ROVINE – 1394

O jumătate de secol a trecut de când oștenii înțeleptului Basarab I au învins catastrofal armata invadatorilor ungari în confruntarea de la Posada din noiembrie 1330. Victoria a consacrat întemeierea primului stat medieval al Românilor. Din stepele Asiei, o nouă seminție războinică în expansiune a încercat cucerirea Țării Românești. Dar tentativa lor a fost sortită eșecului, prin stavila de la Dunăre gândită și realizată de un remarcabil și abil Domn al muntenilor – Mircea. Domnia sa a durat 31 de ani, patru luni și șapte zile, în răstimpul dintre 23 septembrie 1386 și 31 ianuarie 1418. Posteritatea i-a acordat numeroase apelative, cognomene și caracterizări elogioase. Domnii care i-au urmat în scaun l-au apreci at: „Marele Io Mircea Voievod, cel Mare și Bun, Preabunul, cel Bătrân” (cu sensul de primul dintre Domni cu numele de Mircea). Străinii l-au considerat: „Domn coborâtor din străbuni” (istoricul bizantin Calcocondil) „Principe necredincios, un mare erou necredincios” (cronicar otoman), „Cel mai viteaz și mai ager dintre străini” (Leunclavius), „Bărbat viteaz, activ și puternic” (Sigismund de Luxemburg). Românii: „Vrednic de laudă” (cronicarul Radu Popescu), „Unul din cei mai mari și vestiți voievozi” (N. Bălcescu), „Una din cele mai însemnate figuri ale trecutului nostru” (A. D. Xenopol), „Personalitate măreață” (D. Onciul).

La 23 noiembrie 1406, în actul adresat mănăstirii Tismana, Mircea și-a declinat titulatura: „Io Mircea mare voievod și domn singur stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului, și Domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare și singur stăpânitor al cetății Dârstor”.

Ungrovlahia era Țara Românească sau Muntenia (Vlahia dinspre părțile ungurești) dintre Carpați și Dunăre, moștenită de la Basarab I (13241352). Părțile de peste munți erau plaiurile, zonele muntoase de graniță. Părțile tătărești erau sudul Moldovei cu cetatea Chilia, care se numea odinioară Basarabia (nume folosit de ocupanții ruși în 1812 după Pacea de la București din mai, care desemnase întregul teritoriu desprins din vechea Moldovă). Herțeg (germ.Herzog – duce) al Amlașului și Făgărașului, era probabil o stăpânire ereditară a Basarabilor, încă de pe la 1247 sau chiar mai înainte, certă din 1369. Domnii precedenți stăpâniseră sate în Țara Amlașului și Țara Făgărașului, iar Mircea și-a mărit posesiunile. Banatul de Severin fusese stăpânit probabil tot de pe la 1247, după 1330 de Basarab și Vlaicu, apoi de Mircea. Podunavia era teritoriul din dreapta Dunării, Dobrogea de astăzi (stânga Dunării facea parte din Ungrovlahia). Înainte de Mircea, Dobrogea fusese stăpânită de Balica cu capitala la Cavarna, apoi de Dobrotici (care a dat numele țării) și de fiul său Ivanco care dispare din istorie prin 1388 atacat de otomani. Din septembrie 1389, Mircea era stăpânul Podunaviei. Dârstorul (Silistra contemporană) a fost stăpânită de munteni probabil tot din 1389.

Mircea, prin rudenia de sânge, a făcut parte dintr-un lung șir de Domni, care l-au precedat și i-au succedat. Era fiul lui Radu I (cca. 1376-1385), frate de tată cu Dan I (1385-1386), tatăl Domnilor Mihail I (1418-1420), Radu al II-lea Praznaglava/ Chelul (1420-22, 1426-27), Alexandru Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (14371442, 1444-1447). A fost singurul dintre toți Domnii români care nu a încheiat nici un tratat de vasalitate, ci doar de egalitate cu statele megieșe. Nu și-a întrerupt lunga domnie – nici în timpul condominiumului cu Vlad (cca. 1396-1397) – una din cele mai importante din istoria Românilor, atât prin consolidarea tânărului stat muntean, cât și prin faptul că a stăvilit agresiunea turcilor otomani și a confirmat independența țării. În interior a organizat Domnia și Sfatul Domnesc și a întărit cetățile de graniță – cu predilecție pe cele din Sud: Giurgiu, Brăila, Turnu, Dârstor-Silistra, Turnu Severin, Chilia, dar și pe cele dinlăuntrul țării, Bran, Dâmbovița, Poenari. Domnia sa a început în 23 septembrie 1386, după moartea fratelui Dan. Una din primele sale realizări, a fost construirea bisericii mănăstirii Cozia, ctitoria sa, în care a și fost astrucat, sfințită la 18 mai 1388. Așadar și-a început domnia sub auspicii pașnice, în respectul credinței strămoșești. Însă pacea nu putea fi apărată decât cu armele.

Cu trei decenii în urmă, o forță militară venită din stepele asiatice, turcii otomani, puseseră piciorul în Europa prin ocuparea orașului Kalipolis (Gallipoli) în martie 1354. A urmat cucerirea treptată a Peninsulei Balcanice. În confruntarea turcilor cu sârbii cneazului Lazăr, Mircea a trimis creștinilor un ajutor militar, care a luptat alături de sârbi în bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) în iunie 1389. Spirit prevăzător și anticipativ, Mircea a intuit replica otomană și a încheiat un tratat la Radom în decembrie același an, cu Vladislav Jagello regele Poloniei, prin care părțile își acordau sprijin militar în situația unei agresiuni. Conform strategiei militare care susține că cea mai bună apărare este atacul, Mircea a trimis un corp de oaste la sfârșitul anului 1393/ începutul lui 1394, care a distrus garnizoana otomană de la Karinovasi/ Karnobat din Sudul Munților Balcani. Riposta otomană a fost invadarea Țării Românești de ordia otomană și lupta de la Rovine în care invadatorii au fost învinși și alungați. Bun strateg și diplomat, în martie 1395, Mircea a încheiat un tratat de alianță cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (13871437). Forțe străine au dat ajutor unui rival și pretendent al tronului Munteniei, Vlad, care a ocupat o parte a țării, urmând o perioadă scurtă de timp în care Țara Românească a fost scindată în două entități statale, conduse de doi suverani, fiecare cu capitala sa. În 1396 s-a desfășurat bătălia de la Nicopole. Cruciada inițiată de Sigismund de Luxemburg care avea ca obiectiv alungarea turcilor din Europa, a alcătuit o armată compozită formată din elemente aventuriste și recalcitrante. Cele două armate sensibil egale numeric s-au întâlnit în fața cetății Nicopole, asediată de cruciați (opozanta bulgară de pe malul drept al Dunării, vizavi de cetatea munteană Turnu) în septembrie. Disciplina otomanilor a avut câștig de cauză în confruntarea cu dezordonații oșteni cruciați. Înfrângerea creștinilor a fost catastrofală. Mircea a participat la luptă, ca membru al Cruciadei. Sfaturile sale pertinente bazate pe cunoașterea strategiei otomane, au fost neluate în seamă de aroganța cruciaților apuseni, în special a burgunzilor.

Ultimii ani ai domniei sale au decurs într-o relativă liniște și prosperitate. A murit la 31 ianuarie 1418, lăsând Domn pe fiul său Mihail pe care-l asociase la domnie cu mulți ani înaintea de moartea sa. Pe o iarnă grea, trupul său a fost transportat și depus la ctitoria sa, mănăstirea Cozia la 4 februarie 1418.

LUPTA DE LA ROVINE

După ocuparea de către turci a Bulgariei cu capitala la Târnovo și a Silistrei și după ostilitatea Românilor dovedită la Kossovopolje și Karinovasi, Baiazid a hotărât invazia Ak-Iflak-ului (Țara Românească). Mircea a cerut ajutor la suveranii polon și ungar și alți potentați creștini, rămase fără rezultat. Singur a trebuit să facă față agresiunii otomane. Încleștarea finală a fost la Rovine. Bătălia de la Rovine ridică multe întrebări care au primit răspunsuri parțiale sau nesatisfăcătoare. Nu sunt sigure nici data nici locul confruntării. Cronologia cronicilor otomane este greșită, sau nu se suprapun datele Hegirei (considerată începutul cronologiei islamice) cu datele creștine A.D – anno Domini, iar izvoarele creștine se contrazic. Sursele creștine: „Cronica bulgaro-bizantină, Viața lui Ștefan Lazarevici, toate cronicile sârbești (39), cronica scurtă post bizantină, Letopisețul brâncovicesc”, dau același an al luptei de la Rovine, care după cronologia medievală „de la Facerea Lumii” corespunde perioadei 1 septembrie 1394 – 31 august 1395. În varianta târzie a cronicilor sârbești este evidențiată și ziua: 10 octombrie 1394. În cronicile sârbești se afirmă clar că în bătălia „na rovinah” au murit Marko Kralievici și Constantin Dragaș (Dragașevici). Un izvor contemporan evenimentului precizează ziua morții lui C. Dragaș: 17 mai fără an. Cunoscând faptul că în aceeași bătălie a murit și Marko Kralievici se înțelege că a fost tot 17 mai. Coroborând informațiile date de sursele cercetate, B. P. Hasdeu a stabilit anul 1395 ziua de 17 mai. Confirmarea a fost dată de un act de danie către mănăstirea Petra din Constantinopol dat de împăratul bizantin Manuel II Paleologul și soția sa Elena, fiica despotului Dragaș. Actul datat în octombrie 1395 prevedea obligația călugărilor de a face slujbe de 6 și 9 luni defunctului tată al împărătesei.

Totuși data de 10 octombrie este acreditată de zece din cele 39 de cronici sârbești. Dar acestea sunt copii târzii și sunt nesigure ca acuratețe informativă. Ulterior pentru data de 17 mai 1395, au apărut noi dovezi documentare, însă pentru 10 octombrie 1394, nu a apărut nici un document concludent. Un cronicar otoman a afirmat că expediția sultanală a lui Baiazid în nordul Dunării singura expediție în Țara Românească, a avut loc în primăvară. Cert este faptul că retragerea lui Baiazid a fost înainte de începutul lui iulie 1395 când regele ungar Sigismund de Luxemburg a trecut Carpații, fapt confirmat și de rege că la sosirea sa în țară, otomanii plecaseră dar stăpâneau totuși cetatea Turnu (Nicopolul Mic). Alte surse indică alte date. Bizantinii o situează după Nicopol (1396) (ca și Eminescu, dar este o licență poetică). Cronica anonimă bulgară o datează înainte de 3 iulie 1395 când a murit țarul Șișman. Turcii oferă cronologii diferite 1389/1390, 1390/1391.

În urma celor prezentate, concluzia este că expediția (unică) a lui Baiazid în nordul Dunării a fost în primăvara lui 1395, iar lupta decisivă la Rovine s-a dat la 17 mai, probabil pe râul Argeș, în proximitatea capitalei, orașul Argeș.

Locul bătăliei a iscat multe controverse. B. P. Hasdeu: „în preajma Craiovei la rovine”. C. C. Giurescu: „pe Jii la marginea Craiovei”. Nicolae Iorga: „pe drumul spre Argeș; o pozițiune tare”. Cronica anonimă bulgară; „pe malul unui râu”. Cronica bizantină; „într-un loc neprielnic”. Câteva cronici muntene: „bătălia s-a dat pe Ialomița”. Otomanii: pe Argeș – Arceș/ Arkâș/ Artzes. Baladele sârbești numesc locul luptei „Urvina”, termen preluat și de italieni. Na rovinah (u
rovinah) – în paleoslavă definește un șanț, teren mlăștinos, râpă.

Se pare totuși că s-au dat două bătălii într-un loc cu același nume: Rovine, pe Argeș și pe Jiu – Craiova, așa cum afirma C. C. Giurescu.

Lupta s-a dat pe râul Argeș, luptă sângeroasă și îndelungată. Cronicarii otomani au pretins că a durat o săptămână! Aprecierile asupra luptei au fost diferite conform surselor informative, sau interesului: totala zdrobire a oastei lui Mircea; luptă nedecisă; Mircea victorios se retrage spre capitală; neînfrânt se retrage la regele ungar pentru ajutor; victorios Mircea este alungat de boieri; Mircea a obținut o mare victorie; victoria de la Rovine a fost obținută de Sigismund de Luxemburg, care l-a sprijinit pe Mircea.

Cronica bizantino-bulgară: „mulțime de sulițe s-au rupt, nu se vedea cerul de săgeți, râul curgea plin de sânge, de mulțimea cadavrelor, însuși Baiazid s-a înspăimântat și a fugit. Au căzut mulțime de turci aleși… și dintre domnii creștini Constantin Dragașevici și Marko Kralievici”. Viața lui Ștefan Lazarevici: „atât de mare vărsare de sânge încât nu se poate spune”. Cronica post bizantină: „și Mircea cu românii au înfruntat armata (lui Baiazid), i-au luat bunurile și l-au urmărit până la Dunăre”. Cronica sârbă: „a învins Mircea voievodul ungrovlah pe împăratul Baiazid la Rovine”. Și alte cronici bizantine relatează aidoma întâmplările, viclenia lui Mircea și retragerea lui Baiazid. Cronicarii turci: „deși au fost învinși, ei (ghiaurii) s-au întors și s-au așezat din nou acolo cu multă strădanie; s-au prăpădit o mulțime de oameni. Sultanul se retrage plin de demnitate”.

Istoriografia română, după studii laborioase, consideră c ă au fost două lupte în locuri diferite numite Rovine. Una pe Argeș la Merișani (20 de km de capitala Argeș) cealaltă pe Jii în aproprierea Craiovei. Prima la 10 octombrie 1934, cealaltă la 17 mai 1395. Înainte de cea de-a doua, Mircea a încheiat la Brașov un tratat de alianță cu regele ungur Sigismund de Luxemburg (prima alianță militară antiotomană). Baiazid, de teama de a fi încercuit de armatele comune vlahoungare, s-a retras.
Rovine reprezintă o victorie românească, în urma căreia independența țării a fost confirmată și Țara Românească a Domnului Mircea a fost întărită.

VIOREL GH. SPETEANU