SPRE O NOUĂ CIVILIZAȚIE?

SPRE O NOUĂ CIVILIZAȚIE?

Probabil în dorinţa de a epata, un om de ştiinţă a lansat butada: nimic nu e mai imprevizibil ca trecutul.
Drept ecou, un istoric prezent la noi, dl. profesor Lucian Boia, atrage atenţia: dreptul de a prevedea în istorie se încheie o dată cu ceea ce avem sub priviri. De mâine începe necunoscutul. Peste menirea istoricului trebuie tras oblonul. Sunt destui fachiri şi prezicători gata să-i ia locul.
Tentaţii sunt multe, făuritori de istorie sunt puţini, iar istorici gata să scruteze în adâncul zilei de mâine nu se cade să fie, întrucât îşi asumă misiunea de cititori în stele, nu de istorici. Prezicători şi cronicari sunt destui. Istoricii vin după… Ceilalţi sunt viitorologi, între care unii sunt fascinanţi, ca de exemplu Alvin Toffler. Şi câţi alţii…
A spune ce se va întâmpla este un hazard. Pentru ce să mergi la risc – deducem din vorbele istoricului nostru – când şi aşa sunt atâtea capcane şi riscuri în lumea de azi, în universul pe care îl decriptăm, măcar cât de cât. Vocea istoricului trebuie să fie aceea a certitudinii, subliniază profesorul Boia. Las’ că şi aşa suntem invadaţi de ideologie. Multă şi de pretutindeni.
Fascinantul Nicolae Iorga spunea că istoricul este un înţelept prin vârsta pe care i-o conferă nu atât anii pe care îi are, cât experienţa trecutului pe care îl cunoaşte.
Domnul profesor Boia ne sfătuieşte să ne oprim în pragul prezentului. Dincolo de acest prag se aşterne necunoscutul.
Orice aproximaţie este sortită eventualei dezminţiri a faptelor care vor fi. Faptele sunt însă o structură şi deseori un construct. În componenţa lor intră atâtea plăsmuiri ideologice încât uneori adevărul abia se mai zăreşte.
Pe de altă parte, istoria se ocupă nu doar de fapte şi evenimente. Ea este preocupată de procese, de fenomene care se dezvoltă în timp, de evoluţii, de structuri. Toate acestea cer să fie urmărite în timp, propun aproximări dincolo de vremea scrierii textului nostru. Poate că istoria reală le imprimă alte traiecte, poate că intervine hazardul care schimbă previzibilul. Marii piloni ai acesteia ţin însă de duratele lungi. Iar pentru ţările care înţeleg că nu pot evita participarea la înfruntări decisive este un dar nespus să aibă în frunte căpetenii cu darul discernerii şi al alegerii optime.
România sau componentele din care s-a închegat a avut înainte şi vântul prielnic al conjuncturilor globale, şi darul conducătorilor proprii de a face alegerile optime. Războiul Crimeii a fost decisiv în deschiderea căii spre unitatea naţională moldo-valahă, devenită România prin unirea celor două principate. Noua ţară a beneficiat de prezenţa a două figuri
remarcabile: Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu. Fără aceste personalităţi unirea şi mai ales trasarea unei căi spre
modernizarea societăţii nu s-ar fi asigurat. Barbu Catargiu, omul opoziţiei, era o figură dotată intelectual, dar un adversar al pornirii societăţii din loc. Soluţiile propuse de el erau lipsite de substanţă socială; aparenţe reformatoare, nu reforme efective.
Dobândirea Independenţei a fost, de asemenea, un eveniment de conjunctură internaţională la care s-a cuplat năzuinţa românilor. Invocăm mereu ba scrisorile implorative ale fratelui împăratului rus către domnitorul român Carol I, ba condiţia de comandant suprem a tânărului nostru domnitor. Nu observăm însă aerul de ansamblu al scrisorilor – apropiate, colocviale, de moment. Omitem faptul că şeful de Stat Major al armatei ruso-române, chiar pe această porţiune a frontului, era generalul rus Totleben, nu căpetenia armatei române. Armata combatantă dislocată de români dincolo de Dunăre reprezenta circa 1/10 din cea rusă. Remarcabil a fost comportamentul ostaşilor români. Au luptat, nu s-au retras nici atunci când s-au trezit că până la redutele turceşti distanţa era mult mai mare decât cea marcată pe hărţile militare, iar rezistenţa armatei turce condusă de un iscusit şi energic comandant – Osman Paşa – constituia un baraj greu de trecut. Grosul armatelor ruse nu s-a angajat în luptele de la Plevna. Obiectivul acestora era străpungerea Balcanilor şi atingerea Adrianopolului, ţintă pe care au şi realizat-o. S-a încheiat un acord de pace ruso-turc, la care românii nu au fost invitaţi.
Era, bineînţeles, favorabil Rusiei, care îşi crea o situaţie hegemonică în Balcani. Românii pierdeau cele două judeţe din fosta Basarabie – Cahul şi Ismail – deţinute până în 1859 de Rusia, dar obţineau Dobrogea, preluată de Rusia de la Imperiul Otoman şi cedată României. Ţara noastră, lipsită până aici de orizontul mărilor, se simţea sau mima condiţia de ofensată.

Ţările mici au avut întotdeauna sindromul ameninţării din partea marilor puteri vecine. Uneori, acestea le-au şi încălcat.
Azi, înţeleg foarte bine că nu mai sunt ameninţate de mari puteri vecine, dar recurg la gesturi de circumstanţă spre a-şi spori importanţa şi rolul.
Dacă este de discutat precis şi deschis asupra tendinţelor istoriei la scară europeană şi mondială vom observa următoarele: în prim-plan, prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a sistemului socialist european; în al doilea rând, constituirea şi extinderea Uniunii Europene, în tandem cu alianţa S.U.A.-Uniune; în al treilea rând, asumarea de leadership a S.U.A. la scară planetară; mai departe, se înscrie China ca putere economică mondială de prim ordin; o mare importanţă are lanţul revoluţiilor şi al transformărilor politice din statele arabo-musulmane dispuse în spaţiul sudmediteranean sau în Orientul Mijlociu.
Lumea este înţesată de evenimente, de rivalităţi, de confruntări, de nelinişte. O pulsaţie nervoasă circulă mai peste tot în univers. Starea tensionată interumană este amplificată de fenomenele petrecute în natură, adâncite de secarea izvoarelor de energie pe fondul creşterii consumurilor de gaze şi de produse petroliere.
Mari transformări au loc şi în câmp demografic. Situaţia cea mai sensibilă este în Europa. Natalitatea scade, pe scară continentală s-a înrădăcinat mentalitatea următoare: femeile sau cuplurile tinere trebuie să-şi creeze mai întâi o situaţie materială confortabilă, femeile să-şi încheie cursurile universitare, să dobândească independenţă materială şi abia apoi să planifice, eventual, naşterea unui prunc. La peste 30 de ani, în intervalul 30-40 de ani.
Adică prea târziu şi riscant. În cadrul cuplurilor artistice devine curent divorţul şi refugiile unor personalităţi în braţele unor bărbaţi mai tineri cu 15-25 de ani.
Sunt şi anomalii care depăşesc imaginabilul.
Un fel de filozof sentenţios şi simandicos de la noi, dar fără operă, s-a căsătorit la 98 de ani cu o ultrajună pentru domnia sa, de 42 de ani! Tragicomedia a avut, la inaugurare, şi martori întru acoperirea „normalităţii cazului“…
În numele acestui gen de libertate inconştientă, în perioada 1990-2013 populaţia ţării a scăzut cu peste 3 milioane de persoane, iar media continuă să stigmatizeze pe Ceauşescu et comp. pentru că a interzis avorturile nejustificate, urmărind o creştere a natalităţii; se preconiza ca în anul 2000 să se ajungă la aproape 25 de milioane de locuitori.
În sine, preocuparea lui Ceauşescu nu este blamabilă. Inadmisibilă este maniera coercitivă prin care a urmărit împlinirea acestui deziderat. Dacă Ceauşescu ar fi urmărit ţinta prin consistente avantaje materiale pentru mame şi noii născuţi, nu am nicio îndoială că proiectul său ar fi fost împlinit cu brio.
Azi, natalitatea în România este în pericol. Autorităţile discută vrute şi nevrute, adoptă hotărâri de toate felurile – de la corn fără lapte ori invers şi manuale digitale ori edituri contestatare, la demiterea, fie şi pentru o zi, a preşedintelui ţării –, dar aleşii nu văd că alocaţia de 40 de lei lunar pentru noii născuţi este o deriziune. Dacă pentru fiecare nou-născut s-ar aloca nu 40, ci între 700 şi 900 de lei lunar, urmărindu-se neapărat cheltuirea corectă a banilor, atunci redresarea problemei natalităţii ar fi cu certitudine asigurată.
Dincolo de graniţele României şi de semnele epuizării demografice în spaţiul european, se produc mutaţii întinse de galopantă creştere demografică în Orientul Mijlociu, în lumea arabă şi musulmană din jurul Mediteranei, în Turcia şi Iran. China şi India constituie două mari bazine umane de neegalat. China ţine sub control creşterea haotică a populaţiei, în vreme ce în India erupţiile par necontrolate; se adâncesc discrepanţele sociale, se împletesc în chip bizar liniştea interioară şi meditaţia de sorginte religioasă cu rivalităţile explozive de la graniţe, dincolo de care se agită şi se sufocă alte neamuri.
Acum doi-trei ani au dat în clocot statele supraaglomerate din jurul Mediteranei; Iranul şi Turcia sunt ţări care au atins un echilibru statal şi religios, aflate însă în raporturi diferite cu S.U.A., centrul de putere mondială.
După seria implicării în acţiuni de uscat şi aviatice se pare că S.U.A. a trecut la opţiunea exclusiv aviatică: este sigură, invulnerabilă şi obţine, aproape instantaneu, rezultate spectaculoase. Dominaţia învelită în democraţie rămâne ceea ce este de fapt.
În această vreme, Europa caută să probeze unitate, dar apare o tendinţă centrifugă chiar în aria unor state care au jucat rol de stăpâni ai lumii, ca Anglia şi Spania. Iar la noi sunt semne integratoare în raporturile cu Basarabia şi apar tendinţe de autonomie a maghiarilor din Transilvania. Vremea noastră prezintă două faţete existenţiale: pe de o parte, o tendinţă de integrare instituţională în structurile europene, pe de alta, tensiuni de dezintegrare chiar în cadre statale de sute de ani ale Europei. Oamenii caută facilităţi de existenţă, dar se caută şi pe sine, dincolo de prescrierile statelor constituite de veacuri.
Europa a adunat multă inteligenţă şi experienţă de viaţă, multe bunuri materiale şi spirituale, destule rezerve de temeritate şi curaj. Europa a fost regina lumii, regina continentelor. A creat civilizaţii şi centre de înţelepciune în universităţi, academii şi instituţii de învăţământ laic şi religios. A adus lumină pe unde a trecut, dar a lăsat şi urme de jaf, de dominaţie şi de trufie. Azi este trecută pe planul doi de o altă lume, ruptă din coasta ei, dar îmbogăţită de alte circuite de viaţă, de ritmuri mai alerte. Europa a fost lumea modurilor de existenţă diferenţiate, a unei pulberi de structuri statale, iar mai târziu a unor mari linii despărţitoare numite Europa Apuseană şi de Răsărit, a civilizaţiei materiale şi culturale clădite pe prosperitate, şi a celei rurale, ghidate de datină, de reluare a ciclurilor existenţei, a integrării în ritmurile vieţii, muncii, traiului şi obiceiurilor în colectivitate şi în formele de organizare a acesteia la aceeaşi scară şi în aceleaşi tipare.
Omenirea adună material inflamabil peste ceea ce s-ar cuveni în chip obişnuit, dacă admitem că a ieşit de sub incidenţa „războiului rece“. Costurile ieşirii le-a suportat şi le-a şi asumat, într-un fel, Uniunea Sovietică. Sigur, Rusia nu poate rămâne un spectator pasiv la ceea ce se petrece în jurul ei. A pretinde aşa ceva înseamnă a-i solicita resemnarea sau capitularea. Răspunsul la acest tip de politică este înţelegerea şi stabilirea zonelor de noninterferenţe. Cel puţin aici, în Europa, unde Uniunea nu se pronunţă asupra frontierelor sud-estice. Indefinită nu ca realitate, dar măcar ca aspiraţie, Uniunea Europeană rămâne, sub acest aspect, „o taină învăluită într-un mister“. Situaţia este mai complicată întrucât Uniunea este regina Europei, dar subalternă organizaţiei militare NATO.
Toate curg în aşa fel încât se obturează un fenomen mai însemnat şi poate mai devastator pentru condiţia omenirii: anume trecerea de la o istorie de tip raţionalistscientist la una hedonistă, istorie a plăcerii, a juisării, a trăirii clipei. Istoria de azi aminteşte izbitor cu ceea ce s-a petrecut cu două milenii în urmă în Imperiul Roman. Tacitus, proeminentul istoric al vremii, presimţea Apusul sub avalanşa exhibiţionismului hedonist şi a pierderii capacităţilor cârmuitorilor Romei de a zăgăzui pornirea spre povârniş. Dar cum să o oprească atunci când tocmai căpeteniile timpului se antrenau în cursa lascivităţii, a desfrâului şi nepăsării. Peste imperiu se lăsau umbrele apusului!
În prezent, deasupra omenirii plutesc din nou semnele prăbuşirii civilizaţiei clădite pe valorile raţionalizării scientiste. O impresionantă radiografie a semnelor noului tip de existenţă a societăţii a făcut, cu patru decenii înainte, Alvin Toffler în Şocul viitorului. Este o scriere amplă, tradusă şi în română (1973). El a surprins cu remarcabilă putere de observaţie zvâcnirile noilor comportamente şi atitudini pe care le purtau mai ales noile generaţii. Azi, acestea s-au cristalizat în moduri de existenţă, în componente ale civilizaţiei. Întreaga avalanşă a comportamentelor desprinse din clipă se topesc în trăirea clipei de amor. Chiar deviant, dacă aceasta este preferinţa. În societate s-a instalat o hipnoză a distracţiei „fără limite“ – cum sună o chemare a televiziunii române.
De altfel, mijloacele de comunicare au devenit canale neistovite de chemare la plăceri, la distracţii, la serate şi la întreceri. De la cinci ani începe antrenarea la dans şi cântec, şi o dată cu ele preocupările mămicilor spre a-şi lansa odraslele în vreo formaţie de dans şi cântec. În România se invocă lipsa locurilor de muncă. Nu se discută aproape nimic despre structura plasărilor în aşa-zisele locuri de muncă. O tânără angajată, probabil a televiziunii, încearcă o anume voluptate anunţând în cursul unei reclame: „Am urmat cursul şi am devenit antreprenoare: mi-am deschis o plăcintărie“.
Oamenii care produc nu apar la televizor. Apar doar în scene în care cade un mal de pământ peste ei şi au neşansa să fie stiviţi. Discutăm până la sanctificare despre nevoia traversării ciclurilor şcolare şi a trecerii bacalaureatului, ca punte spre studiile universitare. Nu se înfăţişează, însă, în chip adecvat condiţia profesorilor înşişi. Ce fel de pregătire au aceştia când, la unele examene de titularizare, 60-70% au luat note sub cinci? Este dincolo de dubiu că veriga de sus, cea universitară, a învăţământului, poluată de facultăţi şi universităţi private, este la fel de fragilă, să nu zic slabă, ca şi segmentul şcolii medii.
Învăţământ universitar fără seminarii, fără lucrări scrise, fără cursuri erudite; ce poate oferi decât semisurogate?
Iar condiţia de ansamblu a societăţii îndeamnă la agresivitate şi pugilat chiar între elevele mai mărişoare, de 14-15 ani… Nu şcoala este un mediu prielnic pentru asemenea acte, ci societatea în ansamblu, aplecarea ei spre agresivitate, lipsa de măsură în fapte.
Iar fenomenul străbate planeta de la Atlantic la Pacific. În aceasta constă părăsirea normelor şi a cadrelor civilizaţiei pe care o petrecem. Iar formele existenţei lumii avute sunt râvnite şi dorite de toate cercurile lumii neavute, sărace. Tinerii de pretutindeni tind să adopte îmbrăcămintea în blugi şi adidaşi. E cea mai comodă şi potrivită uniformizării tineretului, oriunde s-ar afla. Ritmurile naşterii şi creşterii demografice sunt însă altele, în vreme ce discrepanţele în avuţie se adâncesc. Trufia cuceririlor este, de asemenea, departe de a se linişti. Înfăptuirea lumii după tiparele unei ţări călăuzitoare va crea inevitabile coliziuni şi insatisfacţii. Sunt zone ale omenirii în care ataşamentul la unele prescrieri religioase este foarte puternic.
Cufundarea în adâncul credinţelor este o formă de refuz a dictatului celuilalt. Cred că omenirea nu este dispusă să traverseze toate încercările, dar nici să refuze tentaţiile de dincolo de pământul şi de teritoriul care i-a fost leagăn. Ne aflăm în pragul unei civilizaţii integratoare şi, în acelaşi timp, al unei lumi tinere care vrea să se integreze, dar să-şi păstreze, totodată, identitatea. Noua civilizaţie doreşte extinderea hedonismului, dar şi creşterea prosperităţii; vrea „distracţie la infinit“, dar atunci să-şi acopere toate exigenţele pe care le implică bunul trai. Se depărtează prin nenumărate fire de „obstacolul“ muncii, dar ţine să dispună de tot ce i-ar oferi o viaţă de efort. Invocă norme de drept şi de justiţie, dar îşi îngăduie să nu le examineze sub toate faţetele pe care le implică.
Noua civilizaţie se naşte sub semnul lipsei de griji şi de preocupări autentice, aşa cum s-a petrecut situaţia în Roma anterior prăbuşirii acesteia.
Dacă dorim să evităm complicaţii similare, îmi îngădui să evoc ideea lui Simion Mehedinţi, un mare învăţat al peregrinărilor civilizaţiilor pe pământ: „Decât carte fără muncă, mai bine muncă fără carte“. Pentru timpul de faţă am putea spune: „Decât pustiul distracţiei şi carte superficială, mai bine distracţie măsurată şi autentică învăţătură de carte“.
Civilizaţia nouă care se zbate să iasă la lumină nu iradiază aşteptări decât celor care trăiesc în contingent şi imediat…
Dispar solidarităţile, societatea se fisurează, individualismul se insinuează acoperit de pojghiţa interesului comun.

Prof. univ. dr. DAMIAN HUREZEANU