Școala de aviație Mircea Cantacuzino

În anul 1928, la inițiativa lui Mircea Cantacuzino, se înființează una dintre cele mai active și mai dinamice școli de aviație din perioada interbelică, școală care se transformă în data de 11 iunie 1930 prin Sentința Nr. 72/930 a Tribunalului Ilfov în „Asociația Pentru Propășirea Turismului Aerian Mircea Cantacuzino” (APPTA Mircea Cantacuzino). Asociația avea 37 de membri fondatori, iar scopul ei era „propășirea turismului aerian în România prin încurajarea aviației, formarea de piloți-aviatori, ca și orice obiect în legătură cu, sau în vederea realizării scopului de mai sus”. Conducerea noii Asociații a fost încredințată unui comitet al cărui vice-președinte era Generalul Sichitiu, iar ca membri îi avea pe Generalul Lăzărescu, Ing. I. Ghica, av. Sacha Roman, Ing. Ion Cociașu, Constantin Sideri, Constantin Cantacuzino, judecătorul Gheorghe Balș, Lt. G. Miclescu, D-na Ștefana Mircea Cantacuzino, văduva lui Mircea Cantacuzino și Ioana Cantacuzino, sora acestuia.

Directorul și instructorul școlii a fost ales Lt. Constantin Abeles. Aflată sub înalta Președinție a ASR Principele Nicolae, Asociația „Mircea Cantacuzino” a fost recunoscută ca Școală Oficială de Pilotaj a AeroClubului Regal al României începând din anul 1931. Din păcate, cu două săptămâni înainte ca școala să se transforme în asociație, Mircea Cantacuzino a decedat într-un accident cu avioneta personală Klemm-Daimler L.20 B.I cu motor Daimler-Benz de 20 CP la marginea șoselei Băneasa-Otopeni. După decesul lui Mircea Cantacuzino, conducerea școlii a fost preluată de Ioana Cantacuzino, sora lui Mircea, care a devenit și prima cursantă a școlii și totodată prima femeie care a obținut brevet de pilot de agrement în România. Anul 1931 a mai însemnat pentru Asociație și pierderea a încă doi aviatori, Radu Beller, membru fondator al Asociației în 1930, căzut în India și Octav Oculeanu, căzut în tipul unui zbor acrobatic cu un avion SET pe aerodromul PiperaBucurești, primul instructor și fondator al școlii inițiate de Mircea Cantacuzino în anul 1928.

Activitatea de zbor a început cu câteva avionete Klemm particulare aflate în posesia câtorva membri fondatori, patrimoniul școlii constând inițial întrun singur avion Messerschmitt M.23 dotat cu motor Siemens de 100 CP, un fost avion militar Caudron C-59 transferat de la Aeroclubul Brașov și trei MoS-35 reformate de SSA (cu aceste avioane nu s-au efectuat zboruri de școală, ci doar de propagandă). După ce a devenit școală oficială a ACRR, situația s-a schimbat. În anul 1932, Asociația a primit de la ARPA, școală concurentă, inițial sub formă de împrumut, un avion de școală BFW M.23b de 80 CP pentru ca, în final, ARPA să-i doneze un ICAR M23b de 100 CP construit în țară (YR-ABN). Treptat dotarea a crescut, astfel încât, până la sfârșitul anilor ‘30, școala a ajuns să aibă în patrimoniu, conform inventarelor asociației, încă trei ICAR M.23 (YR-ADX, YR-ICA și YR-ADF), două ICAR Universal cu motoare IAR-4G în linie (YRAEL și YR-ABC), patru Klemm L.25 (YR-AHD, YRAHE, YR-AHC și YR-AAG) și, cu ajutorul SSA, patru Fleet F-10G ( Nr.2 YR-AAJ, Nr.10 YR-FLA, Nr.41 YR-ALI și Nr.43 YR-ADZ) și două avionete Praga E.114 (YRPRO și YR-PRU). În afara celor menționate, școala mai avea în folosință două avionete Klemm L.25, una de 40 CP primită donație tot de la ARPA, iar alta pusă la dispoziție de Ioana Cantacuzino. Ocazional, ea folosea și alte avioane rulate de SSA sau ARPA prin diverse aerocluburi, în funcție de necesități.

Șase membri ai Asociației deveniseră proprietari de aeronave până în anul 1935. Activitatea propriu-zisă a școlii a început după ce, în 26 mai 1928, la Pipera-București a aterizat prima avionetă Klemm-Daimler de 20 CP, proprietate personală a lui Mircea Cantacuzino, adusă pe calea aerului din Germania de către Octav Oculeanu care a devenit și primul instructor al școlii. Acest Klemm L 20 B.I Nr. FAB. 36 a fost prima avionetă cu care s-au efectuat zboruri de turism aerian în România. Din păcate, avioneta a fost distrusă în timpul unei manifestări extrașcolare de la data de 26 august 1928, avându-l la manșă pe Constantin Sideri, care, din fericire, a scăpat nevătămat. Imediat după accident, Mircea Cantacuzino cumpăra altă avionetă, un Klemm L.25 Nr. fab. 126 cu motor Salmson de 40 CP, cu care au reînceput zborurile la data de 26 septembrie 1928, iar în 13 noiembrie școala a brevetat (conform documentelor școlii) în fața comisiei numite de Inspectoratul Aeronauticei primii 6 piloți civili de avion din România: Mircea Cantacuzino, Sidery Constantin, Edgar Mendl, Valter Häuser, Ruleta Nicolae și Ferero Renato. Într-un document întocmit de DAC în anul 1935, în care se prezenta la situația piloților brevetați Gr. I și Gr. II în școlile de pilotaj din România până la 26 noiembrie 1935, pentru anul 1928 asociația era creditată cu un singur elev brevetat Gr. I în anul 1928, și anume Valter Häuser.

Restul piloților, care au dat examen în fața comisiei Inspectoratului Aeronauticii în 13 noiembrie 1928, plus alții, sunt menționați ca brevetați Gr. II în anul 1930, aceștia fiind: Sidery Constantin, Ferero Renato, Ruleta Nicolae, Cantacuzino Ioana, Cociașu Ion, Lucien Lévi și Pulief Nicolae. Faptul că documentul întocmit de SSA prezenta data corectă a brevetării primilor piloți îl relevă și titlul unui articol scris de Mircea Cantacuzino și publicat în revista Aeronautica, Anul IV, Nr. 8/1929 sub titlul „Trei avioane de turism românești parcurg 2.000 de km, conduse de piloți fără brevete” (recunoscute oficial de SSA). Articolul scris de Mircea Cantacuzino se referea la raidul întreprins pentru aducerea în țară de la Böeblingen a trei aeronave Klemm. Raidul efectuat în perioada 4 – 9 octombrie 1929 pe traseul Böeblingen–Praga–Olomuc–Cracovia–Cernăuți–Iași– București de-a lungul a 2.300 km a însemnat primul raid în formație a unor avioane de turism cu echipaj românesc. Au participat la acest raid echipajele formate din: Ion Cociașu – Mircea Cantacuzino, Lucien Lévi – Ioana Cantacuzino și Pulief Nicolae – Sidery Constantin. După decesul lui Mircea Cantacuzino și Octav Oculeanu în anul 1930, activitatea Școlii, devenită din luna iunie Asociație, a continuat, avându-l ca monitor pe Lucien Lévi.

La doar o lună după accidentul lui Mircea, piloții Ion Cociașu cu avioneta personală, și Lucien Lévi cu avioneta Ioanei Cantacuzino au participat la serbările Sokolilor din Belgrad, ocazie cu care au fost făcuți membri ai Aeroclubului Iugoslav. O lună mai târziu, în 23 iulie, trei avionete ale asociației au decolat cu destinația Brașov, unde intenționau să participe la mitingul ce urma să aibă loc pe aerodromul IAR. Pe drum, datorită condițiilor atmosferice neprielnice, două aeronave au aterizat forțat la Predeal, participarea la eveniment fiind compromisă. Devenind Școală Oficială de Pilotaj a Aero-clubului Regal al României, în 1931, activitatea Școlii devine de acum una mult mai intensă. Ca aerodrom principal pentru zboruri, Școala a folosit terenul de la Băneasa unde hangarul de beton a primit numele lui Mircea Cantacuzino pentru a-i onora numele, dar a avut și un hangar la moșia lui Mircea de la Cornu, acolo unde a și fost înmormântat după accidentul din 1930. Director al școlii și instructor a rămas Abeles Constantin, detașat de la Centrul de Instrucție al Aeronauticii, care, singur sau cu sprijinul ocazional al altor instructori, ca de exemplu Petre Ivanovici sau Florea Chifulescu, cu multă răbdare și tenacitate, avea să breveteze un mare număr de elevi, printre care celebrii Constantin „Bâzu” Cantacuzino, Alexandru „Dudu” Frim, Manicatide Radu, Vârnav Spiridon (care ajunge directorul ARPA), Tulea Sorin, sau aviatoarele Victoria Pokol, Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Duțescu, Virginia Thomas, prințesa Marina Știrbei, Smaranda Brăescu (în 1937 și-a echivalat aici brevetul de pilot obținut în SUA în anul 1932) etc.

Pe lângă cariera impresionantă a unor foști elevi ai Școlii precum celebrii Constantin „Bâzu” Cantacuzino, Alexandru „Dudu” Frim, Sorin Tulea sau Radu Manicatide, trebuie amintită realizarea de excepție a lui Ion Cociașu din data de 2 iulie 1932, când a reușit să cucerească pentru România primul record mondial în aviație, și anume recordul de durată în circuit închis cu 8 h 17’ 42’’ la categoria avioane ușoare, record deținut anterior din 1930 de Franța. Pentru această realizare, în data de 6 iulie, Cociașu a fost decorat cu Medalia Virtutea Aeronautică. Un alt merit al școlii a fost brevetarea Irinei Burnaia ca prima femeie pilot de acrobație după ce obținuse brevet de turism în cadrul școlii cu instructorul Petre Ivanovici, devenind a treia femeie din România posesoare a unui brevet de aviatoare. Și alți foști elevi și eleve ale Asociației s-au remarcat prin raiduri internaționale de excepție, între aceștia numărându-se Irina Burnaia (Africa), Marina Știrbei (Europa), Ion Cociașu (Orient și Extremul Orient), Alexandru „Dudu” Frim (Europa) și Constantin „Bâzu” Cantacuzino (în toată lumea) În anul 1940, Asociația Pentru Propășirea Turismului Aerian „Mircea Cantacuzino” și-a încheiat activitatea, o parte din personalul instruit în Școală fiind ulterior mobilizat pe front.

Constantin Abeles va activa în perioada războiului într-o escadrilă de Aerotransport, iar fostele eleve ale Școlii, precum Marina Știrbei, Nadia Russo, Irina Burnaia, Virginia Duțescu (care devenise soția lui C. Abeles), Virginia Thomas, Victoria Pokol și Mariana Drăgescu aveau să formeze celebra Escadrilă Albă (Esc. 108 Transport Ușor) alături de alte câteva aviatoare formate în școala de zbor a Asociației Aviatice CFR. După război, Cpt. Cdor. av. Abeles Constantin a fugit cu un avion în Turcia, de unde a ajuns apoi în Franța. În anul 1954, îl găsim activ ca cenzor în AeroClubul Regal Român în Exil. Dintre foștii elevi ai școlii, s-au remarcat, în special ca participanți la al Doilea Război Mondial, elevele care au format celebra Escadrilă Albă Sanitară, iar dintre bărbați, Constantin Abeles, încadrat într-o unitate de Aerotransport și Constantin „Bâzu” Cantacuzino. Devenit asul aviației de vânătoare, „Bâzu” a plecat voluntar pe front, unde a activat, pe rând, în Escadrila 53 Vânătoare, Grupul Aerotransport Greu, Grupul 7 Vânătoare și Grupul 9 Vânătoare, și a acumulat în timpul războiului 608 misiuni aeriene de luptă, totalizând 69 de victorii aeriene, victorii pentru care a obținut Ordinul „Virtutea Aeronautică”, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” Clasa III-a și Ordinul „Crucea de Fier”. De asemenea, Sorin Tulea a avut o bogată activitate ca inginer la fabrica IAR și pilot voluntar într-o Escadrilă de bombardament, publicând o antrenantă carte de memorii pe acest subiect: „Amintiri din războaie neterminate”. Din păcate, dintre foștii elevi ai asociației, doi au căzut la datorie.

Primul a fost Gheorghe Balș, fondator al APPTA „Mircea Cantacuzino” și al Asociației de planorism „Aripi” din cadrul Asociației Sportive Politehnice, primul planorist român care a stabilit recorduri naționale de planorism omologate, și anume un zbor cu câștig de înălțime de peste 700 de metri de la punctul de decolare și o durată de zbor de 6 ore și 5 minute. Zborul s-a desfășurat la Bezmiechowa, în data de 6 septembrie 1934, cu un planor Komar. Când, în data de 8 octombrie 1936, Aero-Clubul Regal al României s-a transformat în Federația Aeronautică Regală a României, Gheorghe Balș a devenit Șeful Comisiei de planorism în cadrul Federației. Mobilizat pe front și încadrat în Escadrila 112 Legătură, în data de 22 noiembrie, la două zile după ruperea frontului din zona Stalingrad, avionul Fieseler pilotat de Gheorghe Balș, în echipaj cu Adj. staj. av. Osman I. Osman și Serg. av. rez. Gheorghe Voiculescu, a fost doborât într-o misiune de recunoaștere. Ca pilot de vânătoare, coleg la începutul campaniei pentru eliberarea Basarabiei cu Constantin „Bâzu” Cantacuzino în Esc. 53 Vt., dotată cu avioane Hawker Hurricane, s-a aflat și Adj. stag. av. Constantin Pomuț. După o activitate de peste 60 de misiuni de luptă în decursul cărora a acumulat 7 victorii aeriene, în ziua de 10 ianuarie 1944, a fost doborât în luptă aeriană de vânători sovietici cu avioane Yak, în zona de nord a localității Bolschaja – Beloserka (Ucraina).

Pentru activitatea lui ca pilot de vânătoare, în special pentru campania din 1941, a fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Cavaler (4 noiembrie 1941). Prințesa Ioana Cantacuzino, cea care a reușit să mențină activă școala de zbor după moartea fratelui ei, într-o perioadă în care exista concurență serioasă din partea altor școli de pilotaj, a avut un destin care s-a încheiat într-un anonimat absolut. La sfârșitul anilor 30, perioadă în care făcea parte din Comisia de învățământ a FARR, ea a stârnit un conflict cu Ministrul Aerului și Marinei, Ing. Nicolae Caranfil, și conducerea ARPA, reprezentată la acea vreme de Spiridon Bob Vârnav, fost elev brevetat al Asociației „Mircea Cantacuzino”, pe tema unor fraude cu fondurile ARPA. Imediat după aceea, în anul 1940, un nou conflict, de această dată cu Generalul Ion Antonescu, pe tema politicii duse de acesta, i-a adus câteva luni de internare în lagărul de la Tg. Jiu, apoi domiciliu forțat la reședința familiei din Călimănești.

În 1950, conacul a fost naționalizat și ea a fost nevoită să locuiască într-o cameră modestă la o cunoștință. A murit singură în 1950, la vârsta de 56 de ani, după ce în ultimii ani a trăit vânzându-și bunurile personale pentru a supraviețui. Înmormântată în cimitirul din Călimănești, mormântul prințesei s-a pierdut sub apă la momentul construirii unui lac de acumulare în acel perimetru.

Horia Stoica