Sfântul Vasile cel Mare, părinte şi apărător al Bisericii

Sfântul Vasile cel Mare,
părinte şi apărător al Bisericii

La început de an pomenim pe unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi ai Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare s-a născut pe la anul 330 într-o familie evlavioasă din Cezareea Capadociei. Mama sa, Emilia, era o femeie credincioasă, iar tatăl său, retorul Vasile, era un cunoscut învăţător. Bunica sa, după tată, era Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul, de la care copilul Vasile a aflat multe despre Biserică şi încercările prin care trecuseră creştinii în timpul persecuţiilor. Vasile a fost unul din cei nouă sau zece fraţi, dintre care trei au ajuns episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevasta. Din marea sa familie cinci sunt cinstiţi de Biserică drept sfinţi.
Sfântul Vasile cel Mare şi-a început educaţia în familie, cu tatăl său Vasile. Multe lucruri le-a învăţat şi de la sora sa, Macrina, dăruită de Dumnezeu cu o minte ageră şi dragoste pentru virtuţile creştine. Înţelepciunea timpului a început să o adune în şcolile din Cezareea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sfântul Grigorie Teologul, din Constantinopol şi din Atena. A avut profesori vestiţi, dar mereu a căutat mai mult decât ceea ce primea de la dascălii săi. În anii de şcoală a legat o prietenie specială cu Grigorie de Nazianz, o prietenie care i-a ţinut legaţi sufleteşte până la moarte. După terminarea şcolii a părăsit Atena şi s-a întors în patria sa, acolo unde simţea că îşi va găsi împlinirea.
A călătorit pentru cunoaşterea vieţuirii monahale în Siria, Palestina, Egipt şi Mesopotamia. A profesat câtva timp retorica, dar a fost câştigat pentru misiunea bisericească de sora sa, Macrina. Pentru aceasta a renunţat la lume şi a intrat în monahism la scurt timp după ce a fost botezat. Avea o imagine despre viaţa pe care o duceau călugării formată în urma pelerinajului său prin diferitele sihăstrii creştine. Când a pus bazele mănăstirii pe care a înfiinţat-o în Pont, ştia ce înseamnă asceza, rugăciunea, postirea şi zidirea virtuţilor. Pentru acest scop l-a chemat pe Sfântul Grigorie Teologul la mănăstirea sa de pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi, acolo unde copilărise.
Episcopul Eusebiu l-a hirotonit preot. În 368, cu prilejul unei mari foamete, Sfântul Vasile a organizat asistenţa socială, dovedind că era nu numai un admirabil teolog, ci şi un foarte bun administrator. În 370 a fost ales mitropolit al Cezareei, oraş important din Capadocia, cu toată opoziţia adversarilor săi, care nu au fost niciodată puţini. Sfântul Vasile s-a impus printr-o uriaşă activitate pastorală şi socială. A zidit şi a organizat ca nimeni altul aşezămintele de asistenţă socială cunoscute sub numele de Vasiliada, numele său ajungând să fie sinonim cu grija pentru cei aflaţi în suferinţă.
Dar poate la fel de importante au fost eforturile sale pentru unitatea Bisericii, frământată de erezia lui Arie şi de schism ce stăpânea la Antiohia, acolo unde creştinii se certau între ei. În uriaşul său efort a fost ajutat de prietenii săi, unii dintre ei mari teologi şi ierarhi, care au înţeles că pentru liniştea Bisericii era nevoie nu numai de multă muncă ci şi de sacrificii.

Sfântul Vasile a scris mult în timpul scurtei sale vieţi. Unele dintre lucrările sale au fost adevărate tratate teologice, străbătute de gândirea clară şi curată a unui filosof creştin ce cunoştea drumul pe care era chemată să păşească întreaga Biserică. Lucrarea Contra lui Eunomiu este dovada cea mai puternică a felului în care marele teolog a înţeles şi a trăit credinţa curată. Despre Sfântul Duh, o lucrare dedicată Sfântului Amfilohie de Iconiu, prieten şi colaborator, ne apare ca rod al înţelepciunii teologice şi al unei profunzimi ce l-au aşezat pe Sfântul Vasile în rândul celor mai cunoscuţi teologi din toate timpurile. Nu doar dezbaterile teologice s-au bucurat de atenţia Sfântului Vasile cel Mare, ci şi viaţa ascetică cea ziditoare de virtuţi. Astfel, Învăţături morale, Regulile mari, Regulile mici şi Despre judecata lui Dumnezeu cuprind gândirea Sfântului Vasile cel Mare despre vieţuirea creştină care duce la desăvârşire. Aceste lucrări s-au constituit în izvorul cel dintâi al tuturor modelelor de vieţuire monahală. Teologia sa aplicată la vieţuirea creştină s-a desăvârşit în Sfânta Liturghie care îi poartă numele şi pe care Biserica a hotărât să o folosească cu precădere în momentele ce cheamă la o râvnă deosebită pe credincioşi. Prin aceasta Sfântul Vasile a rămas cunoscut ca organizator al cultului bisericesc. Frumoasele rugăciuni din Pravila Sfintei Împărtăşanii şi Molitvele care se rostesc în momentele special hotărâte de Biserică, după o aleasă pregătire duhovnicească, dovedesc şi astăzi marea sa grijă pentru viaţa creştinilor.
Putem pătrunde în trăirea şi gândirea Sfântului Vasile cel Mare prin intermediul consistentei sale corespondenţe pe care a avut-o cu mulţi dintre prietenii săi, cărora le-a împărtăşit din propria experienţă în dorinţa de a realiza o mai bună organizare şi conducere a Bisericii. Totodată, prin această corespondenţă ni se dezvăluie sufletul cald al unui mare ierarh al creştinătăţii şi respectul pe care l-a avut pentru apărătorii credinţei. Sfântului Amphilohie de Iconiu îi scria lăudându-i zelul de a pătrunde în tainele credinţei: „Am lăudat zelul şi dragostea de a cunoaşte, o, frate Amphilohie, cap iubit şi mie mai scump decât orice, şi m-am bucurat mult văzând înclinarea către studiu şi agerimea minţii tale, care te fac să socoteşti necesar a nu lăsa necercetat nici un cuvânt din cele câte, în mod necesar, se rostesc despre Dumnezeu…
Dar ceea ce admir şi mai mult la tine este faptul că nu pui întrebări pentru a mă încerca, ci pentru a afla care este adevărul”. Amphilohie i-a fost adevăratul prieten ascultător, dornic de a cunoaşte dreapta credinţă, urmând cu fidelitate sfaturile primite. Dintre episcopii apropiaţi, cu siguranţă un loc aparte în inima marelui capadocian l-a avut bunul său prieten Eusebiu de Samosata: „Ne bucuri şi când scrii şi când îţi aduci aminte de noi, dar, ceea ce-i şi mai de preţ, mai ales când ne binecuvântezi prin scrisori. Cât despre mine, dacă sunt vrednic de suferinţele şi de lupta ta pentru Hristos, doresc să văd pe cuvioşia ta şi să te iau model de răbdare în suferinţe. Dar pentru că nu sunt vrednic de această fericire, prins fiind de multe trude şi necazuri, fac doar ceea ce vine în rândul al doilea, adică cinstesc desăvârşirea ta şi îţi cer să nu uiţi să-ţi aduci aminte de noi. Nu-i numai o laudă pentru mine că sunt socotit vrednic de scrisorile tale, ci şi o mândrie în faţa mulţimii şi o podoabă faptul că însemnez ceva faţă de un om atât de mare prin virtute şi atât de legat de Dumnezeu printr-o iubire atât de mare încât s-o transmită şi altora atât prin cuvinte, cât şi prin pildă”.
O imagine impresionantă ne oferă Sfântul Vasile cel Mare despre un apropiat şi prieten deosebit, Sfântul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei: „Dacă Cuvioşia Ta ar putea să-şi dea seama cam cât de mare este bucuria ce-mi faci ori de câte ori îmi scrii, atunci sigur că n-ai lăsa să treacă nici un prilej să nu-mi trimiţi vreo epistolă, ba le vei şi provoca, înţelegând astfel de prilejuri, întrucât ştii ce răsplată pregăteşte Atotbunul Dumnezeu pentru astfel de cazuri de întărire sufletească a celor întristaţi. Aici toate sunt pline de suferinţe, aşa încât singurul refugiu din astfel de nepăsări este gândul la Prea Cuvioşia Ta, pe care contactul cu epistolele Tale, pline de multă înţelepciune şi har, îl fac totuşi vioi. De aceea, ori de câte ori pun mâna pe o epistolă de a Ta, mă uit mai întâi cât e de lungă: ea îmi este cu atât mai dragă cu cât trece peste mărimea obişnuită a epistolelor. Apoi, pe măsură ce încep să o citesc mă bucur de fiecare cuvânt pe care-l întâlnesc; în schimb, cu cât mă apropii de sfârşitul ei, mă întristez”. La rândul său, Meletie a fost un mare iubitor al Bisericii pentru care a pătimit cu răbdare.
O grijă specială a arătat-o Sfântul Vasile cel Mare relaţiei cu Sfântul Atanasie cel Mare, marele luptător împotriva arianismului, erezia care a tulburat viaţa Bisericii zeci de ani: „Nu cred că există cineva pe care să-l doară atât de mult ca pe Cuvioşia Ta situaţia plină de tulburări în care se află Biserica creştină, pentru că, făcând comparaţie între ceea ce a fost altădată şi ceea ce este acum, singură Frăţia Ta poţi aprecia cât e de profundă schimbarea care s-a produs, aşa încât să tragi concluzia că dacă lucrurile se vor înrăutăţi şi mai mult, atunci în scurtă vreme nimic nu va mai putea opri Biserica să se transforme în aşezământ cu totul străin de chemarea ei. Am stat adeseori şi m-am gândit aşa: Dacă mie mi se pare că treburile merg atât de mizerabil, oare ce fel îşi va fi făcut unul care cunoaşte din proprie experienţă buna rânduială de altădată şi armonia dintre Biserici în privinţa problemelor de credinţă? Şi fiindcă tocmai Prea Sfiinţia ta a fost atins în chipul cel mai greu de loviturile acestea, cred că şi partea cea mai mare de ajutor pentru îmbunătăţirea situaţiei Bisericii tot de la înţelepciunea ta trebuie s-o aşteptăm”. Pentru Sfântul Vasile cel Mare marele alexandrin era un simbol al luptei pentru dreapta credinţă, dar şi nădejdea restabilirii ordinii în Biserică. În sufletul Sfântului Vasile cel Mare a rămas de neşters chipul Sfântului Grigorie de Nazianz, bunul său prieten, pe care l-a chemat să i se alăture în munca pentru păstrarea dreptei credinţe: „Iar tu, dacă crezi, lasă-i pe oamenii aceştia în treaba lor şi fă-mi plăcerea şi vino să lucrăm împreună în lupta care ne aşteaptă spre a face de ruşine pe duşmanul care s-a întrarmat împotriva noastră. Chiar şi numai arătându-te, le vei stăvili acestora avântul şi vei împrăştia pe cei care s-au legat să răstoarne liniştea împărăţiei, căci din darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu le vei arăta că tu eşti conducătorul luptătorilor noştri, închizând orice gură nelegiuită care grăieşte fărădelege împotriva lui Dumnezeu”.
Toate epistolele pe care Sfântul Vasile cel Mare le expediază prietenilor săi sunt străbătute de grija pe care a avut-o faţă de Biserică, dar şi faţă de adevăraţii învăţători ai credinţei. Cei apropiaţi sufletului marelui Părinte al Bisericii sunt numai cei care respectă adevărata credinţă şi luptă pentru păstrarea acesteia.