STATUL MAJOR AL APĂRĂRII REALISM ȘI MODERNITATE

Considerat a fi dintotdeauna organismul superior de concepţie şi comandă al Armatei Române, Statul Major al Apărării a avut şi are, prin atribuţii legal consemnate, un rol esenţial în pregătirea armatei şi a naţiunii române pentru apărare. De la înfiinţare, Statul Major al Apărării sau Marele Stat Major, cum a fost denumit în trecut (S.M.Ap./M.St.M.), este un organism cu activitate permanentă subordonat Ministerului Apărării Naţionale (Ministerul de Război sau Ministerul Forţelor Armate).

Acesta şi-a desfăşurat activitatea în baza legilor de organizare a Ministerului Apărării, precum şi a legilor şi regulamentelor serviciului de stat major, dovedind realism şi adaptabilitate în deciziile adoptate, dar şi receptivitate la experienţele, tendinţele şi curentele moderne ale epocii istorice. Structura de forțe a Armatei României, pentru îndeplinirea misiunilor şi sarcinilor specifice, este definită din punct de vedere organizaţional, operaţional şi acţional.

Din punct de vedere organizatoric, Armata României este compusă din: forţe terestre, forţe aeriene şi forţe navale, forţe pentru sprijin de luptă, forţe pentru sprijin logistic, forţe pentru operaţii speciale, forţe pentru apărare cibernetică și altele. Toate aceste forțe sunt conduse la nivel militar de către Statul Major al Apărării. Pentru formarea unei imagini mai largi despre structura de comandă pe timp de pace, conducerea apărării naționale se exercită de către autorităţile constituţionale ale statului, pe trei niveluri: politic, politico-militar şi militar. Astfel, la nivel politic, conducerea apărării naţionale se exercită de către Preşedintele României, Parlamentul României, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) şi Guvernul României, la nivel politico-militar, conducerea Armatei României se exercită de către ministrul apărării naţionale, iar la nivel militar, conducerea structurii de forţe a Armatei României se exercită de către şeful Statului Major al Apărării. Această structură de comandă asigură conducerea Armatei României pe timp de pace, la instituirea stării de asediu, declararea stării de mobilizare şi/sau a stării de război sau pentru rezolvarea misiunilor în caz de urgenţe civile.

Aceasta este aplicabilă atât pentru conducerea forţelor în misiuni de apărare naţională, cât şi pentru conectarea la un comandament aliat dislocat pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, realizarea planificării, organizării, execuţiei şi controlului într-un sistem integrat, logic şi coerent, conform Concepției de conducere a Forțelor Armate ale României. Primele structuri militare cu atribuţii de stat major au apărut în 1831, sub denumirea de „Ştabul Oştirii”, al cărui şef era ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostăşeşti. Atribuţiile acestui organism erau „construirea şi formarea oastei, aplicarea regulamentului, administraţie, recrutare şi echipare”.

După înfăptuirea actului Unirii în anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri pentru crearea unui organ superior de conducere a instrucţiei ostăşeşti. Astfel, prin „Înaltul Ordin de Zi nr. 83” din 12 noiembrie 1859, a fost înfiinţat un Corp de stat major general al Armatei Principatelor Unite, subordonat în atribuţiile sale Ministerelor de Război, existente în fiecare principat. Un alt moment important în istoria organismului militar de conducere a fost în 6 aprilie 1877, odată cu mobilizarea armatei române, când prin „Înaltul Decret nr. 491”, a fost înfiinţat Marele Cartier General, cu atribuţii în conducerea operaţiunilor militare. Ca urmare a experienţei acumulate în timpul Războiului de Independenţă, prin legea din 10 iulie 1878 s-a creat un Consiliu Superior al Armatei, în compunerea căruia se afla şi un Şef al Statului Major al Armatei.

În 29 noiembrie 1882, prin „Înaltul Decret nr. 2945” au fost stabilite structura şi atribuţiile organismului de conducere militară, redenumit Marele Stat Major. Aflat în subordinea Ministerului de Război, acesta urma a se ocupa cu „studiul chestiunilor de organizare militară, studiul şi pregătirea lucrărilor relative la război și studiul forţelor militare a diferitelor state”. Pe perioada neutralităţii (1914-1916), Marele Stat Major Român a întreprins o amplă şi variată activitate de pregătire a intrării ţării şi armatei în luptă.

După intrarea României în război, Marele Stat Major s-a împărţit în Marele Cartier General, organ superior de concepţie şi conducere a operaţiilor, depinzând direct şi imediat de comandamentul de căpetenie (Regele Ferdinand I) şi, respectiv, Marele Stat Major – partea sedentară, subordonat Ministerului de Război, cu atribuţii în interiorul țării, în problemele privind recrutarea şi mobilizarea efectivelor, precum şi mobilizarea economică. În perioada interbelică S.M.G./M.St.M. a funcţionat sub denumirea de Marele Stat Major fiind, în cea mai mare parte a timpului, structurat pe 3-4 diviziuni, cu 8-11 secţii şi alte structuri militare reprezentative, precum Secretariatul Consiliului Superior al Apărării Ţării, Şcoala Superioară de Război, Serviciul Istoric, Institutul Geografic Militar, Revista „România Militară”, Muzeul Militar ş.a. În ziua de 21 iunie 1941 a luat fiinţă Marele Cartier General.

Eşalonul I al acestuia s-a deplasat în zona de operaţii, iar Eşalonul II şi-a desfăşurat activitatea la Bucureşti. La 2 august 1941, Marele Cartier General – Eşalonul II a luat denumirea de Marele Stat Major – Partea Sedentară. La 30 ianuarie 1943, Marele Cartier General este contopit cu Marele Stat Major – Partea Sedentară sub denumirea de Marele Stat Major. La 24 august 1944, ca urmare a noilor circumstanţe cauzate de ruperea alianţei României cu Germania, Eşalonul înaintat al Marelui Stat Major a fost desfiinţat, ca şi detaşamentele de legătură pe lângă comandamentele germane. După încetarea operaţiunilor militare au fost adoptate o serie de acte normative care au reglementat organizarea şi funcţionarea Ministerului de Război (Legea nr. 452 din 15.06.1946 şi Legea nr. 205 din 24 iunie 1947), în care erau detaliate activitatea şi atribuţiile Marelui Stat Major.

Acest organism al Armatei Române a continuat să funcţioneze, e drept obstrucţionat într-o mare măsură în perioada anilor 1950, atribuţiile Marelui Stat Major amplificându-se în domeniul apărării naţionale, mai ales după anul 1968. Anul 1968 a reprezentat momentul de referinţă al definirii politicii interne şi externe pe care România a adoptat-o faţă de Tratatul de la Varşovia şi care a reprezentat cadrul în care armata şi celelalte componente ale sistemului naţional de apărare şiau desfăşurat activitatea.

Poziţia fermă a României de condamnare a invadării Cehoslovaciei impunea şi adoptarea rapidă a unui dispozitiv adecvat situaţiei dificile în care se găsea ţara. Marele Stat Major, fiind structura responsabilă cu planificarea şi conducerea apărării României, a elaborat concepţia apărării ţării, păstrându-se cel mai strict secret asupra acesteia. Măsurile prevăzute vizau îndeosebi principalele direcţii operative de care depindeau stabilitatea apărării şi suportarea şocului iniţial al agresiunii. În mod corespunzător, au fost stabilite forţele şi mijloacele necesare, misiunile acestora şi organizarea conducerii lor. Momentul a avut mari implicaţii în elaborarea ulterioară a doctrinei militare naţionale, ce avea să se consolideze în următorii ani având la bază câteva concepte. În anul 1972 a fost adoptată Legea nr. 14 privind organizarea apărării naţionale, la elaborarea căreia un rol esenţial l-a avut Marele Stat Major. Ea stabilea orientările generale de ordin politic şi social, principiile organizării şi funcţionării sistemului apărării naţionale, forţele şi mijloacele destinate, atribuţiile ce reveneau organelor de stat, centrale şi locale, în domeniul apărării. În deceniul opt al secolului trecut au început să se evidenţieze şi în armată efectele negative ale orientării, pe plan naţional, a întregului efort economic în direcţia dezvoltării autarhice, ale exagerării în evaluarea pozitivă a rezultatelor şi a plăţii în termen scurt a datoriilor externe.

După anul 1990, Marele Stat Major (din 1994 redenumit Statul Major General) a urmărit cu consecvenţă obiectivul transformării Armatei României într-o structură militară modernă, bine echipată şi instruită, capabilă să-şi îndeplinească atribuţiile, atât în vederea asigurării securităţii teritoriului naţional, cât şi în cadrul NATO sau a unor misiuni militare internaţionale. Obiectivul general a fost realizarea unei armate de dimensiuni optime, în măsură să servească eficient interesele de securitate naţională şi să participe la eforturile de asigurare a securităţii cooperative, obiectiv ce presupune şi atingerea unor deziderate cum ar fi: un nou cadru legislativ, specific domeniului apărării, separarea atributelor politice de cele militare la nivelul conducerii centrale a armatei; asigurarea controlului democratic al societăţii civile asupra armatei; modernizarea structurii organizatorice şi a înzestrării armatei; simplificarea acţiunii de conducere a trupelor; perfecţionarea sistemului de trecere a armatei de la starea de pace la starea de război; realizarea unui sistem viabil de perfecţionare a pregătirii cadrelor militare active şi în rezervă; restructurarea şi modernizarea învăţământului militar; modernizarea instruirii gradaţilor şi soldaţilor activi şi în rezervă; realizarea unui nou sistem educaţional, bazat pe profunde sentimente patriotice, devotament şi spirit de sacrificiu pentru apărarea ţării; asigurarea unor condiţii de viaţă şi muncă decente; restructurarea şi amplificarea relaţiilor de colaborare cu celelalte armate.

Pentru a adapta cadrul legislativ noilor realităţi, în 2006 a fost adoptată Legea nr. 346 privind funcţionarea şi organizarea Ministerului Apărării Naţionale. În ceea ce priveşte Statul Major General, el îşi conservă atribuţiile, la capitolul IV, articolul 12 precizându-se că „Statul Major General asigură, conform legii, conducerea, organizarea planificarea şi operaţionalizarea forţelor, ridicarea graduală a capacităţii de luptă şi mobilizarea armatei, conducerea operaţiilor întrunite, antrenarea comandamentelor şi trupelor, pregătirea de bază şi de specialitate a personalului militar în activitate şi în rezervă, managementul carierei individuale a personalului militar, planificarea armamentelor, standardizarea în domeniul militar, implementarea sistemului comandă, control, comunicaţii, computere, recunoaştere, logistică şi infrastructură, desfăşurarea relaţiilor militare internaţionale, asistenţa religioasă în Ministerul Apărării şi încheierea înţelegerilor tehnice cu armatele altor state, promovează valorile specifice culturii militare şi de educaţie civică”. În vederea îndeplinirii misiunii sale generale, precum şi a sarcinilor specifice, Statul Major General, împreună cu structura de forţe din subordine, a întreprins o serie de acţiuni care au vizat, pe de o parte, asigurarea capacităţii de reacţie imediată şi de intervenţie pentru îndeplinirea misiunilor specifice la nivel naţional şi, pe de altă parte, îndeplinirea angajamentelor militare asumate de statul român în cadrul NATO, UE şi al altor organisme şi organizaţii internaţionale. La 158 de ani de la înființare, Statul Major General trece printr-un proces de restructurare.

Instituția primește noi domenii de responsabilitate, își schimbă structura, atribuțiile, devenind un sistem funcțional robust, capabil să planifice, coordoneze și conducă răspunsul la amenințările de securitate și să îndeplinească angajamentele militare asumate de România față de NATO, UE și alte organizații internaționale. Mai mult, anul 2017 aduce și o schimbare de denumire, Statul Major General transformându-se în Statul Major al Apărării, în baza Legii nr.167 din același an. În prezent, prin structura sa suplă şi eficientă, Statul Major al Apărării, dispunând de un corp de cadre cu înaltă expertiză şi experienţă în funcţii de comandă şi concepţie, este pivotul central în domeniile planificării, organizării, operaţionalizării şi conducerii structurii de forţe. Subordonat nemijlocit Ministerului Apărării Naţionale, Statul Major al Apărării se dovedeşte, în prezent, o structură modernă, capabilă să intervină eficient în cadrul sau în afara teritoriului naţional.

Col. (r) Antonio Marinescu