Schitul, oază de odihnă duhovnicească

Schitul, oază de odihnă duhovnicească

Cu sute de ani în urmă pustnicii se aşezau în pustiu sau în munţi, trăind în grote, nevoindu-se în locuri vitrege, unde găseau armonia suflet-trup, în odihna duhovnicească simţindu-se mai aproape de divinitate.
Printre cele mai vechi şi importante centre monahale, fondate în secolul al IV-lea se află şi Nitria şi Kellia. Nitria a fost fondată în jurul anului 325 de Amoun, contemporan cu Antonie cel Mare.
Printre pustnici sau schiteni, cum mai erau denumiţi, erau şi făcători de minuni. La schit se făceau rugăciuni în taină, ştiute numai de Dumnezeu, şi tot aici se păstrau părticele din moaştele sfinţilor.
Odinioară, în schituri erau îngrijiţi şi oamenii bolnavi.
Cuvântul schit vine din greacă, cuvântul traducându-se prin ascet.
Bisericile ortodoxe, mai puţin cele catolice şi protestante, obişnuiesc să aibă schituri. Dacă numărul călugărilor unui schit creşte, aceştia se pot desprinde de mănăstirea de care aparţineau formând o altă mănăstire, independentă, schiturile depinzând, astfel, de un centru eparhial.
Ce este schitul? Este o mică aşezare monahală situată în locuri retrase (de obicei), unde o comunitate de călugări trăieşte în isihie, adică într-o stare de linişte, de contemplaţie, extaz şi iluminare, pentru că aşa cum respiraţia dă viaţă trupului, tot astfel şi mintea, uninduse cu rugăciunea, înviază sufletul cel mort, călugării devenind cu adevărat lucrători ai lui Dumnezeu.
În vremuri, un sfânt schit era construit şi prin truda unui neştiut schimnic. Unele schituri au ars sau au fost acoperite de avalanşe, lăcaşurile religioase rupestre.
Acestea aveau intrări tăinuite, ferestre mici, scobite-n stâncă, chilii strâmte, o îmbinare între umbră şi lumină, între asprime şi blândeţe. În ţara noastră se cunosc circa 30 de vestigii rupestre. Unele din acestea, adevărate lăcaşe de cult, sunt uşor accesibile, altele destul de ascunse, împrăştiate pe munte şi destul de greu accesibile.
Există două tipuri principale de schituri: schituri de tip anahoretic sau pustnicesc (numite uneori şi larve) şi schituri de tip cenolitic (sau de obşte).
Schitul anahoretic este format dintr-o biserică principală, înconjurată, pe o rază extinsă, de chilii individuale sub forma unor case în care locuiesc un număr mic de monahi. Aceste case sunt, de fapt, chilii în care monahii se roagă în zilele de rând, pentru ca duminica şi în sărbători să se adune cu toţii la biserica mare (cataliconul, cuvânt ce provine din limba greacă). În aceste chilii există, de obicei, o capelă mică proprie.
Schitul de tip cenolitic este locuit de călugări sau călugăriţe, ce duc o viaţă monastică accentuată, apropiată de mănăstirea mamă.
Chiliile dintr-un astfel de schit nu sunt risipite în zonă, ci foarte apropiate, uneori constituite într-un singur corp de chilii.
În dreptul canonic, schiturile au statute juridice diferite de la o tradiţie locală la alta şi de la o epocă la alta.

SCHITUL CETĂŢUIA

– credinţă, legendă şi istorie pe meleaguri buzoiene –

Schiturile, ca aşezăminte monahale retrase şi cu foarte puţini vieţuitori, sunt din vechi timpuri preferate de călugării doritori de o viaţă mai aspră, plină de rugăciune şi renunţarea la plăcerile lumii. Un astfel de loc singuratic şi prielnic nevoinţelor este şi Schitul Cetăţuia, care durează de un secol şi jumătate în părţile Buzăului, aşezat mai sus cu 2 km de vestita Mănăstire Ciolanu. Se ajunge aici trecând pe lângă celebra tabără de sculptură de la Măgura, înfiinţată în anii ‘70 ai secolului trecut.

Născut din dorinţa unor călugări sihaştri

De existenţa unui loc de vieţuire călugărească la Cetăţuia se vorbeşte în anumite documente ca fiind mult mai vechi decât este biserica actuală a schitului.
Istoricul Nicolae Stoicescu, în lucrarea „Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România”, spune că Schitul Cetăţuia datează din secolul al XVIII-lea.
La rândul său, marele Nicolae Iorga, care a scris şi despre aşezămintele monahale din ţara noastră, afirmă că în zonă ar fi fost întâi o străveche aşezare getică.
Circulă, de asemenea, o legendă care spune că, în Evul Mediu, pe acest deal ar fi existat o „cetăţuie” a Doamnei Neaga, soţia voievodului Ţării Româneşti, Mihnea al II-lea (1577-1583).
Cert este că, înainte de construirea bisericii din piatră, doi călugări, Agaton duhovnicul şi Iosif Singhelul, au ridicat în 1849 o cruce mare din piatră, cu inscripţie, aflată acum în dreapta intrării în biserica aşezământului monahal de la Cetăţuia. Episcopul Chesarie al Buzăului (1825-1846) cunoştea viaţa exemplară a acestor asceţi şi, de aceea, încă din 1834, a cerut stareţului Mănăstirii Ciolanu să-i lase pe aceşti monahi pustnici să-şi trăiască viaţa sus, la Cetăţuie, adică în sihăstrie. În 1857, monahul Iosif a început construirea bisericii din piatră, lucru care a durat până în 1865. Inscripţia spune astfel că biserica s-a ridicat „prin stăruinţa şi osteneala singhelului Iosif, cu ucenicii săi, Eftimie şi Istodor – ieromonahi, cu ajutorul Episcopului Filotei şi al mai multor pioşi creştini”.

Regele Carol I, ctitor al picturii

Un lucru mai puţin cunoscut şi neaşteptat este că frumoasa zonă numită Cetăţuia l-a fermecat şi pe Regele Carol I (1866-1914) care, pe când era încă doar principe domnitor al României, şi-a propus să-şi ridice aici un castel reşedinţă de vară. Lipsa unei surse de apă potabilă în apropiere, poate şi distanţa mare faţă de Bucureşti l-au făcut să renunţe la idee, ridicând la Sinaia reşedinţa visată – Castelul Peleş. Locul însă i-a rămas la inimă şi, auzind că s-a ridicat aici locaş de rugăciune, a trimis din banii săi personali o sumă importantă pentru pictarea bisericii. Pictura a fost realizată de Costache Dumitrescu, un reprezentant de seamă al Şcolii de zugravi din Buzău. Pentru că în sfânta biserică a Schitului Cetăţuia se află o icoană a Maicii Domnului făcătoatre de minuni realizată în stilul lui Gheorghe Tăttărescu, s-a crezut mult timp că el era autorul întregii picturi, dar specialiştii au infirmat această idee.
Este interesant să scoatem în evidenţă felul în care se implicau mai-marii vremii în ridicarea unui aşezământ de cult. Astfel, în 1858, episcopul Filotei al Buzăului, un unionist înflăcărat, care l-a primit pe Al.I. Cuza pentru o noapte în Palatul Episcopal de la Buzău, dăruieşte 200 de galbeni pentru construcţia bisericii. Mai târziu, la intervenţia episcopului cărturar Dionisie Romano, membru fondator al Bibliotecii Academiei Române, Ministerul Cultelor îl va ajuta pe protosinghelul Iosif cu alţi 300 de galbeni. Episcopul Filotei l-a mai ajutat pe ctitorul Iosif, mijlocind la diferite episcopii pentru a-l sprijini financiar în ridicarea bisericii de la Cetăţuia. Lăcaşul a fost sfinţit la 27 aprilie 1869, de episcopul Dionisie Romano, în prezenţa principelui Carol I, care a dăruit 400 de galbeni pentru pictură, ceea ce-l face unul dintre ctitorii schitului.

Reînnoiri de-a lungul vremii

Peste scurt timp, în 1898, pictura s-a degradat şi a fost nevoie să se facă una nouă, realizată de această dată de pictorul Eftimie Obrocea de la Mănăstirea Ciolanu, cu banii a doi creştini din Bucureşti, Ion şi Smaranda Pencovici. Catapeteasma a fost sculptată tot de călugări meşteşugari din obştea Cetăţuii. Tabloul votiv din biserică îi înfăţişează pe episcopul Filotei, singhelul Iosif şi principele domnitor Carol I.
În urma marelui cutremur din 1940, turla făcută numai din piatră a bisericii ameninţa să cadă, astfel încât stareţul Nil Beleţ, în 1946, a reconstruit-o, reparând întreg lăcaşul, fondurile băneşti fiind donate de Mănăstirea Ciolanu. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, deşi câte un monah sau doi vieţuiau în sihăstrie în chiliile sărace de la Cetăţuia, aici nu a fost propriu-zis un schit, ci era doar o biserică a sihaştrilor detaşaţi de la Ciolanu. Abia în 1997, fostul episcop al Buzăului şi Vrancei, Epifanie, a înfiinţat oficial Schitul Cetăţuia, unde au trăit câţiva călugări.
Din 2002, destinaţia schitului a fost de călugăriţe, astfel încât, la Schitul Cetăţuia cu hramul Schimbarea la Faţă, vieţuiesc în zilele noastre patru măicuţe, păstorite duhovnicește de ieromonahul Ioachim Nicolae. Din 2007, aici a fost ridicat şi un paraclis, având hramul Naşterea Maicii Domnului.
Aşadar, pentru turistul dornic de a vedea frumuseţi naturale, dar mai ales pentru pelerinul căutător de comori spirituale, Schitul Cetăţuia din judeţul Buzău constituie o destinaţie frumoasă care poate fi legată de vizita la Mănăstirea Ciolanu din apropiere şi de admirarea statuilor de la Măgura pe lângă care va trece în drumul spre Cetăţuia. În plus, priveliştea este deosebită de la Cetăţuia: întreaga depresiune a Cislăului, apa Buzăului şerpuind la poalele dealului, de jur-împrejur, Munţii Vrancei, Vârful Penteleu, Munţii Siriului, masivul Ciucaş şi, în depărtare, Bucegii.

DANIELA ŞONTICĂ