SPIRU HARET – REFORMATORUL DE VOCAȚIE

SPIRU HARET
– REFORMATORUL DE VOCAȚIE –

Figura lui Spiru Haret (1851-1912) a fost definitiv gravată în Panteonul ştiinţific şi moral al neamului. Proba o reprezintă nu numai lucrările dedicate operei şi activităţii reformatoare din domeniul învăţământului, cât mai ales apariţia conceptului de „haretism”, ce trădează o voinţă de continuitate în plan social-naţional, un plan în care ideea de reformă este adusă în lumina sa adevărată şi folositoare. Lucrul acesta este cu atât mai evident astăzi cu cât, cel puţin după 1989, s-a făcut exces de „reforme” în dauna unei adevărate Reforme. Haret este una dintre acele figuri ale culturii şi vieţii noastre politice la care biografia şi opera se împletesc extrem de armonios. Considerat, în mod tradiţional, ca reformatorul de frunte al şcolii naţionale, Spiru Haret este, mai nou, creditat cu aura unui reformator al întregii societăţi româneşti (Constantin Schifirneţ). Spiru Haret este autorul unei lucrări de sociologie (Mecanica socială) pe care cei care au interpretat-o s-au străduit s-o aşeze în mozaicul teoriilor sociologice ale momentului apariţiei (1910), accentuând clarele elemente de originalitate în raport cu ideile epocii sale. Astfel, Ion Ungureanu, în lucrarea Idealuri sociale şi realităţi naţionale (o amplă frescă a istoriei sociologiei româneşti de la 1848 la 1918), este preocupat de raporturile dintre sociologia mecanicistă a lui Haret şi sociologia logico-experimentală a lui Vilfredo Pareto. Caracterul pozitivist al sociologiei haretiene este neîndoielnic, dar pozitivismul său nu este unul definitiv, ci doar, dacă se poate spune aşa, formal, de vreme ce este dublat de un activism pe care sociologii occidentali ai momentului, dar şi întreaga linie întemeietoare a pozitivismului sociologic (începând cu Auguste Comte) nu îl cunosc, sau cel puţin nu în forma care apare la autorul român.
Există şi în pozitivismul occidental un activism aparte (proba este chiar Auguste Comte), dar acesta se întemeiază mai ales ideologic şi istoric, făcând apel la o filosofie a istoriei stadială, istoria în viziunea lui reclamând o schimbare de nivel de la un stadiu la altul, dar nu o schimbare permanentă. Activismul comtean este dublat de naivitatea unui adevărat ideolog al cunoaşterii, care crede că, odată atins, stadiul pozitiv al acestuia nu mai poate fi pus sub semnul întrebării.
De fapt, întreaga sociologie comteană, şi cu ea, linia ei de moştenire care merge până la Emile Durkheim, este tributară unui anistorism aparte, pe care sociologia românească nu l-a cunoscut. În planul cunoaşterii, sociologii români au putut elabora mai mult sau mai puţin concepte sau teorii cu caracter general, dar dincolo de acestea, în întreaga sa desfăşurare, sociologia românească a pulsat permanent în raport cu provocările istoriei, fiind mereu conectată (uneori poate prea conectată!) la evenimentul tragic istoric.
Comparaţia pe care Ion Ungureanu o întreprinde cu opera paretiană este relevantă nu numai din perspectiva sa dominantă, aceea a epistemologiei, ci şi în raport cu teoria elitelor. Pareto va fi putut gândi oarecum liniştit o teorie a elitelor în care elita nu este chestionată sub raport moral sau caracterial, ci numai în raport cu poziţia sa dominantă în societate la un moment dat. O astfel de abordare ar fi de neconceput în cazul românesc, proba cea mai evidentă fiind teoria elitei la Eminescu, unde întreaga construcţie a teoriilor elitare occidentale este răsturnată, în favoarea aşa-numitei selecţii negative a elitei, care aduce după sine o la fel de… negativă elită. Din acest punct de vedere, activismul sociologului român în general (în cazul de faţă al lui Spiru Haret) se deosebeşte fundamental de activismul (dacă apare) sociologului occidental. Nu numai atât. Chiar şi pozitivismul primului se deosebeşte de pozitivismul celui din urmă, aşa cum am încercat să argumentăm mai sus. Un citat din sociologul Ion Ungureanu este edificator în acest sens: „Precauţia şi simţul critic cu care Haret priveşte aplicarea metodei «ştiinţifice» în sociologie prevestesc elaborarea unui punct de vedere sociologic activist, opus celui pasivist-naturalist şi pozitivist susţinut de Pareto” (Ion Ungureanu, Idealuri sociale şi realităţi naţionale).
Activismul sociologic nu apare în cazul lui Spiru Haret dintr-o prejudecată sau preconcepţie „ştiinţifică” (ca la Auguste Comte), ci dintr-o permanentă confruntare cu realitatea concretă, istorică, a momentului. Chestia ţărănească (1907), altă lucrare importantă a lui Haret, nu este altceva decât ilustrarea acestei preocupări, a acestei traumatizante preocupări de a îmbunătăţi o realitate socială care pare a nu se putea îmbunătăţi cu de la sine putere. Aici ne întâlnim, într-adevăr, cu problema capitală a sociologiei româneşti: cum anume să acţionezi asupra unui fond care, supus importurilor civilizaţionale străine, pare mai degrabă încăpăţânat să rămână în afara acţiunii formelor străine? „Forma fără fond”, sintagma devenită idee şi şcoală a sociologiei româneşti, este implicată în fiecare demers de cunoaştere autohton, dar şi în fiecare demers de reformă. Titu Maiorescu a simţit, desigur, drama întreagă a acestei inadecvări fără speranţă parcă, a acestui mereu sisific demers de recuperare a unui decalaj istoric faţă de Apus. Odată stabilită realitatea acestui decalaj, se cereau stabilite şi modalităţile de reducere a lui, sau cel puţin de atenuare.
Nu de la altceva va fi pornit Spiru Haret în demersurile sale reformiste decât tot de la acest decalaj stăruitor. Problema oricărui teoretician social este, până la urmă, aceea de a găsi, în realitatea ce se cere reformată sau ameliorată, a acelor puncte de sprijin care să concentreze energiile mobilizatoare ale schimbării în bine. Eminescu privea cu patos uşor romantic spre epoca voievodată, ca model al unei societăţi echilibrate, patriarhale şi în acelaşi timp dinamice, vii. Maiorescu a ales mai degrabă calea criticismului, a vituperării grabei de a recupera dar numai la nivel formal ceea ce era, de fapt, o diferenţă de structură. El însă nu a avansat pe terenul soluţiilor concrete, rămânând un critic cultural, inegalabil, desigur.
Activismul lui Spiru Haret este din altă categorie, aceea a luptătorului în câmp deschis social, a reformistului în adevăratul sens al cuvântului. Dar nicio reformă nu se poate împlini doar cu legi şi doar cu măsuri concrete. Împroprietărirea ţăranilor, bunăoară, benefică în sine pentru o viziune de tip materialist-socialist, nu este suficientă, în opinia lui Haret, chiar dacă este necesară.
Sociologia sa matematico-mecanicistă şi deci raţionalistă intervine aici cu un posibil răspuns, cu atât mai interesant cu cât propune o viziune integratoare a dinamicii sociale, în acelaşi timp raţională dar şi sufletească, morală şi spirituală. Este cazul să cităm din nou observaţiile lui Ion Ungureanu: „Un proiect de reformă, prototipul acţiunii sociale, considera sociologul român, nu este raţional doar prin consistenţa sa logică, nici prin rezultatele aplicării lui (s. n.), ci prin capacitatea de mobilizare raţională a agenţilor sociali, pentru că o schemă de raţionalitate devine reală dacă este instrumentalizată prin participarea beneficiarilor săi”.
Aceste idei ne previn că orice reformă are, de fapt, mai multe niveluri de realitate.
Primul dintre ele este cel legislativ sau ideologic. O reformă poate fi o schimbare legislativă, făcută din motive bine întemeiate şi cu bună credinţă. Dar nu orice modificare legislativă este o reformă. Cazul României postdecembriste este ilustrativ. Practic, reformismul a devenit aproape un sport naţional, iar o autoritate publică ce nu s-ar declara reformistă ar fi astăzi privită cel puţin cu suspiciune. Al doilea aspect al reformei este cel al rezultatelor. O reformă poate fi, la o estimare raţională, de succes în măsura în care scopurile sale sunt atinse. Este nivelul ce depăşeşte faza ideologică şi legislativă şi merge spre concretul vieţii sociale. Reformele pot fi reuşite, într-adevăr. Nu puţine sunt situaţiile în care realitatea capătă chipul dorit de reformator. Dar Spiru Haret va da ideii de reformă un sens mai înalt. Reforma se adresează, în cele din urmă, nu realităţii sociale exterioare, ci mai cu seamă agenţilor raţionali şi dinamici ai societăţii, adică oamenilor. Ei sunt cei care trebuie, de fapt, reformaţi! Nicio reformă nu se termină până ce nu capătă sensul unei schimbări a oamenilor înşişi, prin aceasta obţinându-se îndoita garanţie a continuităţii, dar şi a adecvării din perspectiva fondului şi formei, de care vorbea Maiorescu. Numai aceasta este reforma care duce la ceea ce Haret numea echilibrul social, o stare a societăţii în care indivizii să poată extrage maximum de folos din situaţia în care se află sau, cu cuvintele sale, „o stare socială în care indivizii să-şi aibă partea lor suficientă din toate foloasele civilizaţiei” (Spiru Haret).
Proba că lucrurile stau într-adevăr aşa este credinţa lui Haret că reforma învăţământului trebuie să devină, în cele din urmă, fapt de ereditate. Profesorul Ştefan Costea subliniază tocmai acest element al operei pedagogice şi reformatoare a lui Haret: „Aplicând la educaţie (domeniul său fundamental de activitate) principiile teoretice şi metodologice pe care le-a elaborat, S. Haret susţinea, în esenţă, că educaţia şi instrucţia trebuie să aibă ca funcţie socială intervenţia atât de profundă în formarea şi transformarea personalităţii umane, încât aceasta să transmită până la nivelul eredităţii tot ceea ce omenirea a acumulat pozitiv, generaţie după generaţie” (Ştefan Costea, Istoria sociologiei româneşti).
Numai aşa se poate obţine ceea ce Haret numeşte „civilizaţia integrală”, stare a umanităţii care, evident, se opune violenţei primitive. Chiar dacă unele sintagme par aplatizate de timp şi tributare momentului istoric în care au apărut, concepţia lui Haret asupra acestui tip de reformă integrală, integratoare şi totală este şi astăzi interesantă. Mai rămâne de identificat acel fond de bază, acea chintesenţă pe care să se sprijine întregul demers deopotrivă dinamic, energetic şi raţionalizator al reformei. Să nu uităm că, la 1910, când scria Mecanica socială, Haret se afla în faţa unei societăţi preponderent ţărăneşti, a unui fond am spune astăzi patriarhal, dacă nu chiar arhaic (termenul trebuie luat fără nicio conotaţie negativă). O societate tradiţională, în orice caz, în care o ţărănime bănuit inertă părea a nu dori reforma, a nu fi pregătită pentru schimbare şi pentru înnoirea civilizaţională ce apărea la orizont.
Prejudecata după care ţărănimea era inertă nu era numai o prejudecată. Era un dat istoric, cu care reformatorul trebuia fie să se împace, fie să lupte. Prima condiţie a luptei era negarea acestui caracter inerţial al ţărănimii şi afirmarea caracterului ei opus. Chestia ţărănească trebuia să înceapă cu afirmarea caracterului dinamic al ţărănimii. Riscant demers, pe care Haret însă şi-l asumă: „În orice caz, propunerile mele pot servi ca baze de discuţie. Ele formează un sistem în care părţile se sprijină unele pe altele. Ideea lor dominantă este de a face ca la realizarea reformei factorul principal să fie ţărănimea însăşi, pe care o consider ca un corp activ, inteligent şi conştient, în loc de a o trata ca pe un corp inert, pentru care numai Statul trebuie să facă tot, după cum a fost considerată până acum” (Spiru Haret, „Chestia ţărănească“). Ţărănimea de care vorbeşte Haret
nu era, aparent, pregătită pentru această reformă, pe care sociologul român o credita, cum ştim, din perspectivă raţională şi ştiinţifică, modernă. O ţărănime care era în 75% din cazuri analfabetă şi care avea, ca adversari economici, atât sărăcia proprie, cât şi marea proprietare moşierească, dar şi clasa din ce în ce mai virulentă a arendaşilor, în special străini. Haret însuşi, când scrie Chestia ţărănească, nu exagerează cu atacurile la adresa marilor latifundiari, grupaţi politic în Partidul Conservator. El trebuie să navigheze, ca om politic, printre interesele diferite ale celor două părţi: pe de o parte ţărănimea, pe care o dorea ridicată din starea ei deplorabilă, pe de altă parte moşierimea, pe care o vedea incapabilă să înţeleagă nevoia responsabilității unei astfel de reforme. Dintre cele două clase, Haret, un liberal din punct de vedere politic, apără clasa ţărănească. O reformă raţională ce priveşte această clasă nu poate fi decât o reformă bazată pe posibilităţile interioare ale ei, pe care autorul o vede, spre deosebire de oamenii politici conservatori, ca inteligentă şi capabilă de auto-luminare.
Haret, ne previne Ion Ungureanu, a intuit ceea ce sociologia modernă va numi „autoobligaţie”, „o structură prin care agentul îşi raţionalizează propriile sale motivaţii cu scopul de a susţine un efort continuu pentru realizarea unui scop raţional. Ca formă a «autoobligaţiei», Haret a discutat «autosusţinerea» reformei agrare prin participarea ţăranilor înşişi (…)”.
Trebuie să precizăm că termenul ”autoobligaţie”, ca şi cel de ”autosusţinere” nu apar în textul haretian. Ideea este însă cea susţinută de Ion Ungureanu. Reforma haretiană a fost o căutare a unei raţionalităţi moderne într-o lume tradiţională. Această lume tradiţională avea, în ciuda deficitului material şi educativ (Haret a acordat o atenţie deosebită ideii de inteligenţă socială), un potenţial moral pe care el a ştiut să-l identifice şi să-l pună în valoare. În fapt, ceea ce afirmasem mai sus în legătură cu demersul posibil al teoreticianului social se verifică deplin aici: acesta nu poate căuta în altă parte energii creatoare decât în aria tradiţională a populaţiei pe care o studiază cu scopul de a o aduce la o stare generală socială mai bună.
Sensul deplin al reformismului este acum clarificat. Căci autosusţinerea sau autoobligaţia clasei ţărăneşti nu puteau rezulta decât din educaţia sănătoasă, morală a unei populaţii care exterior, adică civilizaţional, părea precară, dar interior, adică moral, avea un potenţial deosebit de important. Lecţia haretiană ar trebui practicată şi azi de cei care, prost orientaţi, caută energiile reformei în afara celor pe care doresc să-i reformeze…

CRISTINEL PANTELIMON
Conferențiar universitar doctor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret“

BEATRICE MANU
Conferențiar universitar doctor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret“