SFINŢI ROMÂNI ÎN TEMPLUL ORTODOXIEI

SFINŢI ROMÂNI ÎN TEMPLUL ORTODOXIEI

Pe pământul Dobrogei s-a auzit în urmă cu aproape două mii de ani cuvântul Evangheliei rostit de Sfântul Apostol Andrei. Rodirea acestei evanghelizări s-a concretizat prin formarea unor comunităţi creştine şi apariţia treptată, în secolele următoare, a unui monahism dobrogean foarte activ. Din această propovăduire apostolică s-au ridicat sfinţii români.
Astfel, mulţi călugări, domnitori, ierarhi, preoţi şi simpli credincioşi au fost trecuţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în rândul sfinţilor, mărturisitorilor, cuvioşilor şi martirilor creştinătăţii. Dintre aceştia câţiva s-au bucurat de cinstirea şi admiraţia creştinilor de pretutindeni. În rândul lor sunt Sfântul Ioan Casian şi eruditul călugăr Dionisie Exiguul, părintele erei creştine. Privind la vieţile spectaculoase pe care le-au trăit ne dăm seama de frumuseţea locului în care s-au născut, unde au dobândit credinţa creştină şi cultura umanistă, ştiinţa şi teologia timpului. Multele descoperiri arheologice din Dobrogea ne dezvăluie o imagine spectaculoasă a unui ţinut înţesat de mănăstiri, biserici şi şcoli care ofereau tinerilor însetaţi de cultură posibilitatea de a citi şi înţelege scrierile părinţilor Bisericii. Cei doi teologi dobrogeni au trăit în veacurile de aur ale creştinătăţii şi au cunoscut marile personalităţi bisericeşti ale timpului, precum Sfântul Ioan Gură de Aur sau istoricul Casiodor. Şi astăzi, multe frumuseţi din pământul dobrogean aşteaptă să fie scoase la lumină şi să ne întregească imaginea vremurilor şi vieţii duse de creştinii din preajma Dunării în primele veacuri ale erei creştine.
Sfântul Ioan Casian s-a născut în jurul anului 360, în Dobrogea de astăzi, vechea Scythia Minor, un ţinut al vestiţilor călugări sciţi şi un loc stăpânit cândva pe rând de geţi, greci şi romani. Cu siguranţă, Ioan a cunoscut credinţa creştină din copilărie, atunci când a învăţat să scrie şi să citească în limba latină şi în limba greacă. Împreună cu prietenul său Gherman, pe care îl numeşte frate întru credinţă, s-a dedicat vieţii ascetice în pădurile şi peşterile din preajma localităţii natale. Cei doi tineri asceţi au pornit apoi într-un pelerinaj spre locurile sfinte din Palestina şi Egipt, având curajul de a întreprinde o lungă şi grea călătorie, departe de cei cunoscuţi şi de pământul Dobrogei. În această călătorie a credinţei, Casian a fost însoţit şi de sora sa. La Bethleem, aceasta a intrat în monahism şi a rămas în Ţara Sfântă, unde a găsit liniştea duhovnicească a monahilor.
Tinerii Gherman şi Casian s-au stabilit pentru mai mulţi ani la Ierusalim. Totuşi, în 385 s-au îndreptat către Egipt, pe urmele marilor întemeietori ai monahismului Antonie şi Pahomie. Viaţa monahilor egipteni, rugăciunile şi asceza acestora au produs o mare impresie asupra lui Casian. Întors la Bethleem, din pricina unor tensiuni existente între călugării egipteni şi episcopul Teofil al Alexandriei, Casian s-a îndreptat spre Constantinopol, unde a rămas câţiva ani. Era unul dintre admiratorii Sfântului Ioan Gură de Aur, care l-a şi hirotonit diacon. Gherman a primit şi el taina preoţiei prin mâinile aceluiaşi mare sfânt. După trimiterea în exil a Sfântului Ioan Gură de Aur, călugării Casian şi Gherman au pornit spre Roma, unde au cerut protecţia papei Inocenţiu I. Aici, Casian s-a împrietenit cu viitorul papă Leon şi a primit hirotonia întru preot. În anul 415, la solicitarea papei, a plecat în Galia pentru a ajuta la creştinarea populaţiei, operă misionară începută de Sfinţii Policarp şi Irineu de Lyon.
Ioan Casian este cunoscut în cultura universală pentru organizarea a două mănăstiri la Marsilia, una de călugări şi cealaltă de călugăriţe, în care a impus modelul oriental de vieţuire ascetică. Prin acţiunea sa, Casian a realizat legătura patristică dintre Răsărit şi Apus, fiind considerat unul dintre marii părinţi ai monahismului occidental. Ioan Casian a murit în anul 435 şi a fost trecut, împreună cu Gherman, în rândul sfinţilor în anul 1992, când Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat. Sfântul Ioan Casian, prin întemeierea mânăstirilor din Marsilia, dar şi prin opera sa teologică, a dovedit o preocupare specială pentru viaţa duhovnicească. Cunoaştea foarte bine viaţa călugărilor chiar din locurile natale şi ştia ce înseamnă evlavia şi asceza încă din familia sa. Cultura sa deosebită se justifică printr-o educaţie primită în centrele urbane din Histria, Tomis sau Callatis, unde, împreună cu prietenul său Gherman, a luat contact cu teologia şi ştiinţa timpului.
Datorită conjuncturii geografice şi istorice, Casian a fost un cunoscător al limbii latine folosită de populaţie, dar şi al limbii greceşti ce era utilizată în cetăţile pontice. A realizat un pelerinaj ce a cuprins Bethleemul, Sketis, Kelia şi pustiul Nitriei, dar şi Constantinopolul, Roma şi, apoi, Marsilia în Galia, aproape întregul bazin mediteranean. Este demn de remarcat că după experienţa dobândită timp de şapte ani în mijlocul călugărilor din Egipt, Ioan Casian a revenit pe la anul 392 în Palestina, unde cu siguranţă a auzit de comunitatea ascetică feminină întemeiată de Fericitul Ieronim şi Sfânta Paula. Consider că acest exemplu l-a păstrat şi l-a aplicat el însuşi la Marsilia, unde a ridicat mănăstirea de călugăriţe.
La Constantinopol, unde soseşte probabil pe la anul 400, a fost un apropiat al Sfântului Ioan Gură de Aur, luând parte la drama marelui ierarh. Casian a fost un apărător al episcopului Constantinopolului împreună cu Teotim I al Tomisului, plasând astfel Scythia Minor în mijlocul unor puternice frământări teologice şi istorice. Cei doi mari teologi sciţi au fost şi apologeţi ai vieţii monahale pe care o cunoşteau din Scythia, unde călugării audieni erau încă activi. Teologia călugărilor sciţi a ajuns în secolul al V-lea să fie studiată cu atenţie de ierarhii şi teologii din Constantinopol.
După aşezarea sa în Apus, Sfântul Ioan Casian, la solicitarea unor ierarhi prieteni, a alcătuit două lucrări de referinţă pentru viaţa monahală: De Institutis crenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis şi Conlationes Sanctorum Patrum XXIV, precum şi lucrarea dogmatică De incarnatione Domini contra Nestorium. Libri VII. În lucrările sale, Casian a preluat elementele ascezei egiptene şi le-a plasat în climatul social şi cultural apusean din vremea sa. Casian este reprezentantul unui nou tip de monahism adaptat vieţuirii monastice din Apusul Europei. În lucrarea De Institutis crenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis (“Instituţii cenobitice”) a prezentat regulile pentru vieţuirea în comun a călugărilor şi călugăriţelor din mănăstirile pe care le întemeiase în Galia. El constata că viaţa creştină din timpul său s-a degradat şi declara că remedierea acesteia se putea face prin vieţuirea monastică autentică. Astfel, Casian a transferat în lumea occidentală concepţia lui Pahomie privitoare la un monahism organizat pe principii foarte precise şi aplicate cu stricteţe. În lucrările sale, Casian prezintă ţinuta exterioară a monahului, atitudinea sa, comportamentul şi ajunge la desăvârşirea sufletească. El nu separă sfaturile sale în sfaturi adresate călugărilor şi sfaturi dedicate călugăriţelor, ci toate sfaturile sale privesc în ansamblu viaţa ascetică şi desăvârşirea la care pot ajunge şi bărbaţii şi femeile. Casian şi-a scris întinsa sa operă în anii 419-426 între zidurile celor două mânăstiri pe care le-a ridicat la Marsilia. Se poate să fi fost influenţat în zidirea mănăstirii de călugăriţe de exemplele celorlalţi Părinţi ai Bisericii: Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim şi Rufin, care în preajma unor femei de mare ţinută morală şi spirituală au pus bazele unui monahism feminin. Dacă acest monahism feminin s-a organizat în Răsărit, Casian îl aduce şi îl sădeşte în Occident. Dacă Fericitul Ieronim şi Rufin se îndreaptă către Palestina, unde înfiinţează mănăstiri de călugăriţe, Casian face drumul invers, înfiinţând o mănăstire de călugăriţe în Galia, pe care o şi coordonează ca părinte duhovnicesc după modelul văzut la Sfântul Ioan Gură de Aur.
Despre mănăstirile de femei din pustiul Egiptului, Paladie, în cunoscuta sa lucrare „Istoria lausiacă”, scrie: „…Mai era o mănăstire de femei, locuită de patru sute de monahii, având aceeaşi rânduială, aceeaşi vieţuire, deosebindu-se doar prin îmbrăcăminte. Şi femeile se aflau dincolo de râu, iar cele de bărbaţi, pe ţărmul opus”. Cu siguranţă că cele trăite şi văzute în Egipt şi Palestina de Paladie au fost cunoscute şi de Ioan Casian, fapt dovedit de experienţa duhovnicească dobândită în pelerinajul făcut în Egipt şi Palestina. Punerea în practică a realizat-o în Marsilia.

Prin împlinirile sale a rămas pentru totdeauna în conştiinţa monahismului universal. Casian s-a dovedit a fi un mare organiator al vieţii monahale, preluând modelul Sfântului Vasile cel Mare, pe care însă l-a armonizat ţinând cont de vieţuirea călugărilor occidentali şi de tradiţiile Bisericii Apusene. Lui Ioan Casian i-a urmat Sfântul Dionisie Exiguul, un erudit daco-roman, care s-a născut în perioada anilor 460-470 tot în Dobrogea şi s-a instruit în şcolile şi mănăstirile din acest ţinut. Ca şi Ioan Casian, tânărul Dionisie a intrat în rândul monahilor şi a ajuns în Orient, unde însă a rămas puţin timp. S-a îndreptat repede spre Constantinopol şi de aici la Roma, unde fusese chemat de papa Ghelasie (492- 496), care aflase de erudiţia sa şi de curata teologie pe care o dobândise de-a lungul anilor. Episcopul Romei avea nevoie de traducători din limba greacă în limba latină. Deşi a rămas în Italia pentru tot restul vieţii sale şi a fost foarte activ, Dionisie a păstrat în inima sa dragostea pentru locul copilăriei, Dobrogea, despre care pomeneşte în scrierile sale cu nostalgie.
În mediul dobrogean s-a format, primind ştiinţa timpului şi credinţa creştină de la călugării şciţi cu care a rămas în legătură şi după ce a ajuns în Italia. Dionisie a fost un veritabil traducător, dar şi professor cunoscut în Vivarium din Calabria, la o şcoală întemeiată de Casiodor. Cu o remarcabilă pregătire umanistă, Dionisie a reuşit să facă traduceri din cele mai cunoscute opere ale Sfinţilor Părinţi, cărora nu le-a dat doar o bună şi fidelă interpretare, ci le-a însoţit şi de prefeţe, note şi comentarii pentru o mai bună înţelegere. Dionisie a reuşit traducerea lucrării lui Grigorie de Nissa, Despre crearea omului, una dintre cele mai bune lucrări de antropologie creştină, dar şi cea a Scrisorii sinodale din anul 430, a Sfântului Chiril al Alexandriei adresată lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului, în care Dionisie explică rătăcirea doctrinară a ierarhului constantinopolitan. A tradus şi Tomosul patriarhului Proclu (434-447), o lucrare cerută de episcopii din Armenia pentru a combate învăţăturile eterodoxe ale vremii, mai cu seamă cele ale lui Teodor de Mopsuestia. Două scrisori ale Sfântului Chiril al Alexandriei către episcopul Successus al Isauriei pe care le-a tradus în limba latină le-a dedicat călugărilor Leontie şi Ioan din Scythia.
Dionisie s-a remarcat ca un cunoscător şi traducător al canoanelor bisericeşti editate de sinoadele ecumenice şi locale, cu mare importanţă pentru viaţa Bisericii din primele secole.
Acesta a editat Decretatele pontificale, de la papa Siricius (385-398) până la papa Anastasius (496-498), în care sunt prezentate 38 de scrisori papale importante. La această lucrare a adăugat o a doua colecţie de canoane din timpul papei Simahus (498-514), constituind împreună Collectio Dionysiana. A treia colecţie a realizat-o în timpul papei Hormisdas. Prin aceste lucrări, Dionisie a intrat pentru totdeauna în rândul marilor canonişti ai Bisericii creştine, fiind socotit părinte al Dreptului canionic.
O serie de lucrări ale Sfântului Dionisie au avut ca temă prezentarea vieţii unor sfinţi ca Sfântul Pahomie şi Sfânta Taisia. Marele teolog dobrogean a avut o contribuţie originală uriaşă la viaţa Bisericii, el fiind cel care a stabilit era creştină, adică renunţarea calculării anilor de la zidirea Romei şi înlocuirea acestei date cu anul naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos, după cum el însuşi mărturisea: „Eu nu am voit să pun la baza calculelor mele amintirea acelui om fără de lege şi persecutor (Diocleţian), ci mai degrabă am ales să socotesc anii de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca, astfel, să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului”. În calculele sale a preluat calendarul alexandrin, respectând îndrumările Sinodului I ecumenic de la Niceea şi stabilind astfel tabela pascală pe o lungă perioadă de timp.
Lui Dionisie i se atribuie de unii cerecetători o colecţie de texte patristice, Exempla Sanctorum Patruum, folosită probabil la documentarea şi fundamentarea formulei theopashite a călugărilor sciţi – „Unul din Treime a suferit în trup”, al cărei adept a fost. Toate demersurile sale intelectuale au dovedit o admirabilă cunoaştere a teologiei, filologiei, filosofiei, dreptului şi astronomiei. Prin opera sa, Dionisie a contribuit la păstrarea unităţii creştine.
Încă din timpul vieţii s-a bucurat de aprecierile contemporanilor, în special de cele ale lui Casiodor, prim-ministrul regelui Teodoric cel Mare, el însuşi un mare cărturar. Casiodor îl pomeneşte pe călugărul Dionisie, despre care spunea că era scit de neam, foarte învăţat, evlavios şi smerit, adică aşa cum a rămas cunoscut în istoria creştină.

Pr. conf. dr. CLAUDIU CONSTANTIN COTAN
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Ovidius”
din Constanţa, Parohia Delea Nouă – Calist din Bucureşti