ŞI A FOST 23 AUGUST…

ŞI A FOST 23 AUGUST…

Zi celebră pentru noi, românii. Mă refer la 23 august 1944, desigur. O zi deja „uitată”, totuşi, dacă avem în vedere cât spaţiu i s-a acordat în presă de data aceasta. În orice caz, comparativ cu ceea ce se întâmpla până mai ieri, diferenţa este de-a dreptul astronomică. Să nu spun ce mai defilări am tras prin faţa lui Ceauşescu, elev de şcoala militară fiind, din cauza acestei zile. Başca înălţarea promoţiei mele la gradul de locotenent, care tot într-o asemenea zi a avut loc. Iar acum, după nici 20 de ani de… altfel de eliberare decât cea adusă de sovietici, să treacă pur şi simplu neobservată. Câtă ingratitudine! Dar au fost şi excepţii. De pildă, în „Evenimentul zilei”, articolul „recrutului” Florian Bichir, intitulat Noi v-am apărat, voi ne-aţi împuşcat, apărut, fireşte, chiar la data cu pricina, şi în care se prezintă „o mărturie unică” aparţinând lui Wilfried H. Lang, fost „soldat minor” în Wehrmacht, acum la venerabila vârstă de 76 de ani, şi care rememorează clipele dramatice trăite în 1944. Deşi destul de echilibrat articolul lui Florian Bichir, m-a frapat, totuşi, afirmaţia din final, de altminteri evidenţiată clar în pagină, unde protagonistul reiterează un dialog purtat cu câţiva veterani ai acelor evenimente acum 15 ani, care veterani „erau foarte indignaţi” şi i-au spus: „Noi le-am apărat românilor spaţiul aerian mai bine de trei ani. Dacă nu am fi procedat aşa, marile oraşe din sudul României ar fi fost făcute praf şi pulbere de aviaţia anglo-americană. Drept răsplată, după 23 august 1944, românii au tras în noi, şi pe cei pe care nu i-au împuşcat i-au predat armatei sovietice, care i-a deportat apoi în Siberia, unde cei mai mulţi dintre ei au pierit.” Asta o spune Lang şi nu am nicio îndoială că deşi nu oficial, acesta este punctul de vedere al oricărui soldat cinstit care a luptat cot la cot cu tine contra unui adversar comun şi dintr-o dată se vede lovit pe la spate. Numai că întrebarea e, de ce oare ne-au apărat nemţii trei ani de zile cerul patriei şi oraşele ca să nu le facă praf şi pulbere aviaţia anglo-americană? E clar ca bună ziua că au avut un motiv extrem de întemeiat, nu? Altminteri n-ar fi mişcat un deget. Mergând pe această logică, simplistă, recunosc, este la fel de clar că, la rândul lor, românii au avut un motiv cel puţin la fel de întemeiat ca să-i trădeze, cum susţin ei iată, şi acum, după ce a trecut atâta amar de vreme. Analizând ziua de 23 august 1944, îmi dau seama cât de umilit a putut fi poporul român. Câte a suportat şi, desigur, câte ar fi în stare să suporte. Şi după toate astea, mai e făcut şi trădător. Când, în realitate, a fost un popor învins în adevăratul sens al cuvântului. Atât de învins, încât nici la ora de faţă nu avem puterea să o recunoaştem. Eu nu înţeleg de ce mai plâng unii şi alţii acum că sovieticii nu au fost corecţi, în sensul că după ce noi am anunţat că întoarcem armele ne-au luat peste suta de mii de prizonieri şi i-au dus în Siberia, ba mai mult, că ne-au luat şi bruma de prizonieri nemţi – pe care apucaserăm să-i facem pentru un eventual schimb cu foştii cursanţi surprinşi la Berlin de ziua Y – şi ni i-au dus şi pe aceştia în Siberia, ca acum oalele, cel puţin mediatic, să se spargă tot în capul nostru etc.

Adevărul e că dacă nemţii ar fi cunoscut cât de cât istoria, în general, şi pe a aliaţilor lor din acel moment, în special, n-ar mai vorbi acum aşa. Şi nici n-ar fi fost atât de uşor surprinşi de eveniment. Lovitura de la 23 august 1944, dincolo de consecinţele ei destul de nefaste pentru poporul român, nu a fost decât o mutare, ce-i drept uşor surprinzătoare pentru unii, pentru alţii de-a dreptul fatală, a unui politician în uniformă militară. În paranteză fie spus, asta nu am înţeles eu niciodată la regii aceştia, nu neapărat ai noştri, de ce se afişează ei în uniformă militară când, de fapt, adevărata lor formaţie, evidenţiată prin comportament, mai exact prin actele semnate, este aceea de politicieni veritabili? Struţo-cămilă mai mare decât un rege în uniformă de mareşal eu nu am văzut! Şi fiindcă veni vorba, singurii regi care au fost mai întâi militari şi după aceea politicieni rămân Carol I şi Ferdinand cel Loial. Ceilalţi sunt, cum ar fi zis inegalabilul Eminescu, la o adică, nişte … epigoni. În fine, sunt sigur că Hitler, un politician veritabil la rândul său, dar cu atât mai mult îndrăgostit de uniforma militară, pe care, ce-i drept, nu a înjosit-o punându-şi grade onorifice – l-a înţeles cel mai mult în forumul său interior pe regele Mihai şi poate că i-a şi iertat „trădarea”. În fond şi la urma urmei şi el ar fi făcut la fel, la o adică. Cu singura condiţie să fi fost român, desigur, ziua trece, consecinţele rămân.
Concluzionând, la 23 august 1944 a avut loc o întoarcere a armelor, după unii istorici. Eu, care nu mi-am arogat niciodată nobilul titlu de istoric, sunt convins că, în realitate, a fost o capitulare în bună regulă. Cu consecinţele fireşti ale oricărei capitulări. Bine că nu am păţit mai rău! Şi ca să-mi duc ideea până la capăt, nu-mi fac nicio iluzie că am învăţat ceva şi că, desigur, mâine vom proceda ca finlandezii mareşalului Mennerheim. Acum zorile sunt roz, dar istoria este atât de lungă şi, din păcate, repetabilă – apropo inclusiv de sutele de comentarii pe net la articolul lui Florian Bichir citat aici – încât sunt pe jumătate convins că 23 august nu va rămâne ultimul reper din istoria patriei când am defilat pe ziua înfrângerii noastre, înălţând în grad promoţiile de ofiţeri şi trimiţând învingătorului nostru telegrame de felicitare pentu că „ne-a eliberat”; peste toate acestea, asigurându-l, evident, de nestrămutata noastră loialitate. Pentru că totdeauna va exista un motiv întemeiat pentru gestul nostru. Un învins şi un învingător… Un fost soldat Lang şi un ziarist care să-i scrie povestea. Subiectiv, aşa cum a perceput-o el. În fond şi la urma urmei, tocmai în asta stă secretul veşniciei lumii.

Din volumul „Poligonul cu ținte moarte“, autor DAN GÎJU