Remanierea României

Remanierea României

„Schimbarea nu va veni dacă așteptăm pe cineva sau un alt moment. Noi suntem cei pe care îi așteptăm. Noi suntem schimbarea pe care o căutăm!” Barack Obama

Remaniere – într-o accepțiune sensu stricto înseamnă, pe lângă multe alte semnificații, „modificarea în organizarea unei instituții, în compoziția unui guvern” (Dex).
După o încleștare politică internă ce a ținut trează nația română doi ani de la ultimele alegeri, cu trei prim-miniștri stabiliți de către aceiași forță internă aflată la putere, se propune la buza intrării noastre în Conducerea Consiliului Europei o altă remaniere. Așa că nu avea mai nimic de făcut, actuala conducere omniprezentă a țării pune de o remaniere (a câta oară?) a unor miniștri ai săi care, pesemne, nu au performat în cele câteva luni de mandat; și propune pe alții într-un lung șir de asemenea deținători de funcții din ultimii doi ani, care se apropie de vreo șaptezeci de capete. Chiar și cei apropiați clasei conducătoare apreciază că acești noi (de fapt vechi) miniștri sunt slab pregătiți, iar partidul unic își face singur opoziție.
Era oare necesară o primenire ministerială în prag de preluare a președinției Consiliului Europei? Propozabilii au mai circulat la trufandaua puterii – șase din nouă nu este o transcriere în zona jocurilor de noroc oficiale (suspect cu câștigătorii ei), doar că preopinenții la biletul câștigător al puterii par a nu mai fi atât de satisfăcuți că li se oferă o efemeră sinecură spre a apărea pe un tablou de multe sute de „câștigători” după ’90. Se pune fireasca întrebare: unde este „prospătura”?

Cei propuși nu mai au apetența necesară unor atare funcții cu cât sub ei mai nimeni nu lucrează și, mai grav, subiectele de lucru sunt în cvasitotalitatea lor nesemnate. Ca pe timpul celui cu luminițele de la capătul tunelului ca Primar al Capitalei, care nu semna nici măcar ștatul de salarii în dreptul căruia figura numele său.
Pentru primele două guverne PSD din actuala legislatură nu au fost buni cei doi prim-miniștri, dar au rămas aceiași „supuși”, acum este bună prima ministră dar nu sunt buni miniștrii, o întreagă aiureală bună doar pentru fațada externă. Puciștii au fost „omorâți” politic bucată cu bucată, prin această strategie în mod sigur și-a slăbit baza de viitori ministeriabili. PSD – „o adunătură de oportuniști grosieri” (Cornel Nistorescu).
În toată această dinamică a schimbărilor, ca popor nu prea existăm, este o joacă de-a baba oarba între ei. Ce a dat afară Dragnea din guvernele 1 și 2 sunt buni acum, cine să mai înțeleagă? A fost întrebat unul din viitorii miniștri dacă va lua în discuție, în Parlament, Codul lui Hammurabi (n.a. scris în jurul anului 1760 î.Hr.); răspunsul a fost că va lua în discuție orice inițiativă legislativă?! Conducătorul actualului partid de la putere asociză comunitatea germană de la noi, al cărui vârf informal de putere este actualul nostru Președinte, cu valorile negative ale istoriei, cu care nu are niciun fel de legătură.
Din motive politicianiste, sfatul de a numi la un minister cheie un etnic evreu a declanșat din partea puterii politice actuale – special chitită pe acest subiect – un val mediatic spre a tranșa problema undeva în negura istoriei interbelice. Și pentru că nu mai are deocamdată mai nimic de făcut, prinsă în steagul cuceririlor revoluționare, pentru care trebuie angrenate masele, apare Fondul Suveran de Dezvoltare. Este copiat după modelul Erdogan, care îl are ca vârf de lance pe ginerele său.
La noi este o suculentă resursă spre a subvenționa campaniile electorale ale actualului partid de guvernământ. Se spune că este un megatun de aproape 12 miliarde de euro, fiind perceput ca fiind o rezultantă a presiunilor exterioare țării noastre încă de prin 2016; se prea poate. Privită prin ochii unui economist, posibil ca aceste fonduri suverane să fie făcute „bucățele” pe fiecare minister în parte pentru bunul motiv că nu există și nici nu se vrea un gânditor/manager cu cap care să gestioneze acest colos. Așa cum se prezintă acum, procedurile sunt netransparente, posibil nelegale, menite a atrage într-un fel de vortex economic păgubos țării iar exponanții săi să se îndrepte spre o cale sigură spre pușcărie.
De ce oare a fost scos din Codul Penal infracțiunea de atentat la siguranța națională actualul articol 401 din Codul Penal s-a „îndulcit” cu îndemnul la securitatea națională (și corelativele lor 398-405).
Aici ar trebui legiferată, iar oamenii de rând așteaptă cu o stoică înverșunare răspunderea materială, confiscarea totală a averilor celor care au păgubit statul în acest mod, dar și a celor care propun și pun în practică inițiative care să golească același stat de valorile pe care le gestionează, total ori parțial (a se vedea AVAS – inertă și inexistentă). Așa cum se prezintă acum, și pe șest au fost legiferate fondurile noastre suverane prin conducătorii lor arbitrar aleși, nu răspund față de nimeni, au o largă libertate de acțiune, inclusiv de spoliere a veniturilor fără a da socoteală nimănui. Și astfel am devenit un stat mare golit de conținut.
De undeva, dacă se continuă pe acest palier, ar putea veni și la noi „vestele galbene” iar impactul intern va fi mult mai devastator decât în Franța. Atenție, guvernanți, atenție, alegători! Dacă Năstase nu a răspuns deocamdată cu nimic pentru distrugerea infrastructurilor economice ale țării, de această dată noi, ca expresie a maturității din greșelile altora, va trebui să reacționăm imediat, deoarece actualele scheme gândite vor cauționa pentru vecie viitorul copiilor/nepoților și, mai departe, a urmașilor, urmașilor noștri. România dispare încet în buzunarele infractorilor. Cu o insistență demnă de o cauză mai nobilă (vai ce exprimare eufemistică!) cei de la putere îl împing în față pe un necopt nici politic, nici profesional, Ilan Laufer, spre o mare funcție în statul român, având în pixul preopinentului un tezaur de peste 6 miliarde de euro anual. Aruncă „murdării” în spațiul public și internațional, că respingerea lui din funcția de ministru al Dezvoltării Durabile (!) reprezintă un gest antisemit pentru care îl va sesiza pe Președinte peste tot în interiorul țării, cât și în cadrul Comunității Mondiale Evreiești.
Românii, față de alte țări chiar apropiate nouă, au uitat de peste 70 de ani acest păgubos și criminal concept; de ce acest individ vrea să întoarcă cheia unei istorii uitate pentru actuala generație de români?
Începând cu guvernarea Stolojan și până în prezent, la vârful deciziilor economico/politice s-au aflat sfătuitori evrei. Tot ei au cumpărat mii de hectare de terenuri din aproape toată țara, au redobândit sute de proprietăți și multe altele, iar pe noi, românii, nu ne-a interesat în niciun moment, de a face vreo decantare între valorile românești cele ale altor minorități naționale. Acest urlet antisemit poate semăna grăuntele unui alt tip de atitudine, deocamdată pasivă și să dea Dumnzeu să nu importăm asemenea manifestări din Vestul Europei.
Cred, în sinea mea, că erudita și înțeleapta Comunitate Evreiască Mondială îl va trage părintește de urechi pe acest tânăr imberb, bine făcut fizic, dar pe moment incapabil să gestioneze o situație politică destul de complicată existentă la noi, ce nu are nici un fel de legătură cu antisemintismul, cel în cauză fiind folosit ca o momeală în încleștările dintre rechinii politici de la noi.
Apropo, unde a fost Laufer în 10 august, când în Piața Victoriei au fost snopiți în bătaie, în mod inutil și bestial, niște turiști israelieni? Cea mai jegoasă acțiune politică a ultimelor decenii, pe spinarea strămoșilor săi care au avut de suferit, indiscutabil; să justifici acest eșec politic punând pavăză tragedia poporului evreu este o mare nenorocire, cauționând de fapt viitorul țării.
Se cuvine după această pledoarie încinsă ca măcar acum, la început de iarnă, să ne răcorim cumva. Un fulg de nea se oprește pe obrazul meu înfierbântat; se topește intantaneu. Nu am cum să îl prind și nici măcar să îi simt atingerea lui rece, care îmi stârnește intantaneu o sumedenie de reverberații interioare, parcuse pe meleagurile existenței îndelungatei mele experiențe cu structura materiei primordiale, lipsite de convenționalismele cotidiene. Dacă acea steluță de zăpadă mi s-a lipit pe obraz, lasă indiscutabil o urmă, o urmă pură, nealterată de zilnicele zbuciumuri.
Iarăși este iarnă, atipică pe fundalul macabru al încălzirii globale, când nu mai știi în care anotimp te afli. Momentan mă simt bine, sau așa cred. Ochii minții se deschid spre realitatea care ne toacă zilele noastre, de la adolescență la maturitate ori senectute. Și că nu aveam propriile noastre probleme, vine ca din senin o știre de la Agenția Federală Germană ZDF, că acum o sută de ani România a anexat o parte din Ungaria –Transilvania. O gravă eroare istorică, desconsiderând în acest fel statul român. Ca și vecinii noștri unguri, care la o boacănă o trag pe diferențele de traduceri, așa și cameleonicii nemți o dau pe „auschluss”, nu cel al anexării Austriei de către regimul nazist prin care au format, sub Hittler, Germania Mare în 12 martie 1938, ci acela de a nesocoti tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.
Este grav că un stat membru NATO și fondator al UE aruncă în acest moment istoric delicat o știre ambiguă care irită poporul român. Cine i-a furnizat-o, cine a plătit-o pentru ca să fie lansată în spațiul public european? În fapt, Germania a jignit grav România, deoarece, la nivel declarativ, nu au fost luate nici un fel de poziții publice. Emil Hurezeanu, ambasadorul nostru în Germania, a reacționat imediat la această blasfemie a Agenției Oficiate de Presă a Germaniei. MAE, prin intermediul ambasadorului român în Germania, solicită rectificarea acestor afirmații defăimătoare la adresa României. Germania de Vest cumva a anexat pe cea de Est la 3 octombrie 1990, sau Franța a anexat Alsacia și Lorena? Ori poate Austria Tirolul, și exemplele ar putea continua atât în vest cât și în estul Europei.
Ce se mai coace acum prin Ardeal, decuplat de mult în mentalul european și tranatlantic, că pe aici este o țară România și Ardealul, prin vocea neastâmpăratului Erdely Sabin Gherman. Mai întâi că Ungaria, cu voie de la PSD (afirmă Viktor Orban), investește pe toate palierele posibile, fonduri uriașe în Transilvania. Ba și prin București văd bannere care nu îmi este clar ce mesaj transmit, dar au la loc vizibil steagul Ungariei; oricum, pe moment sunt cu impact subliminal.
Ca o poziționare de moment a Ungariei (ca țară NATO), SUA cere să îi fie predați doi traficanți de arme ruși, iar aceasta îi trimite la Moscova. Prin acest gest oare vecinul nostru de la vest transmite un mesaj de decuplare de NATO/UE și afilierea sa la structura ruso-asiatică, barând astfel circulația dinspre est spre vest?
Cei doi traficanți voiau să vândă rachete care să doboare elicoptere americane ale NATO. „Să nu ai încredere niciodată în oficialii maghiari”, acesta fiind un comunicat al oficialilor americani. Care a fost prețul plătit de Federația Rusă pentru ca cei doi să nu fie extrădați?

Cu ceva timp în urmă, SUA sugera un coridor de autostradă pornind din România – Ucraina – Polonia, ocolind Ungaria. România tace, nu se pronunță nici ce se petrece la Chișinău (Plahotnic a finanțat recepția de la 1 Decembrie de acolo) și nici ce se coace la Budapesta pe zona destabilizării zonei estice a Europei.
Dacă trebuie remaniată România? Categoric nu, ci întreaga clasă politică actuală, care, pas cu pas, ne-a adus într-o umilitoare stare de regres pe toate planurile. Lăudătorii ies în față cu creșterea economică; aceasta nu le aparține, vine din zona privată pe care nu au sprijinit-o cu nimic, ba dimpotrivă, acest stat bugetivor îi umilește la tot pasul, de la obținerea unei autorizații oarecare și până la blocarea imediată a conturilor pentru sume adesea ridicole, chiar de un leu. Nu se poate arunca cu blesteme pentru toți miniștrii, unii au avut idei bune, dar fără o pregătire prealabilă a acelor inițiative, de conlucrare a specialiștilor (care nu prea mai există) din eșaloanele doi și trei, rezultanta s-a transformat într-un scandal general, inclusiv cu apostrofări de la Bruxelles.
Ba ne confruntăm cu situații paradoxale, avem spitale noi nouțe dar fără medici, autobuze de ultimă generație fără șoferi, școli renovate și dotate la standarde moderne fără profesori, săli de sport fără sportivi și lista întrebărilor fără răspuns poate continua pe mai toate palierele vieții celor ce au mai rămas pe aici.
De ce Primăria Capitalei a închiriat un sediu pe bani grei până s-a relocat, de ce au fost achiziționate autobuze inferioare tehnic față de cele din vestul țării noastre, cu corelativa lor întrebare, de ce nu le mai producem la noi, printr-un fel de offset, adaptându-le la ordonanța 189/2002.
Din anul 1990 au fost adoptate peste 140.000 de acte normative, numai în ultima perioadă Codul Fiscal a fost modificat de peste 140 de ori, ne-au adus aceste reglementări un trai mai bun ori mai liniștit? Pentru unii da! Cu ceva ani în urmă s-a dat o ordonanță cu o valabilitate limitată de scutire de taxe vamale (nu eram atunci în UE) pentru niște Citroen-uri; fix pentru acel lot au intrat la noi, apoi granița s-a închis; a câștigat un singur om; să tot prosperi într-o asemenea țară. Într-un fel de corolar al Brexitului, numeroase țări ale Europei nu mai vor să respecte regulile impuse atunci când au aderat. Parlamentul UE nu are la bază reguli clare și prompte de sancționare a eventualelor derapaje. Dacă nu respecți regulile la care ai aderat, pleci imediat și plătești și factura decuplării. Acest uriaș complex economic, Anglia, se câcâie de aproape doi ani să părăsească UE și încă nu a găsit calea.
România nu are încotro, deocamdată, este slăbită, dar locul ei este în UE, iar parteneriatul cu SUA și cooperarea deplină în cadrul NATO sunt esențiale. O regândire a limitelor strategice și de forță trebuie să fie pe agenda politicii interne ca o prioritate și o urgență.
Un test de maturitate politică îl va reprezenta alegerile din această primăvară pentru Parlamentul European; ținta ar fi recredibilizarea celor care poartă mesajul națiunii române în forurile europene.
În ochii europenilor, România trebuie recredibilitată, iar remanierea din titlu să fie doar o metaforă. Dar cum putem privi asocierea celor patru de la granița de vest, care în prezent înfierbântă mințile românilor? Au gândit-o ca pe un sâmbure de regionalizare, embrionul unei federalizări, ca apoi, prin dispariția granițelor într-o Europă Unită, să își găsească loc cuibul iredentismului?
Pe moment așteptăm cu sufletul la gură ca nababul dintre cavouri să hotărască soarta economică a țării noastre, după care vom mai vedea; cine mai poate.

Florian Laurențiu Stoica