„STATUL GRAS”

Pe când era Președintele României, Traian Băsescu atrăgea atenția că sectorul bugetar este precum un „om gras”. În perioada 2010-2012 „omul gras” din economie, „a slăbit” cu peste 200.000 de oameni și îndemna că acest proces trebuie să continue. „Ajustarea” de atunci s-a produs cu tăvălugul fără a ține seama că „omul gras” printr-un malefic substitut de imagine, a îndesat la un loc și bugetarii din ministere și agenții, apărare, poliție, învățământ, sănătate etc. reducerea s-a realizat preponderent din ultimele două categorii. Afirmația completă a demnitarului „statul este un om foarte gras, cocoțat pe spatele unuia slab și subțirel, care este economia”, nu și-a găsit o rezolvare concretă până acum și probabil nici în viitor.

Actualmente numărul angaj aților de la stat au crescut cu patruzeci de mii în ultimii doi ani, agravând criza de forță de muncă din mediul privat. Statul a crescut salariile bugetarilor mult mai rapid și suculent; angajații de acolo pe lângă avantajele clasice beneficiind de siguranța locurilor de muncă, organizare sindicală, bilete și vouchere de vacanță și multe altele; fără a minimaliza că pe ici pe colo există și beneficii informale.

În prezent în instituțiile și autoritățile publice lucrează peste 1,23 milioane salariați, din care opt sute de mii în administrația centrală și patru sute treizeci și cinci de mii în cea locală.

Din studiile întreprinse cca două milioane de persoane au dispărut de pe piața muncii, existând în prezent o „foame” de forță de muncă de aproape cinci sute de mii de persoane – ca cifră oficială nu și ca realitate pe teren.

În interviurile luate de pildă la Școala de Poliție din capitală, în diverse medii de selecție, mai toți își doresc să lucreze în sectorul bugetar.

Față de anul trecut anul acesta se vor cheltui în sistemul bugetar cu aproape 24% mai mulți bani, funcționarii publici câștigând în prezent aproape 900 de euro net, nivel asemănător cu cel din Polonia ori Ungaria, țări mai dezvoltate și mai integrate decât noi.

Față de avalanșa de informații pe acest subiect, ar trebui să fie așezate într-o ecuație nu neapărat matematică, poate fi și o matrice; care ar fi numărul optim necesar de angajați în sistemul public?

Procentul ideal s-ar situa în jurul de 5%, diferențiat pentru ministerele bugetivore la 3-4% și pentru învățământ, sănătate, apărare, poliție, servicii undeva la 5-6% din populația României.

Ca număr concret, la o populație declarată oficial cu puțin peste nouăsprezece milioane de suflete, bugetarii ar trebui să însumeze ceva peste nouă sute de mii de posturi; din acest total Parlamentul, Președinția, Ministerele, Agențiile Guvernamentale, Primăriile, Consiliile Județene ar trebui să aibă ceva spre trei sute cincizeci de mii de posturi.

Cum s-ar spune, circa trei sute de mii de locuri de muncă vor trebui canalizate spre mediul privat; așa ar fi normal.

Motivația pentru care nu se poate subția aparatul de stat țin de clientelism politic, de rubedenii plantate unde nici nu bănuiești, de menținerea unui status quo care nu este cazul să îl deranjezi ci dimpotrivă să îl stimulezi pentru că la o adicătelea te poate sprijini ori îngropa.

Cei care fac parte din „stat” – aglomerând statele de plată cu sume generoase trebuie în mod obligatoriu să returneze această gratitudine.

La Târgoviște,de pildă în luna mai, chitită pe alegerile pentru europarlamentare și referendumul stabilit de Președintele nostru, a fost organizată o manifestare electorală a PSD-ului. Nimeni nu putea intra în oraș dacă nu cunoștea parola de acces. Aparent ar fi vorba de protejarea unor susținători dar în realitate această inițiativă a poliției române a îngrădit în mod grosolan principii fundamentale ale Constituției noastre nu mai pun la socoteală reglementări europene. „Vestele galbene” din Franța aflate în conflict cu Emanuel Macron, ar fi fost demult anihilate prin introducerea unei parole de intrare în Paris. Dacă vom evolu

a în această direcție, cei care vin în Capitală și sunt milioane, oricând li se pot impune parole de acces. Ba fiecare județ ar fi îndreptățit să pună asemenea bariere. In extenso, mai toate țările europene pot impune „parole” astfel că o deplasare de la București la Madrid să dureze câteva luni de zile.

Pe la Topoloveniul nostru, cu falnica sa fabrică de bunătățuri autohtone certificate la nivel european, câțiva #rezist au fost săltați de poliție pentru un minimiting împotriva unor actori politici aflați la putere. Peste tot în țară, cei din mediul urban au fost agresivi verbal la adresa aleșilor puterii actuale, protecția polițienească fiind omniprezentă.

Să lăsăm plevușca și să vedem ce fac aleșii din Parlament. De o bună bucată de vreme cam șomează. Într-un anume sens au dreptate. Avalanșa de ordonanțe de urgență cam îi lasă fără obiectul muncii. Enorm de multe acte normative, unele, de ani de zile, nu sunt aduse pe cărarea legiuitorilor.

Societatea le cere, economia reală are nevoie de ele, dar sunt puse la dospit pentru viitor. Cei care ar trebui să fie numeric undeva pe la 300 prin voința poporului, într-un referendum din trecut, ating în prezent peste 500. Cu cât mai mulți, cu atât sistemul merge mai anevoios. Dar de ce să fie atâția? Sunt cel puțin două teorii; la nivel de 300 un singur partid ar acumula aproape tot printr-o „grije” sistemică, ignorând voința exprimată prin referendumul din 2009.

Acum, când statul și-a făcut datoria printr-un efort lăudabil, chiar dacă inițiativa aparține unui ministru al justiției interimar, că antecesorul un palavragiu, nu a putut realiza acest deziderat juridic, iar „faraonul” Mazăre, care a păgubit bugetul statului cu sume uriașe, a fost în sfârșit adus în țară, apar fel de fel de comentarii.

O bătrână din Constanța îl susține pe infractor că i-a dat o locuință. În naivitatea ei, ca și mulți alți conaționali, nu-și dau seama că furăciunile aleșilor au un impact devastator asupra contribuabililor, iar casa celei de mai sus este o dovadă concretă că această pomană i-a afectat definitiv conștiința.

Cine conduce acum de facto România, niște alogeni politici plimbați prin PDL ori PRM, iar autenticii PSDiști sunt amorțiți, inhibați, hipnotizați de către vârfurile actuale cocoțate pe creștetul social democrației române.

Să presupunem că actualii PSD-iști nu reprezintă coloana a V-a a PCR-ului și că sunt, de fapt, urmașii lui Titel Petrescu. Acest exercițiu se dorește a fi o construcție de conjunctură spre a nu mai lipi tot timpul ștampila pe actualii că sunt pseudocomuniști, ciuma roșie, sau că reprezintă de fapt o scursură a PCR-ului.

Și iată că, în nici douăzeci și patru de ore „dezastrul” s-a produs. Partidul de guvernământ, prin voința covârșitoare a electoratului, cu toate piedicile care i s-au alocat, a „căzut” în alegerile europarlamentare cu aproape 50% iar idolul suprem cu mustață a fost condamnat și încarcerat pentru niște matrapazlâcuri minore față de adevăratele furăciuni. Mă gândesc în aceeași cheie la condamnarea și încarcerarea lui „Adi Fularul Roșu”.

Dar statul oare mai funcționează? Statul român funcționează în prezent în regim de avarie; aceasta fiind concluzia generală a mediei autohtone, indiferent de stăpânul pe care îl servește.

Pornind de la o reclamă adevărată a momentului; ce ar reprezenta statul? Pentru acel medicament din reclamă, ar fi statul jos (adică în șezut), statul în picioare (care produce varice), statul la coadă ca să-ți plătești impozite/ taxe, statul ca prostu’ ca să-i privești pe politicieni cum își etalează bogățiile/ gipanele, statul la manifestările de partid (al celui de guvernământ) unde sunt cărați cu autocarele cel mai adesea, cei cu doi dinți în gură, statul la crâșma centrală din acea zonă așteptând autoritățile să îi salveze din calea urgiilor naturii, statul la rând pentru ajutoare sociale, evident pentru puturoși și alte, multe alte atribute ale statului.

Statul e cel care a distrus locurile de muncă plecând în bejenie peste hotare milioane de semeni. Statul ca entitate abstractă are pe conștiință martelarea manifestanților din 10 august 2018, și înainte în 2017 și după; pentru care deocamdată nu răspunde nimeni. Statul, este cel pe care noi îl plătim prin contribuțiile noastre, ca el să existe. Dacă ne servește? În principiu DA! Luat pe domeniile lui specifice de acțiune, unele ne servesc, altele nu.

La manifestări publice naționale, zăresc o sumedenie de chipuri, majoritatea lor fiind niște cioflingari, niște întreținuți ai statului nicidecum slujitori ai acestuia.

O plagă persistentă din timpuri imemoriabile o reprezintă, tranzacționarea funcțiilor publice care în prezent a ajuns la o perfecțiune greu de pătruns. Partipriurile politice de nuanțe trans, au consfințit un soi de pelagră administrativă, care deține semidocte repere de aplicare a legislației în materie, dar care este desprinsă în mod categoric de interesele imediate ale alegătorului. De ce ale alegătorului? Construcția administrativă are la bază zona politicului, care în mod concret este aleasă o dată la patru ani. Cu acel prilej are loc un fel de reașezare a cloncanilor și vrăbiuțelor pe crengile puterii în urma detonării unui foc de armă ipotetic generat de actul alegerilor. După care, așezate fiind lucrurile, fiecare pe noua creangă a arborelui politic, începe să-și întindă aripile, păstrate într-o teacă de înfrigurată așteptare, spre o imediată bunăstare izvorâtă din cel puțin două direcții: salarii grase și eventuale beneficii informale (ca o formă delicată a expresiei șpagă).

Potrivit unei expresii vehiculate în media, în cadrul „mașinii guvernamentale” care în prezent a luat foc, un fost PSD-ist spune că actuala putere își propune să schimbe claxonul. La expertiza pe care o are insinuează că în prezent ne aflăm într-o inevitabilă groapă de catastrofă economică, așa cum sugerează și Guvernatorul BNR, iar actualul Guvern ar fi dispus oricând să cedeze puterea spre o revigorare politică la orizontul anului 2020. Asupra electoratului se produce un fenomen asemănător tornadelor care ne bântuie din ce în ce mai frecvent.

Edificator ar fi o poezie:
„Ne umplu semidocții, golul minții cu ceva?
Cei ce zămislesc în subterane adânci neanturi?
Și ne asmut, împotrivă-ne spre a ne enerva
Cu promisiuni înflăcărate; știind că sunt rebuturi.
Ce-am câștigat încrâncenându-ne în tabere adverse?
Ei au voit în gușa noastră, veninul lor să-l verse
La masa mentorilor falși cu trilurile lor perverse
Inoculând tremoluri asupra creierelor șterse.
Ferecat acum fiind „Dictatorul cu mustață”
Apar persuasiv cei ascunși, în față
Spălându-și rufele murdare, ne dau povață.
Niște nimeni, lași, flecăritori în piață.
Trăim o degringoladă generalizată
În care viața noastră zilnic este ocupată
De găști ce ne conduc într-o formulă organizată
Și hotărăsc ca țara noastră să fie decuplată”

Până de curând la modă eram îndoctrinați cu noțiunea „statului paralel” acum este o suspectă tăcere asupra acestei aserțiuni după blocarea „mustăciosului”.

Statul într-o expresie prozaică trebuie să-și realizeze rosturile lui stabilite prin Constituție și pe mai departe cu ajutorul bogatei legislații care ne guvernează, să ne asigure nouă, alegătorilor un nivel acceptabil de bunăstare pe lângă celelalte componente de apărare, justiție, etc.

Este trâmbițată intens ideea că de ce nu se implică în zona politicului, profesioniștii, cei care se află în arealul științei, pe multiplele ei paliere de gândire/ studiu.

Am fost plăcut surprins că, după ce Dictatorul Zâmbăreț a fost priponit, actuala deținătoare a puterii l-a numit ca să eficientizeze sistemul obez al structurilor administrative ale statului pe un profesionist de mare valoare, Remus Borza.

După ce a decăpușat Hidroelectrica, acum și-a propus același lucru și cu structurile arboricole ale statului. După câteva zile, a fost demis. Nimeni din zona politicului nu are nevoie de profesioniști ci doar de executanți docili. Păcat!

Asta e soarta noastră să fim guvernați de semidocți nu de profesioniști, că să fie ei ai naibii ne încurcă, vin cu ideile lor pe care nu le-au învățat nici la service-ul auto, nici la vreo facultate obscură pe care evident nu au frecventat-o dar i-au smuls diploma. Dar ei, acei nimeni acum se lăfăie în scaune (bine plătite de amărâții de noi) de senatori, ori deputați; fie-le numele lor proiectat în pustiu.

Explicația „oficială” a îndepărtării profesionistului este că s-a exprimat în spațiul public, fără o analiză detaliată de impact.

Ba da, impactul a fost prompt și ferm, decât să dispărem noi cei mulți din sistem și cel mai adesea inutili, să dispară el. Și voia Doamnei s-a făcut!

O dată și o dată, cineva va trebui să redimensioneze acest stat „obez” în toate componentele sale, este adevărat în baza unei analize minuțioase a sistemului.

Cu o condiție, să fie lăsat să o facă iar povara restructurării să fie asumată de decidentul politic aflat la putere.

În rest, statul – oamenii ce populează structurile sale – va pluti într-o derivă necontrolată până când va sucomba. Cum? Prin imposibilitatea de a mai putea fi susținut în toate componentele sale.

FLORIAN LAURENȚIU STOIKA