Secretele creşterii şi cauzele descreşterii Occidentului

Secretele creşterii şi cauzele descreşterii Occidentului

Cu toate că s-a format la prea cunoscuta universitate britanică Oxford, iar astăzi este profesor la nu mai puţin vestita universitate americană Harvard, profesorul Niall Ferguson n-a învăţat, după cum se va vedea, lecţia lui political correctness, conceptul ce a devenit, pentru unii, desigur, un principiu tabu al dogmei occidentalismului sau, mai corect spus (dar nu politic corect, atenţie) al democraţiei liberale. Prin cartea sa “Civilization, the West and the Rest”, care tot apare peste tot în lume, numai în România nu (deocamdată?), deşi se află din 2011 în librăriile lumii, autoritatea intelectuală occidentală care este Niall Ferguson respinge ideea potrivit căreia “toate civilizaţiile sunt (la fel de) valoroase”. Este o ipocrizie să susţii aşa ceva, spune profesorul, căci de peste 500 de ani, supremaţia civilizaţiei occidentale este de necontestat. Dar, adaugă el imediat, această supremaţie este, la fel de evident, într-un pericol real de a dispărea. Iată două afirmaţii care sunt suficiente pentru a supăra pe toată lumea.
Prima – pe neoccidentali sau antioccidentali (Restul), a doua – pe occidentali şi prooccidentali (Vestul).
În treacăt fie spus, oricât de tranşant ar fi autorul cărţii în afirmaţiile sale, el nuanţează ori de câte ori este necesar. Bunăoară, celor ce pun toate relele din lumea a treia pe seama colonialismului (între altele, conflictele din Orientul Mijlociu, sărăcia din Africa, penuria de apă), le răspunde că o asemenea abordare “ar fi un alibi comod pentru dictatori rapaci de tipul Mugabe în Zimbabwe”.
Ferguson se ambiţionează să ofere o vastă frescă istorică a devenirii “Restului lumii” prin raportare la civilizaţia occidentală de-a lungul ultimei jumătăţi de mileniu al istoriei universale. El susţine că civilizaţia occidentală, cu toate defectele – şi chiar crimele – sale, a adus lumii progrese excepţionale. Dar “principala întrebare a acestei lucrări – scrie autorul ei – este problema cea mai interesantă pe care şi-o poate pune istoricul contemporan: de ce, începând din anii 1500, mici entităţi politice situate în extremitatea occidentală a Eurasiei vor ajunge să domine lumea, chiar şi societăţi cu populaţie mai numeroasă şi, în anumite privinţe, mai avansate, din estul Eurasiei”. Această întrebare şi proiectul construit de carte în jurul ei sunt puse în legătură directă cu tendinţele mai noi ale lumii de azi: criză economică, ascensiunea economică a Chinei, frământările şi riscurile din lumea islamică.
Dar pentru înţelegerea prezentului şi aproximarea viitorului este necesară cunoaşterea trecutului. Ba, chiar mai mult, se poate acţiona pentru înrâurirea în bine a viitorului. Ferguson spune că “numai identificând adevăratele cauze ale creşterii puterii Vestului putem spera să stăvilim iminenţa declinului nostru şi a dispariţiei noastre”.
Să vedem aşadar cum arăta lumea noastră în urmă cu cinci secole. “Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?” – se întreba Poetul în “Scrisoarea IV”. “Un călător care ar fi întreprins în 1411 un ocol al globului ar fi fost fără îndoială foarte uimit de calitatea vieţii civilizaţiilor orientale”, notează de la bun început autorul. Iar Europa anului 1411 l-ar fi impresionat pe acelaşi călător prin înapoierea sa. La acea vreme, cel mai mare oraş din lume era Nankinul. Înfloritor, mulţumită vestitelor sale industrii ale mătăsii şi bumbacului, dar şi centru al ştiinţei. Amiralul Zeng He străbătea mările pe o navă care era de cinci ori mai mare decât corveta “Santa Maria” cu care Columb va traversa Atlanticul în 1492. Amiralul chinez comanda o flotă de 28.000 de navigatori, ceea ce Occidentul nu avea să aibă până la primul război mondial. Agricultura din Asia de sud-est era mai productivă decât cea europeană, chinezii inventaseră deja hârtia, tiparul, carul, insecticidele, busola şi periuţa de dinţi. “Ei erau mai avansaţi în privinţa producţiei de oţel sau textile, iar în ţările arabe astronomia şi filosofia atingeau culmi ale rafinamentului”. Şi totuşi, câteva mici state din Europa de Vest şi un mănunchi de oraşe întreprinzătoare au reuşit să răstoarne complet situaţia, producând “o civilizaţie capabilă nu numai să cucerească marile imperii ale Asiei şi să supună Africa, Americile şi Australia, dar şi să le convertească popoarele la modul de viaţă al Europei”. Sau, cum spunea marele europeist elveţian Denis de Rougemont, nu alte continente au descoperit Europa, ci Europa a descoperit restul lumii.
Cum se explică această spectaculoasă schimbare la scara istoriei universale? Pentru a răspunde la întrebare, profesorul Ferguson încearcă să pătrundă în secretul reuşitei performanţei mondiale a Occidentului. Care ar fi, aşadar, secretele reţetei de succes al civilizaţiei occidentale?

Principiile fondatoare ale civilizaţiei

Ceea ce distinge Occidentul de restul lumii, mai concret spus raţiunile puterii sale globale, îşi află sintetizarea în şase ansambluri de instituţii asociate cu concepte şi comportamente.
1. Competiţia, adică o descentralizare economică şi politică adevărată rampă de lansare a statelor-națiune şi a capitalismului. Competiţia a creat între ţările din Europa o rivalitate, ceva care le va stimula.
2. Ştiinţa, adică o modalitate de a studia, a înţelege şi în cele din urmă de a schimba natura, care, între altele, îi conferă Occidentului o superioritate militară asupra restului lumii. De la Paracelsius la Lavoisier, de la Copernic la Galilei, de la Pascal la Newton, de la Descartes la Leibniz, în mai puţin de trei sute de ani se înalţă un incredibil panteon al gândirii moderne, în parte împotriva autorităţii bisericii. Ştiinţa este factorul care a inversat tendinţa în raporturile de putere cu Imperiul Otoman şi alte regate musulmane ale epocii, ceea ce a permis Europei să cucerească şi să colonizeze Africa de Nord, Orientul etc. În Imperiul Otoman, de pildă, tiparul a fost interzis vreme de peste două secole (din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea) din porunca sultanului, întrucât, se spunea, ar fi fost împotriva caligrafiei, văzută atunci ca arta divină, artă a lui Dumnezeu.
3. Proprietatea, ceea ce înseamnă că dreptul care permite protejarea proprietarilor privaţi şi soluţionarea paşnică a conflictelor dintre ei constituie bază pentru forma cea mai stabilă a guvernării reprezentative.
4. Medicina, adică acea ramură a ştiinţei care aduce un progres considerabil în materie de sănătate şi prelungirea duratei de viaţă, s-a dezvoltat treptat în Vest, dar şi în colonii. “Tranziţia medicală”, care s-a manifestat printr-o creştere spectaculoasă a speranţei de viaţă, s-a produs între 1770 şi 1990 în Europa Occidentală, dar în 23 de ţări din Asia a avut loc abia între 1880 şi 1950, iar în 43 de ţări din Africa s-a efectuat între 1920 şi 1950. Aceste diferenţe înseamnă enorm, căci nu este deloc lipsit de importanţă pentru dezvoltarea unei ţări ca marii ei savanţi, creatori, întreprinzători sau oameni politici să trăiască în medie 40 sau 80 de ani.
5. Societatea de consum, adică o formă de viaţă materială în care producţia şi achiziţionarea de îmbrăcăminte şi alte bunuri de consum joacă un rol economic central şi fără de care revoluţia industrială n-ar fi putut dura. Societatea de consum a dus la mondializare.
6. Etica muncii, adică un cadru moral şi un mod de activitate datorat, între altele, creştinismului protestant, care este cimentul dinamicii potenţial instabile a formei de societate născută din cele cinci instituţii precedent enunţate. E adevărat că Max Weber vorbea încă din 1904 de “un fel de Sfânta Alianţă între succesul material al Statelor Unite şi vigoarea vieţii religioase”, dar rolul protestantismului nu este de absolutizat căci, pe de o parte, capitalismul a prins să se dezvolte încă înainte de Reformă, iar pe de altă parte, ţările catolice au avut comportamente asemănătoare cu acele ale altor creştini. Oricum, rolul religiilor în dezvoltare este central, afirma autorul, iar acest lucru se poate vedea din faptul că islamul a interzis cercetarea iar catolicismul a frânat progresul în America de Sud. Din nefericire, subliniază Ferguson, “etica muncii” îşi pierde tot mai mult din vigoare pe vechiul continent, ceea ce, avertizează el, angajează Occidentul într-un declin iremediabil. “Europenii sunt acum leneşii acestei lumi”, observă cu năduf distinsul intelectual, iar acest fapt riscă să-i aducă pierderi mult mai dureroase decât cea a supremaţiei globale.

Cele două crize care au perturbat viaţa internaţională în ultimul deceniu, susţine Ferguson, nu sunt simple cicluri economice, ci simptomul şi acceleratorul unei schimbări radicale a echilibrului puterilor mondiale, al cărui centru de gravitate pare să se deplaseze mai mult sau mai puţin lin din Occident către Asia. Puterile economice de mâine nu vor mai fi Statele Unite şi Europa, ci China şi India – prezice universitarul britanic. Posibil, ne-am îngădui să adăugăm, dar oricum, acest “mâine” nu va fi, chiar la scara istoriei, în viitorul cel mai apropiat, al următoarelor câteva decenii. Cert este că în termenii producţiei industriale China este singura (mare) ţară care cunoaşte o creştere puternică de la începutul anilor 1990 şi se apreciază că ea va deveni prima putere economică mondială de prin 2026-2027. Iar dintre marile puteri economice de astăzi, doar SUA îşi vor menţine, peste un deceniu, un ritm susţinut de creştere. În plus, Occidentul se confruntă cu scăderea natalităţii, ceeea ce a făcut ca populaţia Europei, care reprezenta, în 1950, 20 la sută din cea mondială să scadă mereu în ponderea globală, astfel încât, după cum se estimează, către 2050 va mai reprezenta doar la 10 la sută din omenire.
Despre cum ar urma să reacţioneze Occidentul, aflat într-o pierdere de viteză care devine tot mai evidentă, se produc cele mai diverse scenarii; tema este generoasă şi inspiră pe toată lumea. Se fac cele mai felurite proiecţii şi pe toată partitura posibilă.
Iată unul dintre ele, printre cele mai alarmante, e difuzat de un site nu prea cunoscut, Politis, de către un autor bineînţeles anonim. Dar textul nu este de ignorat. Aşadar, în faţa sfidărilor cu care se confruntă, Occidentul trece la o linie dură de acţiune:
– legi excepţionale privitoare la inflaţie, care legalizează ascultarea generalizată a tuturor cetăţenilor;
– acorduri care creează blocaje pe terenul bătăliei economice (acordul TAFTA, legea privind secretul industrial etc.);
– punerea sub tutelă a “aliaţilor” recalcitranţi (Grecia);
– măsuri tot mai aspre de stăvilire a valurilor preocupante de emigranţi în Europa;
– militarizarea crescândă a forţelor de ordine în faţa nemulţumirilor şi furiei gloatelor;
– ingerinţe militare pretutindeni în lume, inclusiv la marginea Europei (Ucraina).
Prin toate aceste măsuri, Vestul, lumea puternic industrializată, arată tot mai mult ca o cetate asediată, constată autorul anonim de pe blogul Politis. Şi totuşi, nu totul e pierdut, nu totul s-a jucat, este convins Ferguson, mai ales că “astăzi, cea mai mare ameninţare pentru civilizaţia occcidentală nu este aceea a altor civilizaţii, ci propria noastră lipsă de temeritate hrănită din necunoaşterea sau ignorarea istoriei” (de altfel, autorul avea să declare într-un interviu pe marginea acestei cărţi că ea se adresează în primul rând adolescenţilor Europei). Apărarea libertăţii şi a statului de drept este cauza cea mai urgentă şi mai nobilă la care poate aspira astăzi Europa, încheie pe o notă de speranţă Niall Ferguson, care prin această carte se impune, în linia lui Tocqueville, Spengler, Toynbee şi alţi înaintaşi iluştri, ca unul dintre cei mai interesanţi istorici ai civilizaţiilor din acest început de secol.

CORNELIU VLAD