Sensul iubirii în capodopere muzicale europene

Sensul iubirii în capodopere muzicale europene

Opera Tristan şi Isolda
(Mathilde Wesendonck) de Richard Wagner

Spirit novator de o intensitate acaparantă, ţintind, cu forţa vânturilor de larguri oceanice, să realizeze o nouă reevaluare a sensibilului uman integrat în opera de artă, Richard Wagner (Leipzig 1813 – Veneţia 1883), poetul, dramaturgul, compozitorul, dirijorul şi filosoful cu un acid nerv speculativ, este perceput astăzi drept un creator romantic de geniu, pe cât de intransigent pe atât de orgolios.
Ca şi W.A. Mozart, predecesorul său în perceperea sintetică a culturii europene, muzicianul călătoreşte mult în spaţiul germanic şi în afara lui (Leipzig, Dresda, Saxa, Weimar, München, Bayreuth, Riga, Paris, Zürich, Londra, Veneţia). Experienţele sale profesionale – de capelmaestru, pianist, dirijor şi ulterior compozitor al curţii regelui Ludovic al II-lea al Bavariei – dublate de un tumultos destin uman îi vor oferi posibilitatea artistului să-şi ordoneze proiectele de creaţie şi de viaţă la scara unei axiologii capabile să pună în vibraţie maximă lumea complicată şi fascinantă a propriei sale alcătuiri sufleteşti.
Adept al filosofiei schopenhauriene, Wagner va integra acumulărilor spirituale personale semnificaţiile inocenţei, purităţii sufleteşti şi iubirii extatice direcţionate spre o sublimare ideală a traiectoriei vieţii umane. Senta din Olandezul zburător, Elisabeta din Tannhäuser, Elsa din Lohengrin, Brünhilde din Amurgul zeilor găsesc, în marea trecere, soluţia eliberatoare unică şi definitivă din marasmul pasiunii, finalitate sublimă a visurilor iubirii filtrate prin suferinţă.
Muzician şi poet în egală măsură Wagner va dezvălui, într-o scrisoare adresată prietenului său Franz Liszt modul în care îşi concepe libretele şi rolul pe care muzica îl are în redarea lor : „muzica este femeia; ea are nevoie de un bărbat pentru a-şi îndeplini destinul; ea este ondina apei care trece murmurând pe deasupra valurilor, himeră fără inimă până când iubirea unui bărbat îi conferă suflet. Iar stăpânul căruia i se abandonează … este poetul … în faţa căruia uită de sine pentru a i se dărui”. Visând lucid, compozitorul îşi va scrie poemele muzicale în versuri scurte, nerimate, grupate în jurul unor cuvinte cheie, simbolice, utilizând un număr restrâns de termeni esenţiali. El urmăreşte să păstreze, pe cât posibil, profilul sonor al conversaţiei în scopul înţelegerii depline a subiectului dramei, poezia şi muzica evoluând într-o permanentă interdependenţă. Eliminând orice umbră de convenţional din semnificaţia cuvântului, căruia doreşte să-i restituie valoarea semantică originară, Wagner speră să atingă direct sufletul spectatorului în ceea ce are el spontan şi ascuns în subconştient pentru a ajunge la miezul adânc al sensibilului uman.
În proiectarea operelor sale artistul configurează o formulă ideală, pur umană, eliberată de ponderabilităţi manieriste, aşa cum o schiţaseră Goethe şi Schiller fără a o putea realiza pe deplin în cadrul artei poetice izolate.
Imaginea muzicală rămâne însă, în taină, prima tresărire a gândului poetului după cum îi dezvăluie acesta lui Liszt: „scriind cuvintele, vedeam libretul unei opere. Dramele mele sunt imagini devenite muzică”. Pe acest traseu se clarifică ideea declamaţiei cântate tinzând spre libertatea melodiei infinite, intens cromatizate dar păstrată constant în limitele echilibrate ale tonalităţii, traiectorie sonoră înveşmântată într-o uluitoare coloratură timbral-orchestrală. Nu întâmplător Wagner va imagina, în construcţia fosei invizibile a teatrului din Bayreuth, distribuţia etajată a instrumentiştilor. Compozitorul crează astfel o magie a sonorităţilor în care pasiunile, conflictele, temerile şi plăsmuirile imaginaţiei umane se lasă învăluite în flacăra cathartică a iubirii.
Poem al dragostei şi al morţii, Opera Tristan şi Isolda apreciată ca cea mai reuşită partitură wagneriană, este definitivată – în 1859 – la aproximativ 12 ani după Lohengrin.
Acceptând, la Zürich, generoasa ospitalitate a prietenului şi admiratorului său Otto Wesendonck, R.Wagner se detaşează de universul miturilor pentru a edifica o partitură consacrată în întregime unui proiect menit să redea tabloul pătrunzător şi dezamăgitor al iubirii încarcerate în rigorile eticmorale ale convenţiilor umane. Compozitorul îşi descrie astfel drama pe care o trăieşte alături de muza sa, Mathilde Wesendonck.
Spirit elevat, poetă la rândul ei, tânăra aristocrată intuieşte natura de elită a celui pe care hazardul circumstanţelor i l-a adus în viaţă şi care-i va compune, sub forma unui omagiu discret, cinci lieduri pe versurile scrise de ea ( în perioada 1857-1858).
La început, iubirea lor este ezitantă, subânţeleasă apoi mărturisită, irezistibil proclamată şi imediat reconsiderată ca un vis imposibil. Pasiunea refulată în ea însăşi îl face pe Wagner să-i declare Mathildei (aprilie 1859) : „şi dacă am scris Tristan ţie ţi-l datoresc şi îţi mulţumesc din adâncul sufletului, pentru eternitate”.
Subiectul dramei este lapidar. Prinţesa irlandeză Isolda, alesă, din considerente diplomatice, logodnică a bătrânului rege Marke, împreună cu Tristan, cavalerul trimis să o aducă la curtea regală, cad, printr-o greşeală fatală a Brangänei (doica prinţesei care schimbă şipul elixirului morţii cu cel al iubirii) sub influenţa unei licori magige de dragoste.
Bănuitor şi gelos, regele, stârnit de intrigile lui Melot, îi atrage pe cei doi tineri într-o capcană. El îşi anunţă plecarea la vânătoare şi totodată îi face – prin informaţii ticluite – să se întâlnească noaptea, în parcul, cu copaci bătrâni, al castelului. Ascuns în întuneric, Marke aude mărturisirea iubirii lor ideale dar care, pentru a nu fi încălcat codul onoarei, se va împlini în moarte.
Tristan este provocat la duel de Melot.Rănit grav el se retrage la castelul său din Bretania unde speră să o revadă, înainte de a muri, pe Isolda.
Ea îşi onorează promisiunea de a-l reântâlni şi reuşeşte să-i fie alături în ultimele clipe de viaţă. Fermecată de vraja pasiunii ce o atrage în vârtejul unor sonorităţi nepământene, menite să-i deschidă calea spre misterul transcendenţei spre care s-a îndreptat Tristan, Isolda îl urmează în moarte.

Pentru a-l face pe ascultător să trăiască la intensitatea maximă drama eroilor săi R.Wagner consideră că melodia nu trebuie să atragă atenţia prin ea însăşi ci să se ivească din discurs, ca o expresie sensibilă a acestuia. Cântul, sudat de cuvântul intonat oscilează între recitativ şi arie, fără să se producă nici un fel de fracturare între cele două maniere de redare vocală; el devine uenori mai liric, alteori mai declamativ. În momente de culminaţie dramaturgică, melodia evadează însă din tiparul versului; pentru a-i susţine plutirea în afara ritmului poetic muzicianul accentuează dimensiunea armonică a sonorităţilor, redate prin orchestraţii minuţios elaborate. Sistemul leit-motivic (teme extrem de suple, a căror fizionomie variază conform pulsiunilor psihologice ale personajelor, în fapt motive ce glisează permanent între scenă şi orchestră) ţesut astfel încât să reliefeze raporturile strânse dintre scenele dramei face ca acţiunea să nu stagneze nici un moment, să-şi contiune devenirea simfonicvocală, orchestrei revenindu-i şi rolul de comentator al dramei, similar corului din tragedia antică.
Momentul magnitudinal al operei rămâne duo-ul Tristan-Isolda ( actul al II-lea) ce are loc într-o noapte de vară, sub lumina lunii, scenă de o profundă introspecţie psihanalitic-muzicală. După o explozivă, strălucitoare sonoritate a bucuriei, orchestra exprimă, într-o lentă devenire modulatorie, o infinită tandreţe, aureolată de melancolie şi tristeţe.
Spectatorului nu i se dezvăluie o noapte a iubirii pasionale, întunericul nu învăluie, protejând, ardenta patimă a lui Romeo şi a Juliettei.
Asemenea secvenţei din finalul romanului lui Mircea Eliade, Noaptea de sânziene, sunt puse în undă mişcările sufleteşti ale îndrăgostiţilor ce se simt atraşi spre un alt univers, evadare posibilă ca efect al extazului nepământean pe care ei îl trăiesc. De aceea Tristan şi Isolda ramâne o operă – confesiune în care fantezia muzicianului de geniu s-a împletit cu propria-i experienţă şi filosofie de viaţă decelată în vârtejul unui destin dramatic, stabilizat de recunoaşterea valorilor spirituale perene, ramificate spre spaţiul atemporal al zonelor supramundane.

Prof.dr. TANŢA DIACONESCU, muzicolog