RECONSTITUIREA FACIALĂ POST-MORTEM – CRANIUL ȘI FRUMUSEȚEA LUI PIERDUTĂ

RECONSTITUIREA FACIALĂ POST-MORTEM
CRANIUL ȘI FRUMUSEȚEA LUI PIERDUTĂ

De curând, a avut loc, la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Simpozionul Internaţional «Învăţământul Românesc de Criminalistică», ocazie cu care domnişoara Isabelle Ciobanu – studentă în an terminal la Facultatea de Biologie a Universităţii Bucureşti a susţinut o lucrare foarte interesantă referitoare la reconstrucţia după oasele cadavrului, înfăţişând un studiu de caz real cu rezonanţe istorice şi culturale. În cele ce urmează, vă prezentăm prelucrarea jurnalistică a materialului menţionat. HORAŢIU MĂNDĂŞESCU

Biologicul nu este numai o premisă „permisivă” a vieții umane, ci este valorificat pe scară largă ȋn viața socială și culturală (Sahaleanu, V., 1976). Antropologia a fost și continuă să fie expresia și rezultatul efortului statornic al omului de a se explica pe sine ȋn relația sa diferită și, ȋn același timp, asemănătoare cu celălalt, cu străinul. În consecinţă, ea a beneficiat de ceea ce s-a consemnat, ȋn forme numeroase și eterogene cu privire la experiență, repetată mereu de-a lungul ȋntregii istorii a umanității, a ȋntâlnirii celuilalt.
Antropologia este un conglomerat sau o configurație de direcții diferite de studiere a omului, fiind ȋmpărtiţă ȋn două ramuri: antropologie fizică și biologică. Evoluând spectaculos de-a lungul deceniilor, antropologia fizică modernă este concentrată pe studiul relației complexe dintre biologia umană și mediul natural și social. Contextul ȋn care sunt găsite rămăsiţele umane a devenit așadar o parte importantă a antropologiei fizice, iar studierea acestora revenind antropologiei judiciare.
Reconstrucția facială post-mortem reprezintă un procedeu tehnic de identificare a cadavrelor scheletizate cu identitate necunoscută și are la bază reconstruirea fizionomiei persoanei în cauză pornind de la forma și particularitățile antomice ale craniului.

Principiul metodei de reconstrucție facială post-mortem este, în esență, unul simplu, parcurgându-se câteva etape bine puse la punct, însă antropologul forensic trebuie să dețină vaste cunoștințe de anatomie și fizionomie facială. Acest principiu se derulează astfel: după matriţarea craniului și obținerea primelor informații antropologice privind sexul, vârsta și rasa persoanei decedate, utilizând distanțiere standard de măsurare a grosimii țesuturilor moi, aplicate în anumite puncte antropometrice, se modelează mușchii și elementele faciale, realizându-se un portret al victimei care ulterior se mediatizează în vederea identificării. La 4 km de Mănăstirea Neamț, în comuna Vânători, se află așezarea monahală cunoscută sub numele de Schitul Pocrov. Acest schit a fost ctitorit în 1714 de un transilvănean născut în 1674 în satul Gledin, în Ținutul Bistriței, care, în 1694, a fost numit monah, primind numele de Pahomie, decedat la 26.04.1724. După aproape trei secole, rămășițele pământești ale Sfântului ierarh Pahomie, îngropate în altarul bisericii de lemn din Pocrov, au fost descoperite și supuse procesului de reconstrucție facială arheologică, rezultatul și etapele parcurse fiind următoarele:
ETAPE DE LUCRU
I. Analiza antropologică
1. Descriere antropologică
2. Diagnoză de sex și vârstă
3. Tipul antropologic
4. Statură
5. Activități desfășurate de individul studiat
6. Patologie
7. Cauza morții
8. Măsuratorile osoase
II. Scanarea 3D a craniului
III. Imprimarea 3D a craniului
IV. Modelajul anatomic
V. Realizarea matriței flexibile
VI. Realizarea măștii faciale din silicon
VII. Make-up și adăugarea părului
Referitor la acest caz, se va face o descriere a reconstrucției faciale realizate de către artistul criminalist, restul etapelor fiind realizate de către antropologul judiciar. S-a primit spre analiză craniul, mandibula, 1 humerus, 1 cubitus, ambele radiusuri, femurele și tibiile.
Acestea se aflau într-o stare de conservare relativ bună, dar oasele lungi prezentau capetele deteriorate, în mai mică sau mare măsură.

DESCRIERE ANTROPOLOGICĂ

Craniul pus la dispoziție este complet, cu mandibulă. Însă, până să se ajungă la reconstrucția facială propriu-zisă, acesta este analizat de către un antropolog în vederea stabilirii sexului, vârstei, rasei, condiții patologice și alte aspecte ce pot fi observate la nivelul materialului osos. Pentru stabilirea tutror acestor aspecte se apelează la antroposcopis și antropometria craniană. În vederea aplicării acestor tehnici de determinare, se măsoară o serie de distanțe craniene și se utilizează formule consacrate antropometrice (Gilles) relevându-se următoarele aspecte: craniul aparține cu o probabilitate de 95% sexului masculin, rasă caucaziană. Pentru stabilirea vârstei în momentul decesului, antropologul forensic a apelat la studiul stadiului ocluziei suturilor craniene externe și de la nivelul palatului dur. Se ia în considerare un spațiu de 1 cm de-a lungul a 10 puncte de osificare a suturilor craniene și se notează în funcție de gradul de închidere al suturii, pe o scală de la 0 la 3 (0 – sutură deschisă, 1 – parțial obliterată, 2 – semnificativ obliterată, 3 –complet obliterată). Craniul se examinează în lumină puternică pentru a se putea observa clar gradul de osificare al suturilor craniene. Alt aspect ce a putut fi observat cu ocazia analizei antropologice este reprezentat de faptul că la nivelul maxilarului superior se constată o posibilă urmă a unei lovituri din timpul vieții, care a dus la înfundarea osului alveolelor dentare de la toți incisivii superiori.
Având în vedere faptul că materialul osteologic, fiind foarte vechi, se poate degrada sau distruge, pentru realizarea unui duplicat al craniului s-a utilizat un scaner 3D mobil, iar cu ajutoul unei imprimante 3D și a unui program informatic s-a realizat o copie din plastic.
S-a reconstruit dentiția cu ajutorul unui pistol de lipit și a dintilor din plastic respectându-se înclinația celor doi dinți care au mai rămas atașați de craniu. Pentru realizarea reconstrucției faciale s-a utilizat metoda anatomică de reconstrucție facială în combinație cu metoda Manchester.
S-a utilizat pentru realizarea matriței flexibile ZA 22 MOULD, unsilicon bicomponent (bază + catalizator) la care s-a adăugat agent Thixo care ajută la modificarea vâscozității astfel încât siliconul poate fi pensulat atât în plan orizontal cât și în plan vertical fără să curgă. Pentru mai multă rezistentă, matrița se îmbracă în feșe din pânză cu ipsos. În matrița flexibilă, care reprezintă negativul lucrării de reconstrucție în lut, s-a turnat Z A 13 Mould, rezultând o mască facială duplicat al lucrării din lut, dar care imită textura pielii umane. La final se realizează pudrarea măștii faciale cu fond de ten, se adaugă ochii din plastic, părul și barba confecționate din păr natural.
În ceea ce privește acest caz, deși are o rezonanță istorică și arheologică, prezintă și un profund scop pedagogic și experimental. Au fost utilizate tehnologii și materiale de ultimă oră, utilizate și pe plan mondial în domeniul artei criminalistice, aspect care va contribui la deschiderea de noi orizonturi în identificarea criminalistică română. După lucrarea de reconstrucție tridimensională în silicon, a fost realizat și un portret, reproducere în ulei, de către pictorul Florin Lipan.

STUDIU DE CAZ

În cadrul acestui studiu de caz s-a dorit expunerea într-o manieră proprie a reconstrucției faciale ca parte din arta criminalistică. Utilizând craniul prezentat anterior, s-a urmărit efectuarea reconstrucției faciale după alte două metode, ca la final să se realizeze o comparare a rezultatelor. Reconstrucția facială își are originea în mai multe țări, fiecare artist abordând problema după o viziune proprie, viziune ce are însă la bază cunoștințe vaste de anatomie. Astfel, în Siberia, cercetătorul rus Mikhail Gerasimov a fost inițiatorul reconstrucției faciale, metoda sa bazându-se în mare parte pe aspectele anatomice, înțelegerea și cunoașterea dezvoltării musculaturii capului și gâtului. Această metodă rusească prezintă 2 etape de lucru:
1. Reproducerea craniului – se realizează reconstrucția fiecărui mușchi facial și al gâtului.
2. Modelarea măștii – după construirea mușchilor se aplică un strat fin de lut care va imita pielea, după care se începe conturarea celorlalte componente anatomice: urechi, nas, gură, și ochi.
În Statele Unite ale Americii, viziunea către reconstrucția facială este deschisă de către McGregor de la Universitatea din Columbia. Alături de acesta este prezentat și Wilder, pionier al antropologiei judiciare, care în anul 1912 face cunoscută în America de Nord metoda europeană de reconstrucție facială. Această metodă de reconstrucție facială este asemănătoare celei descrise anterior, singura diferență o constituie atașarea unor peg-uri (markeri de grosime a țesuturilor moi) pe suprafața craniului. Pașii de lucru ai acestei metode sunt următorii:
1. Montarea craniului pe un suport fix și în plan Frankfurt.
2. Se utilizează date cu referire la grosimea țesuturilor moi; odată selectate valorile, se confecționează un set de cilindri din vinilin sau markerii reconstrucției faciale.
3. Utilizându-se benzi din lut sau plastilină, markerii sunt uniți între ei.
4. Spațiile rămase libere se vor umple ulterior cu materialul de lucru și se vor realiza ultimele finisaje.

CONCLUZII

Primul aspect din punct de vedere anatomic ce poate fi observat cu uşurinţă este prognatismul inferior de clasă III. Această modificare morfologică face parte din categoria obstacolelor pe care artistul criminalist le poate întâlni în decursul reconstrucției faciale. Prognatismul mandibular este un tip de modificare patologică, întâlnită din ce în ce mai des în grupurile caucaziene și este o afecțiune care poate să aibă mai multe cauze, fiind caracterizată printr-o dezvoltare incorectă a mandibulei. Efectele prognatismului mandibular se abat în mare parte asupra dentiției, unde, prin împingerea maxilarului inferior înainte, are loc suprapunerea dinților, putând fi observate modifcări la nivelul arcadelor, ceea ce duce la lipsa abraziunii caninilor sau la obturații ocluzale în exces. Datorită distribuției anormale a dinților, persoana în cauză poate manifesta dificultăți în procesul de masticație, înghițire sau vorbire. Astfel, făcându-se o paralelă către cazul istoric prezentat în cadrul studiului și nu numai, se pot relata următoarele aspecte: în urma analizei antropologice a craniului, la nivelul proceselor mastoide s-au observat o ușoară diminuare a acestora, indicând nefolosirea mușchiului sternocleidomastoidian, astfel încât capul individului a ajuns să fie „înfundat” între umeri. O astfel de situație poate fi determinată de existența unei spondilite anchilozante sau a osteoporozei, care poate fi concretizată ulterior prin prăbușirea corpurilor vertebrale. Din această cauză se constată că mandibula nu se așează natural: se observă dislocarea discului de articulare, poziția deschis, condilul mandibulei neregăsindu-se în mod normal în tuberculul articular al osului temporal. Toate aspectele descrise mai sus sunt vizibile la finalul fiecărei reconstrucții faciale, în cadrul tuturor celor trei metode abordate.
În figură sunt prezentate rezultatele finale ale fiecărei metode de reconstrucţie facială abordată: Metoda Manchester combinată cu metoda Americană (prima fotografie), Metoda Rusească a lui Gerasimov (cea de-a doua fotografie), respectiv Metoda
Americană (cea de-a treia fotografie). Ultima fotografie o reprezintă unica şi presupusa pictură cu Sfântul Pahomie rămasă în urma distrugerii bisericii pe care a ctitorit-o.
În cazul primei reconstrucții faciale și a celei de-a treia s-au utilizat markeri de grosime ai țesuturilor moi, iar acest lucru a dus la reconstrucția unei fizionomii cu forme pline, proeminente. Însă cea de-a doua reconstrucție facială a prezentat cel mai mare procent de asemănare cu pictura subiectului. Tehnica abordată în cadrul acestei reconstrucții a fost dezvoltată de către Mikhail Gerasimov, care, în ciuda faptului că a fost acuzat de înșelătorie (s-a presupus că acesta vizualiza înainte de reconstrucția facială fotografii cu individul în cauză), a avut cele mai multe cazuri reușite de identificare a persoanelor decedate sau dispărute (în medie 200) din anii 1900, dar și cazuri istorice, printre care enumerăm: Ivan cel Groaznic, Tamulane, Yaroslav și Rudaki (întemeietor al literaturii persane).
Aspectele anatomice comune prezente la nivelul fiecărei reconstrucţii faciale sunt: nas alungit, subțire, cu rădăcină relativ adâncă, arcadele sprâncenoase coborâte, datorită vârstei înaintate se observă și prezența ridurilor, ochii sunt adânciți în orbite de unde rezultă și imaginea de cap „îndesat”.
Deși procesul de reconstrucție facială post-mortem a fost implementat mai târziu în România, acesta se află în continuă evoluție, având o rată de succes de peste 60% și care, alături de tehnica portretului vorbit și îmbătrânirea facială, aduce o contribuție reală în identificarea criminalistică.

ISABELLE CIOBANU