Sacrul feminin-cealaltă faţă a mitologiei

În 2003 apărea, devenind imediat bestseller și având în scurt timp parte de o ecranizare de succes – romanul ” Dan Brown. În epoca lui ”politically correct” această carte ne povestește că Iisus ar fi avut un copil cu Maria Magdalena și că linia de sânge a Mântuitorului s-a continuat până astăzi. Înțesat cu diverse conspiraționisme și teorii care de care mai arbitrare despre Sfântul Graal și societăți secrete, asupra cărora nu vom insista aici, el mai este în același timp și probabil primul roman comercial din epoca modernă care are în centru o temă mitologică marginalizată în mod obișnuit – cea a Sacrului Feminin. Vom încerca în continuare să creionăm câteva elemente constitutive ale acestui aspect mitologic esențial și ale transformărilor sale.

Povestea acestei hierofanii – a revelării condiției feminine ca fiind o manifestare a divinului, cât și atitudinile în raport cu ea apărute în cadrul civilizațiilor transistorice – este una sinuoasă și pe alocuri stranie, iar uneori, frizând aproape iraționalul. De la androginul lui Platon, ființa primordială perfectă având atributele complementare ale ambelor sexe (în ”Banchetul”, sec IV î.Chr. – viziune platonică despre care Constantin Noica spunea că este ”atât de vie, până la scandal”), și până la Cosânzenele și prințesele din toate manifestările mito-folclorice universale, prezența feminină cu tot cu presupusa ei natură divină, a trecut prin prefaceri dintre cele mai extreme. În toate mitologiile avem deopotrivă zeița-mamă, marea generatoare de zei, de obicei asociată cu Pământul, ca zeița Gaia sau Geea din mitologia greco-romană, și zeița-femeie ca principiu dătător de viață, simbol al desăvârșirii prin iubire și cunoaștere erotică, ca Parvati din panteonul hindus.

În folclorul românesc, prezența feminină este foarte discretă. Ileana Cosânzeana, fi icele de împărați date de soții eroilor, ca recompensă la capătul călătoriilor lor inițiatice, au construit o prezență mai degrabă amorfă și secundară la nivel mitologic. Sigur că există și excepții, ca Ana a Meșterului Manole, asupra căreia vom mai reveni, dar, în marea lor majoritate, fi gurile centrale feminine au migrat în ceea ce putem să numim noua mitologie, poveștile moderne, în esență transfi gurări sau reinterpretări ale vechilor mituri. Figura folclorică feminină este de obicei o victimă care trebuie salvată pentru a putea fi dată ca răsplată, neavând nici o contribuție la structura narativă a poveștii din care face parte. Ar fi amuzant să ne imaginăm ce ar spune de exemplu Freud, despre toate aceste simplifi cări mitologice.

Înainte de creștinism, marile mitologii aveau fi ecare zeități feminine de prim rang – fi e ca personifi cări ale fertilității, fi e ca scopuri ale a ceea ce mult mai târziu se va numi iubire romantică. În acest sens, mitologia greco-romană are multiple caractere, fi ecare cu atributele sale specifi c feminine, de la Artemis-Diana, zeița protectoare a animalelor sălbatice, dar și zeiță a Lunii și castității, până la Afrodita cea născută din spuma mării, Demeter, zeița fertilității agricole, sau Hecate, protectoarea vrăjitoarelor. Ar fi de remarcat aici că, la greci, dacă imaginile Sacrului Feminin sunt clar reprezentate în narativul mitologic, manifestările pe care aceste elemente le determină, sunt personifi cări masculine – Erotes, zeii secundari ai iubirii, între care îi amintim pe cel al iubirii conjugale, numit – atenție – Hymenayos sau Himeneu, în timp ce pe cel al iubirii pasionale îl chema, în mod fi resc – Himeros.

Pe măsură ce civilizațiile ”păgâne” dispar treptat din istorie, ca rezultat al asimilării și persecuțiilor din partea bisericii creștine, imaginea Femeii ca manifestare a Divinului devine tot mai estompată, și în orice caz, este tot mai lipsită de conținutul ei erotic, pozitiv și regenerator. În absența moralei creștine, mitologia Sacrului Feminin s-a desfășurat nestingherită de-a lungul epocilor. În ”Prigoana plăcerilor” (2008), fi losoful ateu Michel Onfray face o separație radicală între ceea ce el numește erotica solară a religiilor orientale în general și a hinduismului în special, și cea thanatofi lă occidentală (termen care este iată, o nouă referință mitologică, Thanathos fi ind zeul morții la vechii greci). Ar fi interesant să punem opinia lui Onfray în raport cu un mare roman românesc despre Sacrul Feminin – ”Maitreyi” de Mircea Eliade (1933) – pentru a oferi poate mai multă înțelegere personajului occidental Allan, cel complet lipsit de inteligență emoțională. Controversata afi rmație a lui Onfray este totuși – prin prisma istoricistă a analizei evoluției imaginii feminine în mitologiile universale – una justifi cată.

Mortifi carea și derapajele sfi ntelor pe de o parte (”Dumnezeul femeilor” Jean Noel Vuarnet, 1989), obiectualizarea femeii până la a fi considerată proprietate a bărbatului în societățile tributare creștinismului medieval, plus obsesia păcatului, au contribuit la degradarea graduală a imaginii feminine mitologice occidentale. Adoptarea suferinței ca mod de viață, pentru ispășirea unui păcat imaginar, este în parte rezultatul unei căutări obsesive și sistemice a unei purități feminine idealizate și deci fi ctive. Această valorizare a virginității ar fi explicabilă în sens antropologic, fi ind după unele opinii, cum ar fi cea a lui Claude Levi-Strauss (”Tropice triste”,1955), o consecință a nevoii de conservare a identității tribale și a unității familiei, nevoie care a avut ca rezultate – între altele – apariția guvernărilor dinastice, a elitismului, și, în cele din urmă a misoginiei și feminismului.

În schimb, Fecioara Maria din mitologia creștină este un simbol al purității, dar în același timp, ea este și legătura dintre cer și pământ, este cea care, impregnată de Divinitate, aduce printre muritori pe fi ul Domnului care, întocmai ca și semizeii din tradiția greco-romană, este și om și zeu. În acest sens, Carl Gustav Jung spunea, în ”Simboluri ale transformării” (1952), că ea este spiritul complementar perfect, ceea ce el numea – folosind un concept izvorât încă din antichitate – anima mundi, sufl etul feminin al lumii. Ca să revenim la manifestările sacrului feminin pe meleagurile noastre, putem observa că ele sunt destul de vagi. Avem mereu atributul feminin, așa cum am spus și mai sus, la capătul călătoriei inițiatice a Eroului, Ileana Cosânzeana, și apoi ielele sau diverse vrăjitoare rele care pun piedici în calea realizării mitologice de sine a personajului masculin.

Cosânzenele sunt mereu tinere și de o frumusețe veșnic la limita suportabilului pentru naivul și viteazul erou folcloric – ”La soare te poţi uita, dar la dânsa ba” – în timp ce personajele feminine negative sunt invariabil niște ”babe” de o urâțenie nemaipomenită. Candoarea universului mitofolcloric românesc se face desigur din nou simțită și aici. Interesant de observat ar fi și că, în timp ce Vrăjitorul mitologic este mereu un înțelept, ca Merlin din legendele arthuriene ale Cavalerilor Mesei Rotunde, sau este un Alchimist în căutarea Pietrei Filosofale, a cunoașterii supreme, Vrăjitoareafemeie este în mai toate emanațiile folclorice – rea.

A fost nevoie de redescoperirea valorilor Antichității începute în Renaștere, ca femeia să ajungă de la mamă-genitoare a tribului, reper static și simbol obiectual al căminului, la a fi considerată și privită din nou ca ideal și ca scop mitologic în sine. Parcursul de la mitologicul pre-creștin la idealul romantic post-renascentist subliniază încă odată importanța fundamentală a Sacrului Feminin. Femeia, mamă, amantă, muză, dar și principiu regenerator, aducătoare a primăverii ca Persefona, sau a iubirii ca Afrodita, revine, după noaptea evului mediu, în centrul mitologic universal. Închise în gineceu sau harem, dominate prin forță brută și considerate proprietate de către bărbați, femeile au fost în realitate în permanență vestitoarele mitologice ale unei primăveri a conștiinței umane, cum spunea perfect scriitorul austriac Stefan Zweig. În condițiile istorice în care a evoluat poporul român, mereu în calea invaziilor barbare și la intersecția imperiilor expansioniste, mitologia Sacrului Feminin a rămas o taină mai degrabă conjugală și intimă, care, la nivel etnologic, se manifesta doar în structurile primare ale societății.

Nu exista un statut anume preferențial sau vreo cristalizare folclorică specifi că, în acest spațiu geo-politic în care prima supraviețuirea, și în care singurul instinct important era instinctul de conservare. Epoca alfabetizării și a accesului la educație în ținuturile carpato-danubiano-pontice – care a început odată cu veacul al XIX-lea – a venit cu diverse personaje, la început tributare eticii creștine – ca Vitoria Lipan din ”Baltagul” lui Sadoveanu – iar ulterior, expresii tot mai complexe ale universului feminin, ca doamna T. a lui Camil Petrescu din ”Patul lui Procust”, Olguța lui Teodoreanu din ”La Medeleni”, Adela lui Ibrăileanu, Otilia lui Călinescu sau Tonia lui Nicolae Breban. Însă creațiile populare, cu notabila excepție a legendei meșterului Manole, acordă prea puțin spațiu personajelor feminine de sorginte sau inspirație divină. De altfel nici Cosânzenele nu sunt făpturi de origine divină, iar cele care sunt, ca prințesa care îl ține captiv în afara timpului pe fi ul de împărat din ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, au un impact negativ asupra eroului, afl at mereu în centrul unui univers mitologic, pe care îl putem denumi de acum falocrat.

Explicațiile pentru această marginalizare sunt foarte multe și variate, mergând de la cele psihanalitice sau istoriste, și ajungând până la cele mai aberante argumente, de genul susținerii unei inferiorități imaginare a femeii în fața bărbatului, iar aceste controverse vor dura probabil până la capătul eternității. Aspectul mitologic aici este probabil singurul care va rezista în fața acestor veșnice speculații, asupra diferențelor axiologice, morfologice și spirituale dintre bărbați și femei. În acest sens, semnifi cativ ni se pare de subliniat că toate aceste atitudini divergente și contradictorii sunt produsele unei civilizații care, deși se vrea construită pe ceea ce ne apropie, este de fapt întemeiată pe diferențe. Universurile mitologice complexe, cum este acest pivot al civilizației occidentale care este cel grecoroman, acordau o foarte mare importanță Sacrului Feminin, și, ca toate religiile arhaice de altfel, desfășurau adevărate spectacole religioase cu funcție inițiatică, un exemplu în acest sens fi ind Misterele Eleusine, rituri agrare din antichitatea greacă care aveau în centrul lor celebrarea zeițelor Demeter și a fi icei sale Persefona, cea care aduce primăvara.

În general, conform unor principii formulate recent de antropologia modernă, atitudinea față de universul feminin poate fi defi nitorie pentru un ansamblu de credințe și sisteme de referință mitologică. De la societățile patriarhale la ceea ce pare a fi în prezent o întoarcere la un matriarhat semiimaginar, traseul ”animei mundi” a fost poate cel mai accidentat și inegal din istoria omenirii. Dacă Eroul, Tricksterul, sunt arhetipuri masculine bine defi nite și temeinic ilustrate, arhetipul Sacrului feminin este în permanență vag la nivel folcloric, și semnifi cativ doar la nivel mitologic.

Inanna, zeița mesopotamiană a iubirii, războiului, sexului și justiției, sau zeitatea feminină hindusă Kali, a timpului, schimbării și morții, sunt divinități feminine foarte complexe, ale unor mitologii cu un spațiu de manifestare de-a lungul a mii și mii de ani. Din acest punct de vedere, mitologia creștină cu toate cele care au decurs din ea, sau ca reacție la ea, sunt creații psiho-socio-culturale foarte recente. Atitudinea foarte variată a culturilor și civilizațiilor asupra aparentei dihotomii între sexualitate și spiritualitate devine tot mai schematică și simplistă pe măsură ce ne afundăm în epoca numită după Christos.

Mircea Eliade spunea ca ne pierdem treptat simtul sacrului (”Sacru și profan” 1962), iar scriitorul francez Andre Malraux spunea că secolul XXI ”va fi religios sau nu va fi deloc”. E prematur să judecam acum aceste afi rmații, și nu ne vom opri asupra lor, dorim doar să amintim cititorilor noștri de această criza spirituală reală, care are ca rezultat o reformulare a arhetipurilor, la nivelul lor cel mai profund. Din fericire, accesul la educație și aspirația teoretică către egalitate a epocii moderne, au adus un fel de regenerare a mitologiei Sacrului Feminin, cu manifestări culturale dintre cele mai diverse, ca de exemplu romanul ”Codul lui Da Vinci”, în care autorul face apologia cultului Mariei Magdalena, practic o adorare a unei imagini feminine active; sau apariția în cadrul noului folclor a unui personaj ca Wonder Woman (cu rădăcini în legenda matriarhală a amazoanelor din mitologia greacă).

Treptat, personajul dintotdeauna principal feminin, redevine vizibil, inclusiv la nivel religios – papa Francisc a stabilit în 2016, ca data de 22 iulie să fi e sărbătoarea Sfi ntei Maria Magdalena, cea numită de Toma dʼAquino ”apostol al apostolilor”. Din loc în loc, în mito-folclorul românesc, apar personaje-manifestări atipice ale Sacrului Feminin, între care Ana meșterului Manole din legenda omonimă, și care din punctul nostru de vedere necesită un studiu separat. Aici avem mitologia sacrifi ciului, intersectată cu cea a meșterilor constructori (masoni, de la maçon, zidar în limba franceză), cu încriptarea în piatră a unei presupuse cunoașteri secrete, de a cărei descifrare abia epoca modernă se preocupă, și care a dus la apariția a nenumărate studii, de la obișnuitele aberații conspiraționiste la straniile cărți ale lui Fulcanelli, considerat ultimul alchimist (”Misterele catedralelor”, 2005).

O altă manifestare atipică, dar în sens negativ, a Sacrului Feminin, este și femeia-demon, sau strigoi, ca în nuvela ”Domnișoara Christina” a lui Mircea Eliade (1936), sau ”Aranca, știma lacurilor” (1929), capodoperă a literaturii fantastice, de Cezar Petrescu. În loc de concluzie, vom atrage atenția din nou asupra acestui aspect esențial pentru înțelegerea mitologiei și structurilor profunde ale minții colective. Din adâncurile memoriei rasiale, unde se afl ă în întreaga lor puritate marile arhetipuri și teme mitologice, Eroul, Nemurirea, Sacrul Feminin și altele, apar în permanență noi și noi versiuni întru ilustrarea unei mitologii într-o permanentă emergență.

Sclave ale derizoriului cultural și sociologic din civilizațiile patriarhale falocentriste; și complementare esențiale aventurii spirituale supreme de uniune și de asceză prin deschiderea față de Celălalt din culturile orientale, ele vor fi mereu, indiferent de atitudinea mitologică sau cotidiană față de ele, cealaltă parte a unității contrariilor, și numai prin ele, alături de ele, împreună cu ele – putem avea acces la o realitate spirituală care altfel ne-ar fi pentru totdeauna și cu desăvârșire interzisă.

Vadim Alexandru