Scopul scuză mijloacele

Scopul scuză mijloacele

Titlul reprezintă un citat din Opera „Diverse” a lui Niccolo Machiavelli, om politic care a avut o influenţă covârşitoare nu asupra monarhilor pe care i-a consiliat cât mai degrabă asupra modului în care ne-a învăţat să privim interlocutorii, indiferent de rang, clasă socială, cultură, apartenenţă la ceva, şi asta când, în plin Ev. Mediu – el trăind între anii 1469-1527, cam pe timpul lui Vlad Ţepeş ori Ioan de Hunedoara în Transilvania.
În fapt, această maximă este, privind dintr-un unghi de vedere naiv, un mod cinic de a rezolva rapid, şi nu prin diverse compromisuri, felurite probleme sociale, politice, economice, de dispute dintre state cât şi în cadrul acestora, în aşa fel încât cel sau cei abili, lipsiţi de scrupule să dobândească ceva, să rezolve în folosul lor o sumedenie de probleme, categoric în defavoarea altora, poate mai îndreptăţiţi, dar mai nătăfleţi, care cred că soluţionarea diferitelor pricini are cale lungă de gestaţie iar ei, cei din urmă, au tot timpul din lume de a le soluţiona. Oamenii simpli nu înţeleg acest mesaj, ei, că de fapt noi toţi avem, sau aşa credem, o coloană vertebrală care nu poate fi încovoiată fără a se rupe, o onorabilitate care nu are nici un fel de legătură cu modul pragmatic de a soluţiona probleme adesea fără ieşire.
Îndeobşte, dacă vei chestiona, în văzul lumii, la televizor dacă o să apară, de pildă, această maximă, aproape în totalitate interlocutorii o vor trata ca fiind nocivă, nu ar face aşa ceva pentru nimic în lume, o cataloghează că reprezintă o atitudine profund imorală.
Apar replici, puerile, ale intervievaţilor, aproape toate contra, dar întrevezi şi un fel de oportunism, un fel cum ar fi că dacă se poate şi cine are acces la resurse, în fine, pentru binele personal această maximă e OK, e valabilă, poate constitui un mod de viaţă, un „modus vivendi”.
Dacă mergem spre „origini” – lotrii noştri, ori haiducii, de fapt ce făceau, scuzând scopul că prăduiau pe boieri, care la rândul lor aveau felurite obligaţii, în special pentru apărarea ordinii de drept de atunci, jefuiau carele ori chervanele cu bogăţii (afectate pentru felurite plăţi) iar acestea erau distribuite norodului. El, norodul cu priviri fixe şi figuri decripite (cum îl vedem în filme), ca un prinos pentru stăpânirea abuzivă a demnitarilor ori a slugilor lor, se bucura, cupla cu uzurpatorii pentru că aceştia din urmă îi asigurau pe moment o bunăstare. Mai apoi, Dumnezeu cu mila. Să vină boierul să „ne dea”, cam ca acum. Acesta a fost elementul de forţă al filmelor din perioada ante ’90, plătite de stat pentru a înflăcăra conştiinţa naţională şi a înfiera pe cei care adunau bogăţii pe seama asupririi norodului.
În mod latent s-a inoculat în conştiinţa colectivă, şi ades nu fără temei, fiind pătrunsă până în gena truditorului, că individul care a prosperat, indiferent cum, este de fapt un prăduitor, un hoţ.
Vilele, gipanele, fabricile pe care le-a edificat din temelii (nu cele care au fost distruse de alţii), miile de muncitori, tehnicieni, cercetători care lucrează în ele, au la vârful lor un haiduc, un individ care musai a furat şi ca un corolar, ca o reminiscenţă a doctrinei comuniste prin care patronii sunt de fapt cei care îndobitocesc clasa muncitoare printr-o muncă inumană şi prost plătită. Ura vulgului trebuie de fapt îndreptată fără nici o tăgadă către ei, uitând că de fapt clasa politică stabileşte regulile jocului, nu numai politic, cât mai ales economic.
Am şi avut dintotdeauna autoturisme de bună calitate, care să-mi asigure integritatea, dobândite prin credite de la bănci. Privesc spre cei de prin staţiile mijloacelor de transport în comun şi nu pot să nu remarc în unele situaţii un fel de ură pentru individul de la volan care se plimbă cu acel jeepan şi care în mod neîndoios a fost dobândit prin mijloace necurate.
Aceste reflecţii stârnesc subtile ori abrupte dispute planetare. Cum ar fi – atâta timp cât ai un obiectiv personal de îndeplinit, nu contează nici calea, nici mijloacele folosite pentru a-l duce la bun sfârşit. Important este rezultatul obţinut. Jalnice observaţii. Cum ar fi, dacă o acţiune teroristă în numele a nu ştiu cărui ideal poate omorî, distruge, a ţine ostatici sau alte acte banditeşti, poate fi considerat ca un demers nobil?
Dacă privim spre noi, care a fost scopul pentru a înlătura conducerea şi efectele sistemului comunist? Pentru conducerea superioară a fost împuşcarea „vinovaţilor”, pentru acoliţi detenţia, e drept de scurtă durată, până când cei din eşalonul doi au acaparat deplin puterea.
Mijloacele sunt ştiute, propaganda bine ticluită (din ordinul odiosului, la Timişoara au murit 65.000 de oameni – cutremurător, dar mincinos).
Apoi ierarhizarea şi obedienţa faţă de structurile nou create (ştiut fiind că „la vremuri noi suntem tot noi”), dezinformarea (prin mass-media, luări de cuvânt chiar în adunături publice: „ia să-mi spui ce ai făcut în ultimii cinci ani?”) şi în final liniştea, cea care face ca noile feline tiptil să poată înşfăca prada, să o devoreze, să savureze deplina dominaţie pe care şi-au dorit-o dintotdeauna.
Iată cum, copiindu-l pe Machiavelli, scopul a fost atins iar mijloacele nici că mai contează, mai tot timpul sunt ascunse ori mai degrabă absconse.
Să nu privim aşa de sus, să vedem în micimea noastră zilnică, stimulată de sărăcie, de o sărăcie lucie (România fiind în prezent pe ultimul loc în Europa în ce priveşte gradul de sărăcie a populaţiei), cam ce face românul de rând.
Păi ce să facă, cumpără din piaţă fălci de vită (un fel de subproduse pe care eu le dau la câinii mei din curte), le fierb şi din ele fac diferite feluri de mâncare, „delicatesuri”. Oribil. Apoi, ca să nu consume apă caldă, care se contorizează şi e scumpă, folosesc apa infectă din sistemul de încălzire de la bloc.
Na! Şi aici scopul scuză mijloacele. Ce mai fac alţii, pun pe repartitoarele de căldură prosoape cu apă rece, ca să nu mai contorizeze consumul de căldură.
Cumpără de la farmacie, în loc de un tratament normal de câteva zeci de pastile, doar 2-3, aşa, ca să „părpălească” boala.
Alţii, pe timpul iernii, umplu spitalele cu maladii mai mult sau mai puţin internabile, pentru a trece de nenorocirea albă. Pe timp de vară se decuplează de la bloc (întrerupând utilităţile) şi pleacă pe văi, viroage, cursuri de apă, în jalnice rulote, vezi Doamne să trăiască în natură.
Hoarde care nu plătesc nici un leu la Asigurările de Stat invadează spitalele şi policlinicile, spre a fi trataţi, pretind, zgomotoşi „la standarde europene”. „Ce bă, doctore, aştepţi vreo şpagă de la mine?”.
Mai sunt bătrâni, care cu ceva ani în urmă erau în putere, dar şi-au vândut averea pe nimic ori au donat-o la nişte acaparatori iar acum clamează ajutorul public, că de, sunt în nevoie.
Lista poate continua cu cei care în mod deliberat, dar inconştient, şi-au falimentat întreprinderile iar acum sunt muritori de foame. Dar şi cu cei care au plecat pe alte meleaguri să câştige mai bine, dar revin în ţară la medicul de familie să-şi facă analizele gratis, să se trateze gratis în sistemul nostru şubred sanitar.
La un loc, toţi aceştia, şi nu numai, instinctiv copiază doctrina machiavelliană, adaptată la noi sub diverse lozinci, „dacă vrei să-ţi fie bine zici ca ei şi faci ca tine”.
Aceasta-i partea de jos, dacă urcăm un pic, ochiul nostru ce vede?
Funcţionari publici prost plătiţi care se agaţă cu ghearele de post. Mai toţi sunt slab pregătiţi, incompetenţi, au fost „plantaţi” de rude ori apropiaţi şi li s-a insuflat zicala, fiind aşa cum au arătat – „Nu contează că eşti prost, mintea-ţi vine după post”. Indiferent de salariu, acesta poate fi chiar zero, ei nu se vor desprinde de postul lor, de locul lor de muncă, ei vor face până la pensie muncă patriotică, dacă li se cere, acum i se spune voluntariat. Nu cred că mai e necesar să dezvolt acest subiect. Din ce trăiesc aceştia, păi din ce? Ghiciţi!
În această zonă a funcţionarului public, într-un mod pervers au fost „îngrămădiţi” într-o formulare generică: ministeriabili, funcţionari din ministre, din prefecturi, consilii judeţene şi primării, profesori, aviatori, SMURD, justiţie, procurori, „servicii” etc. Laolaltă ar fi vreo 1.300.000 de suflete. Nesimţită alăturare. Ba pentru pensiile militariilor iar au fost băgaţi toţi la oală, spre nemulţumirea unora. Toată această „îngrămădeală” a avut un singur scop, ca „şoarecii” să se bată între ei şi să fie împiedicaţi a roade sacul.
Machiavelli, în acest caz, ar avea de luat notiţe. Ierarhizarea tuturor categoriilor de salariaţi, cei care se „adapă” la bugetul public, ar fi trebuit să se facă după cu totul alte principii. Detalierea acestora ar lua câteva zeci de pagini dar în esenţă s-ar rezuma astfel:
– Stabilirea gradelor de competenţă şi corelativ competenţele, indiferent de poziţia oficială relativă ori efemeră.
– Ierarhizarea lor între cei care intră în coliziune permanent cu realităţile cotidiene şi cei care stau în birouri şi produc maculatură.
– Potenţarea pecuniară în zona uzurii fizice şi/sau morale a celor implicaţi în procesul muncii ori în procesele decizionale.
– Ierarhizarea (precum stelarea hotelurilor), de pildă pe bază vechimii, a lucrărilor ştiinţifice (nu avalanşa de plagiatori), participarea ori stimularea diferitelor manifestări non-politice pe baza unor criterii cuantificabile şi de necontestat.
Iar lista poate continua. Important este să dorească cineva să parcurgă un asemenea demers. Din această organizare vor ieşi doar critici, nicidecum vreo şpagă. Atunci de ce să se facă?
Dar mai sus? În sfera decizională, acolo unde puterea şi-a implantat mecanismele de subjugare a societăţii, precum un vehicul selenar ori marţian care aselenizează ori amartizează şi este programat după o planare controlată să îşi înfigă un fel de crampoane în solul neprietenos şi, desigur, necunoscut. După această operaţiune, calculată până în cele mai mici amănunte, urmează un fel de dezvoltare orizontală a capacităţilor tehnologice.
Scopul, acela care are rolul de a prefigura mental o acţiune, fără a-l confunda cu ţintele, cu targeturile, a fost atins, în cazul prezentat într-o zonă a Cosmosului. Dar pe Pământ, cu siguranţă altele sunt obiectivele, mai mult sau mai puţin machiavelice.
Aici este vorba de un anumit fel de supravieţuire, asemănătoare cu cea promisă pentru un singur drum către Marte.
În plan practic, scopul, acea proiecţie mentală a unei acţiuni (indiferent de scopurile ei) şi rezultanta sa, ţinta gândită, spre care se îndreaptă eforturile individului, a grupărilor (politice ori non politice), poate fi atins în felurite modalităţi, iar avantajul lor este de o varietate absolut infinită.
După ce ai acaparat puterea, sub sigla apărării drepturilor omului, a oferirii unui trai mai bun, oricum decent, toţi cei cărora te adresezi te vor crede, vor avea un orizont de aşteptare rezonabil spre a vedea că te şi ţii de cuvânt. Şi dacă nu?! Ei de la putere spun că electoratul îi va sancţiona prin faptul că nu îi vor mai alege.
În formula actuală de democraţie desuetă, aceasta chiar că este vorbă goală. Indivizii aparţinând anumitor liste electorale migrează în toate sensurile şenalului politic precum într-o mişcare browniană, ca nişte molecule marcate pentru vecie, nedându-şi seama că prin această mişcare a lor pe de-o parte eludează statul de drept, democraţia, baza filozofiei pentru care ei există, iar pe de altă parte că, prin acţiunea lor, se situează în afara conceptelor ideologice, fiind catalogaţi ab initio ca fripturişti, ca oameni lipsiţi de onoare, ca vectori bolnavi ai democraţiei şi, într-un final, că sucombă prin acţiunea lor democraţia, pe care o clamează ca bază a ideologiei lor pe care tocmai au încălcat-o.
Într-un sens peiorativ, se poate spune că în acest domeniu scopul (situarea pe craca benefică, câştigătoare) scuză mijloacele (trădarea partenerilor, a ideologiei, dacă aceasta chiar există, a electoratului).
Girolamo Savanarola, ca frate dominican din Firenze, poate reprezenta un model negativ perfect între ce predici şi ce faci în realitate. L-aş asemui, păstrând distanţa epocilor, cu unii reprezentanţi actuali care călăuzesc paşii noştri, fără ca majoritatea dintre noi chiar să vrem, spre zone declamative absurde, care nu au nici un fel de legătură cu viaţa noastră cotidiană.
Modelul lui de acţiune, de la mijlocul secolului al XIV-lea, pare că este translat în toate acţiunile politicienilor noştri de la putere. Pentru ideile lui a fost executat, pentru ideile aberante din ultimii douăzeci de ani poate fi executat cineva? Măcar să răspundă cu averea, nu cu un generic, răspund cu calitatea mea de …. Nu! Dacă ai greşit, răspunzi cu averea ta, extinsă până la cele mai îndepărtate limite, pentru ca familia ta extinsă, dacă greşeşti, să te tragă de urechi din timp, nu să profite îndesat de modul tău „genial” cum ai păcălit statul şi ţi-ai îndestulat sacul.
Dacă ne întoarcem la unul din jaloanele filozofiei noastre, Teodor Diamant, ca reprezentant al socialismului utopic din Ţara Românească, acesta a înfiinţat în anul 1835, la Scăeni, un falanster, un fel de minichibuţ pentru alfabetizarea ţăranilor precum şi dezrobirea ţiganilor, idei puse în practică, printre alţii, şi de către străbunicul meu patern, Ştefan Stoika de Also Venicze, tot în aceeaşi perioadă şi de Vasile Alecsandri, ş.a. Pentru cei care nu ştiu, chibuţul este o aşezare israelită în care întregul patrimoniu este administrat în comun. Dezvoltat ideologic şi practic apoi, după părerea mea, în statele comuniste. În toate aceste situaţii/elemente prezentate, acţionează principiul scopului nobil, acela că aleşii, conducătorii, slujesc interesele celor aflaţi în zona de influenţă pe care ei şi-au arogat-o.
Scopul a fost atins, ne-am aşezat şi cu această acţiune în rândul ţărilor cu statut modern din acea perioadă. Dar pus în practică s-a dovedit, cu reflexe până în prezent, fără a vedea şi finalitatea măsurilor luate, că dezrobirea ori crearea de „insule” de prosperitate au dus de fapt la contrariul scopului. Libertatea în sine, benefică şi corectă social, fără eforturile necesare la instruire şi de inserţie socială, duce fatalmente la o bulversare a valorilor, cu corolarul lor, sărăcia lucie, care abrutizează individul, îndreptându-l doar spre satisfacerea instinctelor primare: procurarea de hrană prin orice mijloace, un adăpost cât se poate de precar, o creştere numerică fără nici un orizont pentru descendenţi.
Şi atunci? Încotro ar trebui să ne îndreptăm, care ar fi scopul acţiunilor noastre, dacă mai avem ţinte, năzuinţe, idealuri sau involuăm în acest sens?
Lecturând asemenea reflecţii unui om obişnuit, ţi-ar răspunde: lasă-mă domnule cu astea, nu am bani de întreţinere, de mâncare, ţigări, băuturi şi mai vrei să am şi un scop. Hai, mai încolo cu prostiile astea.
Nu pot să nu-i dau dreptate.
Scopul e ca persicopul – vezi ceva, îţi doreşti, dar nu-l poţi atinge.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA (STOIKA)
volumul „Lumini sub umbre” – Editura „Laurent – anul 2016