Schitul Pângăraţi – Loc binecuvântat de Dumnezeu

Schitul Pângăraţi
– Loc binecuvântat de Dumnezeu –

Îndemnul de a scrie despre acest lăcaş monahal ortodox, care datează din secolul al XV-lea, s-a născut din dragostea pentru locurile neasemuit de frumoase aflate în România; din credinţa că Tatăl Ceresc a binecuvântat acest loc precum multe altele; din sentimentul de preţuire faţă de unii oameni care trudesc sufleteşte pentru binele semenilor; din dorinţa de a-L Slăvi pe Dumnezeu pentru marea Sa iubire faţă de noi, fiii Săi, dovada incontestabilă fiind numeroasele minuni semănate de El pe pământ; şi, nu în ultimul rând, din dorinţa de a mulţumi şi în acest mod pentru ajutorul şi grija cu care am fost miluită să văd şi să înţeleg toate acestea.
Schitul Pângăraţi, unul dintre locurile tare dragi inimii mele, face parte din salba de mănăstiri a Judeţului Neamţ.
Lăsând în urmă Lacul Bicaz, în care, cât vezi cu ochii, se oglindeşte cerul, dăruindu-i o culoare albastră de neuitat, părăseşti şoseaua naţională şi intri pe drumul forestier care duce la Schitul Pângăraţi. Pe măsură ce înaintezi, ai senzaţia că urci la cer. Iar când ai ajuns, ai sentimentul că te afli pe vârful pământului şi că te-a luat Dumnezeu în sânul lui.
Ştiu că Dumnezeu e peste tot, însă aici am simţit că mă aflu mult mai aproape de El. Îmi era sufletul plin de pace şi împăcare. Pentru moment am uitat că sunt pământean. Parcă m-aş fi aflat pe alt tărâm, unde nu mai aveam grija trupului, ci doar bucuria sufletului care plutea precum puful de păpădie purtat de o adiere caldă şi blândă. Se vorbea în şoaptă sau mai mult prin semne. Parcă nici să respiri nu te încumetai, pentru a nu deranja pe cineva. Pe cine? Greu de spus, fiindcă nu se vedea nici ţipenie de om! Simţeai doar că acolo locuiesc suflete… Am urcat la schit doar pentru zece minute, fiind în criză de timp, însă nu ne mai venea să plecăm!
Apărut ca din pământ, un călugăr cu voce domoală şi melodioasă ca o şoaptă de baladă a început să spună povestea acestui loc unic, poveste moştenită de secole, în primul rând prin viu grai, iar apoi prin puţinele însemnări descoperite cu trudă sau întâmplător, prin locuri tainice.
Impresionant este felul în care sălăşluiesc tainele în fiinţa omului, precum scânteia în spuză, când, la un moment dat, devine flacără şi apoi arde continuu. Impresionantă a fost dorinţa arzătoare a Cuviosului Simeon, care, în anul 1432, după ce a slujit în Mănăstirea Bistriţa, l-a cuprins dorul de a se retrage în pustie, spre a-şi săvârşi menirea ce i-a fost tăinuită până atunci. Luând cu el câţiva călugări, au plecat în sihăstrie pe Valea Bistriţei, oprindu-se în pădurile de brazi şi fagi de pe malul pârâului Pângăraţi, la poalele muntelui Păru. Acolo, cât mai departe de lume, săpându-şi bordeie, şi-au găsit liniştea necesară pentru post, rugăciune şi neîncetată Slavă adusă Lui Hristos. După 29 de ani, în urma unei vedenii, Simeon merge la voievodul Ştefan cel Mare şi îi cere ajutor pentru construirea unei biserici pe locul sihăstriei sale şi a celorlalţi călugări. Neaflându-se la primul lăcaş sfânt ctitorit şi având deja cunoştinţă despre evlavia pustnicului, voievodul nu stă pe gânduri şi îi îndeplineşte rugămintea, înălţând, în anul 1461, prima biserică din lemn cu hramul „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”, iar alături construind câteva chilii, lăcaş ce va fi cunoscut prin împrejurimi şi nu numai sub diferite nume: „Sihăstria lui Simeon”, „Schitul lui Simeon”, „Mănăstirea Pângăraţi”, „Schitul Pângăraţi”. Cuviosul Simeon devine apoi primul duhovnic al domnitorului Ştefan al Moldovei, care, pe lângă sfaturi, îi mai cere să se roage la Dumnezeu atât pentru el, cât şi pentru ţară, să fie apărată împotriva cotropitorilor care, fără preget, dădeau târcoale la hotare.
Năvălirea turcilor şi a altor popoare cotropitoare au produs distrugeri. În anul 1484, în drumul lor către Valea Albă, unde a avut loc sângeroasa bătălie, turcii au lăsat în urmă mari dezastre. La Schitul Pângăraţi, după ce au jefuit tot ce au găsit, au dat foc bisericii şi chiliilor, iar pe călugări i-au împrăştiat.
Trecând Carpaţii în Transilvania, Cuviosul Simeon s-a retras la Mănăstirea Caşin, iar când i-a sosit ceasul, s-a mutat la viaţa veşnică. Câţiva dintre călugării care au revenit la „Schitul lui Simeon” au găsit acolo doar ruine. Timp de 24 de ani s-au ostenit fără duhovnic, dar în credinţă pentru numele Lui Hristos.
În anul 1508, de la Mănăstirea Moldoviţa a venit Cuviosul Amfilohie, care, ales Egumen, a păstorit timp de 52 de ani o obşte de 40 de sihaştri, Schitul Pângăraţi dezvoltându-se în construcţie şi avuţie.
Spune povestea că, pe când se afla în Târgul Pietrei, voievodului Alexandru Lăpuşneanu, mult iubitor de Hristos, i s-a arătat în vis, la miezul nopţii de 22 octombrie, un tânăr îmbrăcat în straie albe şi înconjurat de Slavă Dumnezeiască şi i-a zis să construiască la Pângăraţi o biserică de piatră, în locul celei vechi, din lemn. Marcat de acel vis, voievodul caută meşteri renumiţi, însă sfatul pe care l-a primit a fost că terenul nu e potrivit pentru construirea unei biserici de piatră.
Vedenia în vis a doua oară a aceluiaşi tânăr, care din nou i-a poruncit să construiască biserica din piatră, l-a trimis pe domnitor să caute alţi meşteri care mai de care mai renumiţi. Răspusul lor a fost acelaşi şi de această dată: „nu este indicată construirea unei biserici, pe acel teren al muntelui format din două pante”.
În cea de treia vedenie, Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, fiindcă el era acela care i se arătase şi în celelalte două vise şi îi poruncise să construiască o biserică din piatră pe locul celei vechi, de data aceasta îl înţeapă în coastă pe voievodul Alexandru Lăpuşneanu, şi, mânios tare, îi porunceşte să construiască grabnic biserica, exact pe locul indicat de el.
Domnitorul îşi dă seama că nu are de ales. Caută alţi meşteri, iar ca prin minune aceştia găsesc o soluţie: „să zidească două biserici suprapuse (unicat în Europa), cea de jos fără uşi şi fără ferestre, reprezentând o fundaţie formată din trei arce cilindrice alipite, ce se opun valului de pământ nordic”.
Şi tot ca prin minune, la începutul lucrărilor, iscusiţii meşteri au descoperit că pe locul indicat de Sf. Mucenic Dimitrie biserica din piatră ce urma a fi construită „va dăinui în timp, deoarece stratul de pământ ascundea sub el o stâncă uriaşă de granit”.

Faptul că eu scriu acum, la data de 27 noiembrie 2018, cu smerenie şi dragoste despre Schitul Pângăraţi, unde am mers în pelerinaj cu câţiva ani în urmă, e cea mai bună dovadă că meşterii care au pornit la zidirea lui au avut dreptate în privinţa dăinuirii în timp. Dar, mai ales, merită laudele noastre pentru ascultarea poruncii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvărâtorul de Mir, de a înălţa un lăcaş monahal ortodox, în pustie.
Având în vedere forma şi modul construcţiei părţii de jos a bisericii, aceasta a folosit ca tainiţă, unde au fost ascunse anumite valori pentru a nu fi prădate de invadatorii păgâni. Spre exemplu, în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, Episcopul Sava al Romanului a ascuns aici odoarele eparhiei, considerând că este unul dintre puţinele locuri sigure din Moldova.
Turnul clopotniţă, înalt de 34 de metri, construit în partea sudică, îndeplinea şi rolul de turn de intrare. Despre arhitectura unică a Schitului s-a dus vestea. Daniile primite, priceperea şi vrednicia obştei au făcut ca, în mai puţin de un secol, Schitul Pângăraţi să rivalizeze în bogăţie cu toate mănăstirile din împrejurimi.
Implinindu-şi misiunea, în septembrie 1570, la vârsta de 83 de ani, stareţul Amfilohie se retrage la Mănăstirea Moldoviţa, unde, în pace sufletească se mută la Domnul.
Spun vechile hrisoave, din care se adapă iubitorii de istorie ale lăcaşurilor ortodoxe, că „numele de Pângăraţi îl întâlnim pentru prima dată în anul 1458, într-un document emis de cancelaria Voievodului Ştefan cel Mare, pentru Mănăstirea Bistriţa, iar prima datare ca aşezare monahală a Schitului Pângăraţi a apărut într-un document emis de cancelaria lui Petru Şchiopul, la 9 iulie 1577. Din acea perioadă a rămas şi faima iconarilor de la Pângăraţi, câteva dintre icoanele de o rară frumuseţe putându-se vedea şi astăzi la uşile împărăţiei ale iconostasului. Ele aparţin marii şcoli iconografice autohtone din epoca de vârf a Moldovei medievale”.
Printre cei care, de-a lungul timpului, au contribuit la dezvoltarea Schitului Pângăraţi se numără şi domnitorii: Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Petru Şchiopul, Mihail Sturdza, care, în perioada stăreţiei Cuviosului Varnava, în perioada 1833-1857, l-a ajutat să construiască o altă incintă în partea de Sud, sub formă de L, din cărămidă, iar dedesubt renumitul „beci mare”, prevăzut cu 14 despărţituri şi canalizare cu apă. Mare iubitor de Dumnezeu şi de oameni, Cuviosul Varnava, pe lângă faptul că ţinea cu sfinţenie slujbele de zi şi de noapte, se ocupa, ca dascăl şi catehet, de copiii din satul Pângăraţi, pe care el l-a întemeiat cu oameni aduşi din diferite locuri, dându-i numele mănăstirii.
Vicisitudinile vremii şi-au spus mereu cuvântul. În anul 1872, în clădirile Mănăstirii Pângăraţi s-a înfiinţat un Penitenciar de drept comun, care a funcţionat până în anul 1916, când, Regina Maria a construit clădirea paraclisului ca adăpost pentru răniţii de pe front, în timpul Primului Război Mondial. În anul 1918, în clădirea mănăstirii a fost instalată o secţie a Sanatoriului de bolnavi TBC a Mănăstirii Bisericani. În 1923, devine din nou schit, dependent de Mănăstirea Secu; în 1939 Schitul este din nou transformat în mănăstire. Chiliile au funcţionat pe rând ca: închisoare, spital, sanatoriu, cazarmă militară, depozit de muniţie, staţiune de cercetări biologice, depozit de plante etc.
După cel de Al Doilea Război Mondial, mănăstirea a fost reînfiinţată până în 1960, când a fost închisă. S-a reactivat în anul 1990. La cutremurul din 11 iunie 1996, turnul clopotniţă înalt de 34 de metri s-a prăbuşit.
Specificului arhitectural unic al Mănăstirii Pângăraţi, căruia în popor i se mai spunea şi „castelul”, i se adaugă valoarea artistică a iconostasului; cele trei icoane lucrate în stil bizantin în secolul al XVI-lea; catapeteasma lucrată în 1787, de ierosimonahul Daniel. În muzeul mănăstirii se află veşminte lucrate în fir de aur, sfeşnice, vase sfinte, o colecţie de carte veche, două Sfinte Evanghelii ferecate în argint, un exemplar în original din Cazania Sfântului Mitropolit Varlaam (1643), cărămizi mortuare cu numele unor vieţuitori ai sfântului lăcaş, Strane vechi, fresca reprezentând chipul Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, din secolul al XVI-lea.

Ioana Stuparu