Relațiile româno-albaneze de-a lungul timpului

Relațiile româno-albaneze de-a lungul timpului

Comunitatea albaneză din Țările Române, a fost atestată pentru prima dată în Valahia, în timpul domnitorului Mihai Viteazul, într-un raport al autorităților habsburgice din Transilvania. Nu trebuie să ignorăm faptul, că albanezii, au primit dreptul de a locui în satul Călinești (jud. Prahova), ca urmare a unui document, emis de domnitorul Simion Movilă (domnitor în Țara Românească și Moldova). În București este atestată prima comunitate albaneză în 1628.
În perioada domniilor fanariote, comunitatea albaneză a cunoscut o dezvoltare, mai ales în domeniul comerțului. Aceștia erau angajați în gărzile domnitorilor și boierilor munteni, fiind cunoscuți sub denumirea de arbănași sau arnăuți (de unde apoi s-a născut numele de Arnăuțoiu).
Dacă vom citi opera științifică a lui B. P. Hașdeu, N. Iorga, sau a prof. univ. Gr. Brâncuși vom putea să înțelegem, că din punct de vedere al limbii și sufletului, „românii sunt mai aproape de albanezi, decât de orice neam din lume”. Trebuie să privim cu mare atenție, cele două zone de interferență între România și Albania, pentru a înțelege: Valea românească semi – sârbizată a Timocului și Kosova celor două milioane de albanezi, care au suportat oprimarea turco – slavă (1389 – 1999).
Într-o clipă de răgaz, ne putem pune întrebarea: Care sunt dacii adevărați? Românii din Timoc sau albanezii kosovari? În secolul al – II – lea d. Hr. documentele amintesc pentru prima dată, despre populația de pe teritoriul albanez de astăzi, numele de Albanoi, cu centrul în orașul Albanopolis. Iată cum, „începuturile istorice ale poporului albanez, se aseamănă atât de mult cu cele ale poporului român” (articolul “Simbioza Albano – Română și continuitatea românilor în Dacia”, apărut în revista Fundațiilor Regale, nr. 5, București, 1943).
În romanul său “Simfonia venețiană”, Octav Minar arată cum Eminescu recita versuri din folclorul albanez, căci afirma: “Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibilă limbă din lume”. Grigore Brâncuși, afirmă în studiile sale că “albaneza este o limbă de o importanță excepțională pentru studierea elementelor nelatine ale limbii române”, la fel și profesorul universitar Ion Anghel Condrea spune că: “dacă astăzi avem o limbă română și una albaneză, aceasta se datorește unei simple întâmplări: au venit slavii și au rupt în două această mare masă românească balcanică”.
Mișcarea naționalistă albaneză, din Imperiul Otoman s-a manifestat activ în Muntenia, și astfel au apărut o serie de personalități printre care o amintim pe Dora d’Istria (născută Elena Ghia), scriitoare de origine româno – albaneză, care a publicat sub pseudonimul literar al prințesei Helena Koltova – Masaiskaia. Dintre numeroșii reprezentanți ai culturii albaneze, să ne oprim la Naim Frashëri, care a fost considerat poetul național al Albaniei, întemeietorul poeziei moderne. Naum Veqilharxhi, tipărește la București, în 1944, primul abecedar albanez.
Este binecunoscut faptul, că Imnul Albaniei,” Hymni i Flamurit” (Imnul steagului), ce are versurile scrise de Alexander Stavre Drenova și publicate pentru prima dată la 12 aprilie 1912 sub titlul „Betimi mi Flamur” (Jurământul steagului), are muzica compusă de Ciprian Porumbescu pentru “E scris pe tricolor Unire”. Căci, albanezii au cerut permisiunea de a folosi această melodie, care a rămas neschimbată, până astăzi.
După un an de la obținerea independenței naționale și crearea statului albanez, la 28 noiembrie 1912, se stabilesc relațiile diplomatice dintre România și Albania, la 15/ 28 decembrie 1913, la nivel de legație.
În România trăiesc și s-au împământenit mulți dintre albanezi, devenind români cu origine albaneză precum actorul Costache Antoniu (1907 – 1979), cât și dramaturgul și eseistul, de origine aromână, membru al Academiei Române, director al Teatrului Național din București, Victor Eftimiu și alții.
Nicolae Iorga (1871 – 1940), mare prieten și apărător al albanezilor, inaugurează o suită de prelegeri despre istoria Albaniei, care au constituit argumente hotărâtoare, pentru delegația albaneză la Conferința de la Londra din 1913, pentru afirmarea drepturilor istorice ale poporului albanez. Ca recompensă în susținerea drepturilor albanezilor, Regele Ahmed Zogu, i-a dăruit în 1931, un teren, în Sarandë, lângă port, pe care la rândul său l-a donat statului român în 1934; și unde între anii 1937 – 1938, s-a construit clădirea Institutului Român din Albania. Acest edificiu a primit numele de Casa Iorga, devenind apoi un important așezământ de cultură românească, un important loc de dezvoltare al relațiilor diplomatice și culturale româno – albaneze.
În 1915, Iorga a ținut la Institutul pentru Studiul Europei sud-estice, o lecție deschisă – inaugurală, intitulată “Albania și România”, care a avut un răsunet deosebit, în majoritatea țărilor europene.
Ocuparea Albaniei de către Mussolini și asasinarea, în 1940, a lui N. Iorga, a dus la desființarea Institutului Român, fiind transformat în spital de campanie. În urma unui bombardament, o parte a clădirii este distrusă, dar în același timp documentele și biblioteca au dispărut.
În plin război, Mareșalul Antonescu în 1943 reînființează Institutul, care “supraviețuiește” doar un an, până în 1944.
Din nefericire, în cea de-a două jumătate a secolului 20, la instaurarea regimurilor totalitare, în România și Albania, viața social – politică a luat o turnură de tristă amintire.
După 1990, albanezii din România, s-au trezit la o nouă viață. Așa se face câ în anul 1999 ia ființă Asociația Liga Albanezilor din România (ALAR), astfel în acest an, vom sărbători 20 de ani de continuitate fructuoasă.
După recunoașterea în 1999, a Asociației Albanezilor din România, sub aspect juridic la Craiova, activitatea acesteia, a prins aripi, căci în 2001, apare o revistă “Prietenul albanezului”, care a primit o nouă denumire Drita.
Pentru că spațiul oferit, nu ne permite să expunem detaliat activitatea a ALAR, mă voi rezuma doar la ultimele două manifestări culturale, deosebit de importante:
În februarie 2019, la Muzeul Național al Literaturii Române, a avut loc lansarea revistei “ALBANICA” – În prezentarea acestei reviste, spre știință în explicarea titlului, se invocă apariția în 1936 la București, a volumului doctorului Anton B. I. Balotă, ce avea același titlu, cu scopul propus pentru inițierea în filologia albaneză.
Un al doilea eveniment, s-a derulat în 26 februarie 2019, la Muzeul Național al Țăranului Român, cu lansarea volumului de poeme “Aripa frântă” de Visar Zhiti.

Prof. univ. dr. ing. Gheorghe ȚICLETE