SEXUALITATEA ÎNTRE OCCIDENT ȘI EXTREMUL ORIENT (II)

SEXUALITATEA ÎNTRE OCCIDENT ȘI EXTREMUL ORIENT (II)

La câteva mii de km distanță de Europa, în India și China antică, sexualitatea era înțeleeasă cu totul altfel, fiind considerată ca un act de trăire sacră, în strânsă legătură cu creația Universului și a umanității. Sigur că, în acest context, ar trebui menționat că în Antichitatea întregii lumi, pe lângă prostituția laică, s-a practicat și aceea sacră, religioasă sau de templu, pentru că în epoca păgânismului nu se făcea deosebire între religie și sexualitate, astfel că ritualurile oficiale în temple (de obicei pentru fertilitate) erau un amestec starniu între sexualitae și sacralitate: în unele temple (de pildă cel al Afroditei din Corint, în Grecia) slujeau preotese care se culcau cu credincioșii drept mulțumire pentru ofrandele aduse zeilor, în altele prostituatele sacre erau sclave și doreau să-și cumpere libertatea, iar în unele zone din India fetele extrem de tinere (virgine) ce aparțineau anumitor caste erau obligate să păstreze în temple cea mai veche meserie din lume. Mircea Eliade amintește și de unele femei care erau considerate ca soții legitime ale zeilor (hierogamii) sau chiar ale regilor. În orice caz, prostituția sacră încă nu și-a dezvăluit toate tainele, rămânând în continuare un subiect pe cât de controversat pe atât de fascinant.
Cu toate acestea, nu există numai deosebiri între sexualitatea din Europa creștină și cea din unele țări din Extremul Orient, ci chiar și la o analiză superficială suntem în măsură să evidențiem diferențe majore și între Antichitatea europeană și cea indiană sau chineză.
Una dintre cele mai importante deosebiri între creștinism și religiile spațiului indo-tibetan este centrată pe doctrina reîncarnării (metemsomatoză): în timp ce creștinismul susține că Dumnezeu (cel infinit în timp) a creat lumea (și oamenii) o singură dată, doctrina hindusă a ciclurilor cosmice (yuga) se bazează pe ideea repetării nesfârșite a lumilor create de Brahma conform schemei „creație-distugere-creație”. Brahma, după 100 de ani cosmici, respectiv 311.000 miliarde de ani omenești, se retrage în sine, și după un răstimp creează altă lume și tot așa la infinit. Acesta este „mitul eternei reîntorceri” al lui Mircea Eliade. Creștinismul dogmatic nu admite preexistența sufletului. În „Dogmatica II”, Sf. Ioan Damaschin spunea: „A făcut trupul din pământ, iar suflet rațional și gânditor i-a dat prin insuflarea sa. Aceasta numim chip dumnezeiesc. […] Trupul și sufletul au fost făcute deodată, iar nu întâi unul și apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirmă Origen”. Dogma creștină subliniază puternic și fără tăgadă că sufletul și trupul sunt create de Dumnezeu în același timp iar omul trăiește doar o singură viață pe Pământ (locul exilului și al penitenței după Păcatul Originar) și nu i se oferă decât o singură dată șansa mântuirii de păcate pentru a-și salva sufletul.
Dimpotrivă, învățăturile Indiei antice hinduse afirmă că sufletul este preexistent, necreat, infinit: „Sufletul care cunoaște nu se naște și nu moare, el n-a fost creat de nimeni și nimeni n-a fost creat de el. Nenăscut, veșnic, perpetuu, străvechi, el nu e omorât când e omorât corpul” (Katha-Upanișad, Valli 2, 1.2.18). Mai mult decât atât, sufletele cele veșnice se reîncarnează de nenumărate ori în trupuri omenești cu scopul perfecționării și înălțării spirituale până la posibila transcendență absolută a unirii cu Brahma: „Numai cel care are fericirea lăuntrică, bucuria lăuntrică, precum și lumina lăuntrică, acel yogin devenit [una cu] Brahman ajunge la stingerea în Brahman (brahmanirvana)” (Bhagavad-gita, V, 24).
Desigur, doctrina brahmanică a reîncărcării declară că forța implacabilă ce leagă sufletul de lanțul reîntrupărilor (karma), în raport direct cu faptele bune sau rele din fiecare existență în parte, determină fie progresul spiritual, fie regresul său. Mai precis, fiecare om urmează ciclul unor reîncarcări într-o formă de viață superioară sau inferioară în funcție de faptele săvârșite în viața precedentă: faptele rele generează reîncarnări inferioare (animale, plante sau chiar în regnul mineral), pe când cele bune influențează reîntrupări superioare succesive până când sufletul (înălțat spiritual) se eliberează de lanțul reîncarnărilor, desfințând karma și ajunge fie în Nirvana, fie în Paradisul Zeilor. Și mântuirea creștină presupune o viață veșnică (post-mortem) sub forma unor îngeri, sau o unire cu energiile divine, așa cum a intuit misticul german Meister Eckhart (sec.XIII-XIV) că scopul unic al existenței omului este unirea cu Dumnezeu (picătura cu oceanul) și în special Sf. Maxim Mărturisitorul când comenta despre Facere că după sfârșitul etapei de pătimire, sufletele mântuite se unesc cu „energiile dumnezeiești”.
Acesta ar fi în mare fundamentul pe care s-a clădit viziunea extrem-orientală asupra sexualității, atât de diferită față de cea europeană, la care mai putem adăuga și realitatea că orientalii percep și simt cu totul altfel lumea, viața, moartea, Cosmosul și Pământul, modelându-și principiile filozofico-religioase în raport cu toate acestea.
În unele țări ce aparțin de tărâmurile exotice ale Extremului Orient sexualitatea a fost ridicată pe culmi nebănuite de europeni, transformându-se într-o artă rafinată a iubirii, o adevărată filozofie a dragostei și inventându-se tehnici erotice subtile care să metamorfozeze un act sexual obișnuit într-o experiență unică, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în India. Astfel, în cardul filozofiei yoga s-au inventat tehnici psiho-somatice ale iubirii (Tantra-Yoga) ce au menirea de a bloca risipirea energiei primordiale prin ejacularea spermei și de a prelungi și amplifica plăcerea orgasmică. Energia primordială generată de măduva spinală de la baza coloanei vertebrale, acea energie uriașă numită „șarpele Kundalini”, nu se mai pierde odată cu ejacularea spermei, iar durata orgasmului se poate prelungi după dorință. În strânsă legătură cu acest subiect, se cuvine să amintim și de analiza pe care o face Ioan Petru Culianu unui pasaj din lucrarea „De vinculis în genere” a lui Giordano Bruno în „Eros și magie în Renaștere. 1484”: „Câteva pasaje din «De vinculis» sunt cu deosebire interesante, deoarece par să indice că magia bruniană nu e străină de practica de «coitus reservatus». Or, se știe că această practică era apanajul taoiștilor din China și al yoghinilor tantrici din India și Tibet. Ar fi o adevărată surpriză să descoperim că nu era deloc cunoscută în Occident”. Și mai departe: „Să convenim că notele lui Bruno, lapidare până la a fi inteligibile, pot da loc la mai multe interpretări. Am enunțat deja o primă ipoteză: că e vorba de o practică a retenției spermei, de «coitus reservatus». Se știe că, printr-o astfel de practică, însoțită de exerciții de «respirație embrionară», taoiștii urmăreau vitalitatea și longevitatea, în timp ce tantricii, în cadrul unei fiziologii subtile mult mai sofisticate, erau considerați a provoca, prin «maithuna», trezirea energiilor cosmice adormite și canalizarea lor până la «lotusul cu o mie de foi» din creștetul capului, intrând astfel în extaz. În ambele cazuri, «coitus reservatus» reprezintă unul din mijloacele indispensabile spre a se atinge scopul operațiuni”.
Bineînțeles că Bruno nu avea cum să cunoască, mai ales în epoca sa, astfel de rafinamente sexuale orientale. Acum 1.500 de ani, tot în spațiul indian, a fost elaborat un manual erotic (Kama Sutra) dedicat zeiței dragostei, ce cuprinde sfaturi pentru armonia sexuală a cuplului. Pozițiile sexuale descrise (și recomandate) nu numai că măresc plăcerea orgasmică, ci adâncesc și mai mult misterul iubirii ce poate atinge culmi extatice nebănuite, ridicând dragostea la statutul unei adevărate arte. Să nu uităm că poetul latin Ovidiu, acum două milenii, a creat nemuritoare poeme despre iubire sub numele de „Ars amandi”, adică arta de a iubi.
De altfel, cugetări despre sexualitate întâlnim și în „Vede”, respectiv în epopeele „Mahabharata” și „Ramayana”, cu aproximativ 2000 de ani înainte de „Kama Sutra”.

Și tot în India Antică, acum două mii de ani, a fost ridicat un complex format din 85 de temple, numit Khajuraho, între care cel mai mare, Kandariya Mahadeva, i-a contrariat puternic pe puritanii britanici, care l-au redescoperit în sec. al XIX-lea. Templul ce a fost dedicat zeului Shiva și soției sale Parvati era acoperit de la bază până în vârf cu sculpturi erotice înfățișând femei și bărbați în împreunări atât de scandaloase și bizare încât bieții europeni oripilați au distrus unele dintre ele. Robert Charroux, în „Cartea lumilor uitate”, scriind despre Khajuraho, sublinia că: „Aceste încleștări sculptate în piatră la Khajuraho și Konarak, acești bărbați rigizi, aceste femei deschise până la inimă, cântă imnul venirii nectarului?
În nicio parte în lume, frizele sau frescele nu reprezintă erotismul cu atâta parte bărbătească de o monstruoasă vigoare, aflată în suple, lascive și imaginative poziții.
La drept vorbind, începi să te îndoiești de puritatea spirituală a intenției, care simboliza unirea sufletului cu divinitatea.
În mitologia hindusă, se spune că luând diverse poziții de yoga, Șiva a creat diferite specii de ființe vii.
În religia șivaită, lingamul este reprezentarea cea mai abstractă, cea mai pură a principiului creator. Coitul este un mod de perfecționare interioară, de realizare de sine însuși și de contact cu supranaturalul.
Lumea este un imens sacrificiu; nicio ființă nu poate exista fără să devoreze alte ființe. Însăși materia nu există decât prin ardere și soarele este simbolul sacrificiului cosmic.
Reprezentările erotice în India au, spun «Înțelepții », o valoare magică și educativă: ele dau imaginea lumii cosmice!
Dacă un templu nu are sculpturi erotice, va fi distrus de trăsnet, asigură tradiția.
La fel, reprezentările erotice de pe case îndepărtează deochiul și nenorocirile!
Subtilitate, perversiune sau ipocrizie? Sau toate la un loc? Da, sigur, sufletul oriental este greu de pătruns de înțelegerea noastră europeană, dar nu putem greși într-un mod decisiv”.
În China antică, daoismul, la rândul său, prezintă tehnici de masaj sexual care au darul de a pregăti partenerii pentru obținerea unui orgasm prelungit, însoțit de conservarea energiei primordiale prin blocarea ejaculării. Astfel, prin știința și arta controlului circulației energiei primordiale în corp și a transformării acesteia într-o forță creatoare spirituală, în timpul orgasmului prelungit la dorință, se ajunge la extaz, la sublimul uniunii cu supremul Dao. Dao înseamnă Marea Cale Universală, iar învățăturile daoiste ar fi fost transmise de o străveche și enigmatică civilizație necunoscută, numită Fiii Luminii Reflectate, ce a înflorit acum mai bine de 15.000 de ani.
Mircea Eliade spunea că: „[ …] asceza și sexualitatea sunt strâns legate în gândirea religioasă indiană” („Istoria credințelor și ideilor religioase”). Creștinismul ar tuna și ar fulgera împotriva acestor practici sexuale, considerându-le drept perversiuni inventate de diavol pentru a-l împinge pe om în păcat, întrucât unirea trupească a bărbatului cu femeia a fost dată de Dumnezeu pentru a odrăsli, în niciun caz pentru satisfacerea poftelor carnale. Drept urmare, risipirea sămânței, fără procreare, este păcat trupesc. Toma d’Aquino, în secolul al XIII-lea, considera că cel mai mare păcat este pofta trupească. Dar, cine ne-a dăruit pofta trupească sexuală? Dumnezeu, în niciun caz diavolul.
„Cântarea Cântărilor” din „Vechiul Testament ” (asupra căreia au avut loc zbuciumate dezbateri, în primele secole d. Hr., în legătură cu oportunitatea aparteneneței la corpusul „Sfintei Scripturi”), pare a contrazice morala creștină, dar, în acest text straniu, se ascunde un mesaj încifrat nedezlegat corect nici până astăzi.
În încheiere, ne punem totuși o întrebare cât se poate de normală: de ce Vechiul Testament spune despre sămânța omului fie că este o spurcăciune, o necurățenie când aparține unor popoare neevreiești, fie sfântă când e vorba de poporul ales, iar religiile hinduse o consideră un nectar?
Să nu uităm totuși că lichidul seminal conține ADN-ul, poate cea mai mare taină a Universului, ce ocrotește codul informațional al vieții. Iată ce a afirmă „Bhagavad-Gita” despre ADN, într-un vers de o profunzime uluitoare: „Neîmpărțit, sălășluiește în ființe ca și cum [ar fi] împărțit; el trebuie cunoscut drept cel ce susține ființele, drept cel ce le distruge, drept cel ce le creează.
Fiind fără de început și lipsit de tendințe, Sinele Suprem este neclintit; deși sălășluiește în corp, o fiu a lui Kunti, el nu făptuiește și nu este întinat. Precum eternul omniprezent nu este întinat din cauza subtilității sale, așa și Sinele care sălășluiește pretutindeni în trup nu este întinat” (Bhagavad-Gita 13-17, 32, 33).

Psiholog Mihaela Vintilă