STATUL INFRACTOR?!

STATUL INFRACTOR?!

„L’etat c’est moi”. Ludovic al XIV-lea sau „Regele Soare” a clasificat într-un mod cât se poate de direct relaţia Conducător – Supuşi.
În plin Ev Mediu, atunci când el şi-a dobândit aura de Conducător deplin (1638-1715), marcând până la Revoluţia Franceză ce a ţinut de la 1789-1799 absolutismul Conducerii de „la centru”, a avut tupeul să rostească această maximă ce-i poartă peste timp amprenta.
Modelul amintit a bântuit ca ideologie aproape toate statele Terrei pentru bunul motiv că se putea plia pe majoritatea opţiunilor conducătorilor ajunşi, sub felurite forme, la putere.

În cea mai mare parte, ideologiile aflate în ascendentul lor politic au contribuit într-un fel sau altul la apariţia diferitelor forme de conducere autoritară. Aici intrând atât cele comuniste, naziste, dictatoriale (de dreapta ori de stânga), „mulate” unele dintre ele pe tradiţii locale ori împrumutând elemente locale/zonale spre a-şi justifica puterea, acaparată cel mai adesea prin trădare, jaf, aproape în totalitatea cazurilor prin distrugere de valori; sub sloganul că precum cele trecute au fost create spre a îndestula ideologic pe cei care tocmai au fost înlăturaţi.
Mai spre noi şi în călcâi de drepţi se regăsesc o sumedenie de luări de poziţie care par desprinse din trecutul nostru apropiat. Cum ar fi, de pildă, că Primul Senator al ţării, „crescut” într-o anumită familie, dar pare-se, în prezent, decuplat de aceasta, escaladează o informaţie care ar fi trebuit să fie de uz intern şi anume că Puterea ocultă din România acţionează diferit, potrivit unor interese ce pot conduce la un moment dat la un fel de dictatură, dar de un alt fel. Această afirmaţie a făcut-o în contextul cazului „Rarinca”.
În anul de graţie 2015, „aruncă” pe „piaţă” o afirmaţie care prin reflex ar putea constitui o bombă mediatică. Acuza este aceea că şefa DNA-ului este „sprijinită” de către slujbaşi ai FBI, care ar avea un birou în cadrul acelei structuri româneşti. Dacă acelaşi personaj ar fi rostit aceleaşi critici cu status-ul lui din anul 2007, de pildă, poate că era credibil.

Acum, „tăvălit politic” şi chiar penal, acuzaţiile pe care le proferează sunt complet neavenite şi necredibile. Ce au făcut domnia sa şi structurile politice pe care le-a controlat spre a apăra statul de drept? Nu numai că nu a făcut nimic, dar a contribuit din plin, trecând cu „buldozerul” peste firava noastră democraţie.
Şi atunci, potrivit Legii Mendeleev
– Lavoisier, de data aceasta în domeniul politic, echilibrul a trebuit să fie preluat, în mod firesc, de către o altă structură.
Ce îl deranjează, de fapt?
Că patriotismul nu mai reprezintă pentru domnia sa în sine o valoare (l-a uitat demult), că voinţa naţională ar fi întrucâtva perturbată (a călcat-o, de mult, în picioare), că, de fapt, există şi o deontologie politică (nici nu mai ştie ce este aceasta); poate se consideră un demn urmaş al vreunui partid istoric (a părăsit cu ceva timp în urmă această calitate); şi atunci, prin intervenţiile sale pe media, ce mesaj ar vrea să ne transmită? Mai nimic, vrea doar să-şi apere pielea; simte (cred) că, într-un viitor apropiat, va avea de dat cu subsemnatul.
Părăsim acest domeniu şi poate este necesar de a detalia cum statul, în ansamblul său, format nu din oamenii de rând, ci din cei pe care aceştia din urmă i-au ales, într-un exerciţiu democratic, copiat din afară şi neadaptat specificului nostru, ei bine, acest stat cum devine într-un anume sens infractor.
De exemplu, deciziile care se iau la nivel înalt, cele care marchează viitorul nostru şi al copiilor/nepoţilor noştri, nu au fost niciodată supuse unei consultări naţionale, unui plebiscit, de pildă.
Pentru vanitatea şi încrâncenarea ca un fost preşedinte să fie debarcat, da! Dar pentru popor, nicicând!
În sistemul bancar postdecembrist, unde au fost decapitalizaţi zeci de mii de români, nu răspunde nimeni. Dar, din tipărirea banilor noştri fizici, există, oare, vreun minim raport ori control?
Cine decapitalizează România, sursă bogată pentru îndestularea altor naţiuni? Că alte state limitrofe nouă, şi nu numai, au blocat vânzarea de terenuri, iar noi le-am dat la liber şi astfel peste 40% din suprafaţa arabilă a ţării este sub un alt control.
În mod normal, dacă, într-o firmă, cineva greşeşte, plăteşte.
La cel mai mare SRL al României – Guvernul – cine plăteşte pentru greşelile membrilor săi?
Fiecare Prim Ministru, care preia această înaltă funcţie administrativă, ar trebui să ceară un control de urgenţă al Curţii de Conturi, să ştie cam ce a preluat de la fostul. Când a preluat mai demult această funcţie de la fostul, a găsit un birou gol şi cu telefoanele smulse din prize, în fapt, o mitocănie a unui ulterior puşcăriaş.
Aceste golănii ar trebui să nu se mai repete niciodată.
Pentru minusurile aduse economiei naţionale, Curtea de Conturi ar trebui să stabilească responsabilităţi, rapide, eficace şi de netăgăduit.

Ar putea, dacă ar avea şi pârghiile (ce între timp i-au fost amputate) de a stabili vinovaţii şi măsuri recuperatorii instantanee. De pildă nu au folosit banii europeni pentru dezvoltarea infrastructurilor.
Foarte bine, diferenţa se va împlini prin confiscarea averilor tuturor miniştrilor şi a personalului din subordine foşti la putere care au votat ce le-a indicat şeful lor.
În această paradigmă, altfel se vor adopta legile, se vor vota ordonanţele de urgenţă (care ne sufocă) şi, nu în ultimul rând, atitudinea faţă de alegători, de fapt a celor care le orânduiesc celor dintâi viaţa de zi cu zi.
Făcând un rezumat intermediar, nu statul este infractor, ci unii oameni care ocupă funcţii în stat.
Statul în ansamblul său nu poate fi considerat a fi rău, deoarece el este proiecţia instituţională a naţiunii.
Statul, ca o chintesenţă a naţiunii, nu poate fi tras la răspundere, exponenţii săi da.
Câţi de la noi vor voi a spune „Peccari” (am păcătuit) într-un sens sau altul, şi de la acest liman vor dori să aibă o altă conduită?
Posibil da, dar foarte puţini; gândesc un moment, poate identific pe cineva. Nu a fost o iluzie, nu pot lăuda pe niciunul.
Şi atunci, fără o anumită asumare, urmată de o acţiune conformă, toţi ne vom zbate într-o zonă gri, privind „hulpav” la anumite posturi TV – spre a ne îndestula cu „unde”, nu cu realităţi.
„Că iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (Noul Testament, cap. 6, Despre slugi…).
Da, aceasta ar putea fi pilda asupra căreia ar trebui să reflecteze cei ce conduc statul pentru ca în subliminalul nostru să nu îl mai considerăm infractor.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA