Apariția revistei „Orizont cultural XXI” a salonului literar artistic și științific „Ticu Ion Ionescu” a creat premisele debutului literar și artistic și pentru mulți tineri pasionați de creație prin cuvânt, prin sunet, culoare și imagine, în rubricile special create pentru ei: „Condeie studențești” și „Condeie liceene”. Ideea domnului Florian Laurențiu Stoica, director-fondator al revistei „Independența română – Independența prin cultură”, de a prezenta în paginile acestei prestigioase reviste creația unora dintre reprezentanții de frunte a tinerei generații este binevenită. Nu trebuie să uităm că omul trăiește în lumea cuvintelor, iar tinerii trebuie educați să trăiască în acest spațiu al cogniției, ar artei și culturii. Acestor tineri români le dedicăm această rubrică. Roxana Adelina Stoica este membră fondatoare a Salonului literar-artistic și științific „Ticu Ion Ionescu”. Ea a fost prezentă și este prezentă aproape în fiecare număr al revistei noastre cu o poezie scrisă în stilul ei, numai ca ea, dar plină de metaforă și de o expresie care rezumă un tumult interior, un gând ce caută în nemărginire, în spațiile complicate în care existăm, trăim, trudim, medităm și iubim. Versurile de mai jos fac parte dintr-un volum care, atunci când va dori, va pleca spre tipar.
Conf. univ. dr. GABRIEL I. NĂSTASE
PERFECTA PERFECȚIUNE IMPERFECTĂ
Roșul îmbrățișează neliniștitul cer,
Corbii s-au retras din zborul lor,
Zărim greutatea unui rătăcitor nor,
Acum alunecă de zor,
Întrând în absolutul decor,
Trezind răsăritul gustat de soare
Și, cu multă culoare,
Luna adoarme, tresare,
Căci vântul o soarbe din priviri,
Acele amăgiri ale genelor negre
Se sparg în mii de petale
Adunate de spuma mării.
Valsul acesta deșteptat,
Îmbinarea dintre negru și alb,
Acolo, limita nu-i limită,
Acolo, ziua și noaptea îmi cântă,
Acolo, gândul se regăsește,
Lemn împletește
În trunchiul casant al ochilor săi…
Acolo, la umbra nucului bătrân,
Lumea lumește,
Răcoarea frunzelor coapte, crăpate Ne amintește
De fertilitatea stelelor, castelelor,
Apelor, fântânilor
Și de mireasma crinilor.
Pământul, scuturându-și pletele,
Pădurea verde și uscată,
Ascunzându-și fața sub palmele sale,
Tremurânde, grosolane,
Făurindu-și o cetate,
Acolo, în noapte,
Adunând păsările, toate,
În zborul acum pierdut…
Melancolic buchet de piatră,
Ruinele Dumnezeului nostru,
Indescifrabile cuvinte și cifre,
O întreagă odă a creației…
Templul impunător se cațără
Pe buzele munților,
În șoapta sărutului neterminat,
Dar, nereușind să atingă supremul,
Se mulțumește cu infernul
De sub abis…
Doi pui de oameni
Aleargă prin miriștea deasă,
Groasă,
Stufoasă,
Trântindu-se în iarbă;
Râsetele lor cu rouă zboară,
Vântul cântă în viorile chindiei
Simfonia dinspre seară…
Lume a lumilor lumină,
De ce-mi cauți mereu vină…?
Nu uita că ești vecină
Cu al nopții foc și torță…,
Răscolești cu multă forță
Omenirea în sculptură…
Un fulg se scutură pe sub pleoape,
Căldura lui este aproape,
Cu puțin noroc și spor,
Va ajunge pe un nor,
În neliniște și zbor…
Nu credința-i o salvare,
Perfecta inimă de gheață,
Impunătoare stâncă, fără de speranță,
Ascultă încet, încetinel, încetișor,
Murmurul clar îngânat în pietricele,
În somnul său, izvorul îl descoase,
Realizând o întreagă conexiune
Spre mai departe,
În reavănul mușuroi,
Respins către noi…
Perfecțiune imperfectă,
Întreaga ființă
Acum suspină,
Uitându-se în jur
Va da crezare faptelor,
Căci o mare parte din vină
O au nălucile umbrelor slabe…
Slăbiciunea timpului se oprește,
Căci, în viață, limita nu-i limită,
Ne înfruptăm din fructul oprit,
Și nimeni nu gândește perfect…
LIBERTATE
Treptat, urc trepte spre mine,
Vântul urlă turbat în codri,
Noaptea își dezvelește fața luminată de stele,
Luceferii se zvârcolesc în smoală,
Acum sunt afară,
Sunt goală…
Sunt o clepsidră,
Mă tot scurg prin mine,
Pășesc pe pământ,
Pașii mi-i îngrop în lut…
Sunt plină de praf,
Precum o cafea fără zaț,
Mă pierd în visare
Și uit de lume…
Roua va curge,
Precum lacrimile fecioarei,
În ochii mei oglindesc răcoare,
Neștiință de soare,
Petale și mult negru…
Mi se deschide ușa cunoașterii,
Tentația renașterii,
Zăbovind în sanctuarul minții,
Pui de zeu,
Adunat de viețuitoare,
Părăsit pe Pământ…
Iubesc știința,
Arta de a crea,
Numerirea, lumea asta păcătoasă,
Întoarcă fața spre mine,
Făr’ de iertare,
Doar splendoare…
Non-culoare mă aspiră,
Puterea fizică mă copleșește,
Iar spiritul mă rănește,
Punându-mi întrebări,
Criticându-mă…
Inocența mea pură
Ți-o dăruiesc ție, copil bătrân,
Cicatrizează-ți inima,
Nu mai visa,
Trăiește-ți bucuria ta
Într-o lume ce numai tu o știi…
Neînțeles ca om,
Ai ales calea ta,
O ultimă prăpastie,
În care vei bea doar supă de viață…
Singur, umanitatea singură,
Căci sunt ființă socială,
Dar individual specia mea se va ofili,
Vor rămâne doar amintiri de demult,
Sau poate doar din ziua de mâine…
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro