SE CLATINĂ BARCA

SE CLATINĂ BARCA

Asist, ca oricare cetăţean al acestei ţări, cum pe toate canalele media are loc un fel de gimnastică de dimineaţă, când interlocutorul este pus la exerciţii fizice, după o noapte de băutură, fiind, în consecinţă, mahmur. Dar în acelaşi timp, spre a mă detaşa pe cât posibil de real, îmi vin în minte câteva versuri din cântecul interpretat de regretata Ioana Radu, „Barca pe valuri”. „Barca pe valuri pluteşte uşor//Dar cine îngână un cântec de dor?//Nu, nu e vântul, nici Dunărea nu-i…”.
Nu am parte de această reverie, că „bombele” mediatice se succed cu o repeziciune uluitoare.
Cel care conduce (deocamdată) formaţiunea politică aflată pe val pedalează spre demolarea actualului Executiv pe care tot el l-a numit cu vreo şase luni în urmă, agăţându-i de gât şi un tom gros de promisiuni electorale, multe dintre ele fantasmagorice. Aş putea face o pararelă; Charon, luntraşul care conducea sufletele celor din nefiinţă până la nivelele Tartarului şi Erebusului, de pe câmpiile Elizee; evident nu de pe Champs Elisee din Parisul actual unde mai au loc şi ceva atentate, el ce direcţie ar fi luat?
Cu luntrea sa trebuia să traverseze Styx-ul, râul care separa lumea viilor de lumea morţilor. Dacă ar fi fost singurul râu, mai calea valea, îl traversai şi gata, te şi vedeai în Paradis. Dar nu! Erau cu totul vreo şase (nu cine ţine de „şase”), Acheron (râul tristeţii), Cocytus (râul plângerii), Pyriphlegethon (râul de foc), Lethe (râul uitării), Memnosynne (râul memoriei) şi, în fine, Styx-ul (râul urii).
Iar acum, ce să vezi? Avem doi luntraşi în aceeaşi barcă mare şi vor să destabilizeze ambarcaţiunea în cauză, adică puterea.
Sunt băgate la înaintare, pe rând, „râuleţele” în cauză. Râul plângerilor penale de toate felurile cu amintiri chiar din tinereţe ori de pe o altă luntre în care pescuiau peşti de-adevăratelea, spre ciuda adevăraţilor pescari. Ori prezentările la braţ ale muschetarilor actuali în Armani, sau osanale ridicate cu felurite festivităţi; toate acum sunt pe Lethe – pe râul Uitării. Brusc, sunt împinse în prim plan subiecte „adormite”. Dintr-o dată îi scaldă pe toţi râul memoriei. Problema drepturilor minorităţilor – în principal cea maghiară – sau frica generalizată că „Lumina vine de la Răsărit”, că la o adică ne poate chiar orbi dacă o privim prea mult.

Şi iată cum această barcă, având doi luntraşi, fiecare cu câte o vâslă, încearcă să navigheze pe Styx, pe râul Urii. O parte din sufletele de pe margine, pledează pentru păstrarea (poate puţin ajustată) a actualului Executiv sub sloganul „Lăsaţi-l pe Premier în pace”. Dar celălalt nu poate părăsi barca, doar se află pe Styx şi, logic, nu are cum să facă acest lucru. În „buzunar” are nişte demisii în alb pe care le flutură celor de pe mal. „Programul”, acea „castă” persuasiv persecutată în perioada alegerilor, nu a fost ulterior detaliat şi, evident, făcut public. În acest context dezbaterile pe toate canalele media trăiesc doar pe surse, zvonuri, evaluări, „ciocniri” de idei, însemnări, extrapolări ori din „împrumuturi” de idei ale unor posturi TV pro şi contra celor de la putere. Per global, se pare că nu vom fi capabili să fructificăm rezultatele succesului planetar al Preşedintelui nostru, partidele postdecembriste la putere nefiind în stare să-şi rezolve propriile probleme interne, tensiunile care le macină.
Cei de la putere vor trebui să treacă prin râul de foc, care neîndoios îi va arde pe mulţi dintre ei, aceştia din urmă aruncându-se în cel al Urii. De ce în cel al Urii? Pentru că s-au unit cu Necuratul. Acesta din urmă fiind identificat spre zona minorităţilor! Citesc pe prima pagină a ziarului „Tribuna” din 7/20 iulie 1910 un fel de dispută în Parlamentul Ungar dintre părintele V. Mangra (reprezentant al românilor n. a.) şi contele Ştefan Tisza, cel din urmă neadmiţând niciun fel de organizare politică, nici măcar moderată a românilor. În acelaşi periodic se arată cum a fost învins la balotaj, prin corupţie, Octavian Goga.
Păi, bine mai Hercules (cu un oarecare haz îi spuneam unui prieten că şi acest mitologic personaj a fost tot evreu ca şi el, se numea Herşcules) cu ce te-ai „acuplat” spre a-ți doborî propriul „pupil”?
În fine, pentru mine este o chestiune de morală, pentru naţia română este una de veghe, că oricând un politician poate, sub impulsul protecţiei sale, să „vândă” ţara sau ce crede el în josnicia lui că ar reprezenta acest concept material prin graniţe şi imaterial prin dimensiunea lui istorică.
Ca o aplicaţie de mare actualitate ne-am putea inspira din comedia „Titanic Vals” a lui Tudor Muşatescu. Cum un om onest, ca oricare din ziua de azi, intră fără voie în malaxorul electoral al politicii interbelice, manipulându-l, ca în final să devină o victimă. Din acea barcă a puterii, până la urmă, Charon al nostru l-a pocnit cu una din vâsle pe cel considerat de el ca având calitatea de învins, trântindu-l în Styx. Şi astfel a deschis calea către un alt ajutor de luntraş, spun cei avizaţi, inferior predecesorului, dar mult mai obedient. Şi ce dacă? Ambarcaţiunea trebuie să meargă înainte pentru bunul motiv că muritorii au nevoie să fie călăuziţi, îndrumaţi, îndroctinaţi, fidelizaţi, arondaţi, încolonaţi, „striviţi” de media aservită puterii, îndobitociţi, modelaţi precum plastilina ca să vadă doar „marile realizări” ale „Marelui Conducător” care îi va duce neîndoios pe noi culmi de civilizaţie şi prosperitate, spre viitorul luminos al omenirii şi anume societatea capitalistă multilateral dezvoltată şi înaintarea României spre progres şi civilizaţie, spre bunăstarea eternă etc.
Da, dar nu aici pe Pământ, ci în viaţa de apoi, că deocamdată resursele sunt doar pentru conducători. Între timp, ne-am lămurit, prin votul „minorităţilor”, pe barcă a rămas un singur cârmaci. Ne va conduce unde? Pe care râu şi în ce direcţie pentru a nu scurtcircuita sensul biblic al ambarcaţiunii în cauză?

Răspunsul poate veni de la Arca lui Noe, descoperită, spun arheologii, în Turcia noastră plină de imprevizibil, că doar are în coastă un Incirlik, o formidabilă bază construită de americani. Arca cu pricina (cea a lui Noe) a îngrămădit toate fiinţele pământului spre a le scăpa de acel gigantic potop. Întrebarea se poate pune, noi avem acel misterios lemn gofer care să ne salveze în caz de „naufragiu”? Desigur, nu! Să-l lăsăm pe Noe în plata istoriei aproximative şi să ne focusăm (urât termen) pe „Pânzarul lui Ştefan cel Mare” (reconstruit cu sute de mii de euro), acest Sfânt încercând să fie şi o forţă navală spre molohul otoman. Se pare că indolenţa românească nu are margini, aşa că această ambarcaţiune (reconstruită) are acelaşi regim precum guvernele noastre post decembriste; cad în uitare, după ce în prealabil sunt însoţite de inevitabile festivisme ieftine.
Specificaţiile tehnice ale unei bărci (mai mult sau mai puţin performante) ar fi poziţionarea motorului care trebuie să fie cu ceva sub nivelul etamboului (şi aici e un bou) iar cu elicea să nu agaţe brădişul de pe fundul apei. Interesant, nu?! Motorul puterii chiar adună ceva personaje-iarbă de pe fundul opoziţiei, în fine, cele care speră spre sinecuri imediate. Şi iar cădem în balta puterii, care de fiecare dată gâfâie. Dar navele româneşti care constituiau o altă flotă a lumii unde oare s-or fi „topit”? „Biruinţa” pe care a fost comandant cine? Ghici! Avea 163 mii de tone, peste 300 de metri lungime, 46 m lăţime şi 22 m înălţime (cât un bloc cu 9 etaje), cu un motor de 30 000 CP. S-a „topit” în neant.
Ce nevoie aveam noi de nave, de marinari, de specialişti în domeniu, de o întreagă industrie pe orizontală şi verticală? S-au dus din amintiri spre uitare, aşa ne trebuie. Şi atunci cam cu ce ne-am alege pe valurile în care navighează plutaşii noştri (nu cei de pe Bistriţa) autohtoni, este vorba evident de cei care diriguiesc viaţa noastră de zi cu zi, politicieni/autorităţi administrative?
Într-o notă optimistă „barca” poate fi şi un reper spre perenitatea dezvoltării noastre ca ţară cu mici amendamente prezentate într-un fragment de poezie al cărei autor sunt:
Când îi văd votând, în dodii
Într-o barcă a deznădejdii
Vreau ca să le ofer odăjdii
Pentru conştiinţa lor, remedii
„Barca” priponită de-o baliză
Că puterea-i în gâlceavă
Puneţi oameni de ispravă
Să scoată ţara din criză.

FLORIAN LAURENȚIU STOICA