron a Împăratului Hadrian, dacii s-au răsculat – revolta din interior fiind susținută cu un atac al dacilor liberi din Muntenia și Moldova aliați cu roxolanii și iazigii. Fapt menționat într-un papirus egiptean, citat de C. Patsch în lucrarea sa Der Kampf. Situația care l-a forțat pe Hadrian să retragă administrația romană din unele zone precum Muntenia și să ducă o politică mai conciliantă în relația cu dacii liberi și cu cei din provincia romană, se desprinde și din (Lactantius, De mortibus persecutorum,23; Historia Augusta, Hadrian, 5,2).
Atacuri și invazii devastatoare ale dacilor în interiorul Imperiului Roman sunt consemnate în izvoarele istorice încă mult timp după retragerea aureliană. În anul 1396, cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas, în Expuneri istorice, evidențiază că, în cruciada creștină condusă de Sigismund de Luxemburg, românii, pe care-i numește daci, au participat la cruciadă alături de creștini, și-i considera un neam viteaz. Se știe că Mihai Viteazul era numit de dușmani: Dacul cel rău (Malus Dacus), iar Horia era pentru austrieci: Horia, Rex Daciae (de ce dovadă mai convingătoare de continuitate pe aceste meleaguri avem nevoie?).
Dar, în sprijinul continuității sunt nenumărate dovezi. O piatră tombală, care se află în Biserica Reformată din Deva, cosemnează, în limba latină, că Principele Transilvaniei, Dominic Dobo, stăpân peste dacii și geții din munți, rămâne pe veci neconsolat de moartea soției.
Și tradițiile din Munții Orăștie (care au rămas sub stăpânire romană timp de 165 de ani), numeroase obiceiuri de origine geto-dacă: bocitul la naștere, petrecerile date cu ocazia înmormântării; precum și costumele naționale românești care seamănă izbitor cu vestimentația dacilor de pe Columnă.
În volumul Credințe magice geto-dacice (Editura Geto Dacii, București, 2017), Iulia Brânză Mihăileanu, ne dă amănunte despre faptul că poporul nostru „a moștenit și păstrat, prin geto-daci, multe elemente din spiritualitatea strămoșilor noștri din vechea Europă: Ceremonia funerară românească – cele 12 punți, pupezele, pomul, stâlpii, scara – are menirea de a ajuta sufletul să săvârșească călătoria postumă.” Obiceiul de a da de pomană „de sufletul mortului”, sau mesele întinse în cimitire de Ziua morților, obicei practicat și astăzi, pe întreg teritoriu țării noastre, îl regăsim „la populațiile din epoca bronzului din China care aduceau ofrande /…/și invocau numele strămoșului decedat.”
Credința poporului nostru că sufletul mortului rămâne în preajma casei încă vreo câteva zile după moarte, este atestată de câteva persoane citate în Credințe magice geto-dacice, mai sus menționată. De pildă: Romaniuc Maria, 63 de ani, din Solca, declară: „Asta știu de la bătrâni. Se spune că sufletul mortului se află în casă sau în preajma casei trei zile. Probabil că acesta e și unul din motivele pentru care nu se înmormântează mortul imediat la noi, la ortodocși, se înmormântează a treia zi…” Iar Maria Cenușă din Putna, declară că știe de la un duhovnic bătrân, de la mânăstire, că: „sufletul, patruzeci de zile, noi nu-l vedem, da’el colindă pe unde o umblat în viață. După 40 de zile /…/ își ia zborul și pleacă spre cer.” Și tot ea, întărește această credință cu o mărturie a mamei sale, care după moartea bunicii povestitoarei, la trei-patru zile de la înmormântare, a venit și i-a cerut „să-i deie un vas cu apă. Și-o deschis ochii și zise că chiar o și văzut-o”.
Un alt element important este Pomul de înmormântare despre care Mircea Eliade (Istoria Credințelor și ideilor religioase, vol I, pag 42) scrie : „Pomul de înmormântare își are originea în spiritualitatea civilizațiilor agricole neolitice a căror creativitate religioasă a fost suscitată nu de elementul empiric al agriculturii ci de misterul nașterii, morții și al renașterii identificat în ritmul vegetal…”
Pe această temă, în Credințe magice, mai sus citată, în capitolul : Pomul vieții. Drumul vieții. Scara vieții, găsim mărturia lui Mircea Ppopescu, din Falcău, despre pomul de înmormântare: „ Noi îi spunem ciur. Este de la biserică anumit, cu niște crengi mari rămuroase, țepoase, mai tari și se împodobește cu crijmă, colăcei de diferite forme, se pun mere, portocale”. Iar Floarea Apostol, din Arbore, spune: „Pomul se face după 40 de zile. Atunci se pune brad. Spune lumea că ‹‹ tăiem un târș și-l punem›› /…/ se agață pe o sfoară lungă cucoșei, pufuleți, i se spune drumul vieții. Cu el se încercuiește tot pomul. Și acolo trebuie să participe toată familia/…/. Pe urmă se face scara vieții, o scăriță, și se pune tăt pomu’ /…/. ”
Un alt element de mare importanță la poporul român, este priveghiul și jocurile funerare care amintesc de ospețele funerare atestate frecvent în antichitate, „elemente caracteristice civilizațiilor neolitice”, cum le caracterizează Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase, vol II, pag 9.
„Cât stă mortul pe masă, rudele de gradul întâi nu au voie să lucreze, nu fac mâncare, nu taie lemne. Mortul trebuie privegheat. Se aprind lumânări, se spun rugăciuni, se stă cu el. N-are odihnă dacă nu faci asta, declară Gâza Ecaterina, din Frătăuții Noi, citată în volumul Credințe magice, mai sus citat.
Acestea au fost câteva dovezi ale urmelor lăsate de traco-geto-daci în tradițiile noastre, în spijinul continuității dacilor, după cucerirea romană.
Importanța geto-dacilor din lumea antică este reprezentată și de impresionanta colecție de statui de daci, care se găsesc în cele mai importante muzee din lume (Roma, Napoli și Florența, Paris, Londra și Madrid, Berlin, Ierusalim, Copenhaga …).
Potrivit expertului în istoria artei, Leonard Velcescu (după cum scoate Roxin în evidență): „Niciun alt popor învins de Roma nu a beneficiat de o astfel de atenție din partea artiștilor plastici romani.” Părerea istoricul Velcescu, în această privință, reiese dintr-un interviu preluat din revista România văzută de sus, ianuarie-martie 2011: Se poate afirma că, mai mult decât galii, germanii, parții sau alți „barbari”, dacii au avut un rol privilegiat în arta romană și în inima Romei ( în Forul lui Traian). Poporul dac a fost , am putea spune, glorificat într-o manieră fără precedent de către romani, în așa fel încât se dă impresia unei „simpatii” sau „admirații” cu totul aparte vizavi de acest popor. În Forul lui Traian a fost realizat un adevărat „program” iconografic.
Pare că împăratul Traian a dedicat monumentul (Forul lui Traian) în aceeași măsură și dacilor. Imaginea demnă a dacilor a fost plasată în locul cel mai prestigios al lumii romane, în inima Romei, în Forul lui Traian. Și, aceste statui au reușit să străbată prin Timp, până astăzi, ca o dovadă de netăgăduit, a vitejiei strămoșilor noștri.

BEATRICE KISELEFF