Ștefan Hagi Stoika 1786 – Lugoj – 1853 – București

UN PATRONIM CONTINUU DE PESTE 1000 DE ANI

Patronimul de “ lui, expuse pe larg în volumul lui Ioan Cavaler Pușcariu – Familiile nobile române din Transilvania, publicat la Sibiu în anul 1895, a avut ca matcă Stoika” cu derivatele originară zona Făgărașului. Mulți dintre ei, începând cu secolul al XIV-lea, au migrat spre alte zone, îndeosebi în Banat, motivați de persecuțiile de atunci (prezente ici pe colo și în prezent pe teritoriul țării noastre membră a UE și NATO) ale Imperiului Habsburgic și pe mai târziu a celui așijderea Austro-Ungar. Neputând stabili o legătură directă cu vreo ramură din grupul celor 85 de patrifamilii de Stoika, stabilite în zona Făgărașului, dar cu siguranță pe o anumită filieră se regăsește Ștefan Hagi Stoika (n. 1786 – d. 1853). Nu a avut merite deosebite în zona Armatei ori a protipendadei bucureștene, dar a activat în domeniul de vârf al negustorimii (comercianților), începutului de secol XIX.

Nu a apucat cât a activat “Ocaua lui Cuza”, dar pe tot parcursul vieții lui a fost un model al negustorimii din prima parte a secolului XIX, cu o aderență remarcabilă în zona breslei sale. Răsfoind “Istoria Comerțului la Români”, “Publicațiune de documente inedite 1593-1855”, volum alcătuit de Dumitru Z. Furnică, editat în anul 1908 la București, la Atelierele Grafice Socec, apare printre alți negustori, Ștefan Hagi Stoika și succesorii lui. Băcănia, subtitlul acestui, de fapt, compendiu, întins ca documentare pe o distanță de peste trei sute de ani, vine și umple un gol istoric, asupra unor îndeletniciri, de o importanță capitală pentru locuitorii acestor meleaguri, altul decât mult mediatizatele domnii, armate, războaie, cuceriri teritoriale vremelnice de tot felul, în fine trezește la viață o altă lume care a scăpat istoriografiei tradiționale. Din introducere, autorul, în numele Camerei de Comerț și Industrie București, prefigurează conținutul acestei magnifice scrieri:

“Ca albina sârguitoare care culege din flori sucul dulce al mierii, am adunat, din documentele ce miam putut procura, din amintiri și din spusele celor care au apucat și cunosc vremurile trecutului recent al vieții noastre comerciale, numele și o parte din faptele celor care au pus temelie comerțului român”. Afirmă că Țările Românești prin așezarea lor geografică dețineau drumuri pe apă și pe uscat, care ajungeau la Dunăre ori la Marea Neagră și pe mai departe pe calea maritimă în toate zonele din care sau spre care era derulat un comerț intens.

Apoi căile de comunicație din Ardeal le deschideau drumurile spre centrul Europei până în Germania, Olanda ori Anglia. Pe parcursul celor peste 550 de pagini este derulată o istorie bogată dar și fascinantă, cu date meticulos structurate, vădind din partea autorului o cunoaștere aprofundată a comerțului din această parte a Europei.

Parcurgând filele acestui documentar de o valoare inestimabilă, am constatat că apelativul “Hagi” era unul comun tuturor celor care se ocupau într-un fel sau altul de negustorie. Reprezenta de fapt un semn distinctiv al breslei. Hagi este un derivat al cuvântului arab ḥāǧǧ îndeobște a celor care au efectuat un pelerinaj la Mecca. Acest termen este folosit și în țările creștine adresat celor care au călătorit în Țara Sfântă.

Un loc aparte în literatura română îl are ca personaj principal pe Hagi Tudose caracterizat în nuvela lui Barbu Ștefănescu Delavrancea publicată în anul 1887 în revista “Lupta literară” ca fiind un om rapace, relatează povestea unui om foarte zgârcit, strângând ban cu ban, luând de la cei din jur, prin vicleșug, agoniseala lor.

Duce în sine, o viață mizeră alături de nepoata lui Leana. În final își dă duhul pe un morman de galbeni. Așa l-a perceput autorul pe unul din exponenții tagmei negustorești. A descris în nuvela sa doar latura lui hulpavică, trecând în derizoriu, ori nefăcând referiri asupra zonei comerciale, deoarece, în acea perioadă istorică, mai toți negustorii (cel puțin din Țara Românească) și-au adăugat și un alt prenume de împrumut “Hagi”. Incorect i-a caracterizat marele scriitor pe cei negustori, că atunci ca și acum, ei (comercianții) trebuie să suporte o multitudine de “cazne”.

Impozitele, furăciunile salariaților, ale furnizorilor, degradarea mărfurilor pe rafturi, șterpelitorii, organele care controlează, salariile, vicisitudinile vremii (că sunt distruse recoltele) ori ale vremurilor (că trebuie să dea un tribut cât mai mare celor care cred ei că îi apără) și multe alte afurisenii asupra lor. Și de ce în acele/aceste condiții vitrege pentru ei, mai și supraviețuiesc. Pentru că, fără a ieși în stradă (ca un fel de lașitate) se consideră o castă care vrând-nevrând trebuie respectată. În cele ce urmează voi reproduce întocmai, caracterizarea din Băcănia lui Dumitru Z. Furnică: Planșa 17 – Ștefan Hagi Stoika, născut în 1786, din părinți din Banat (Lugoj). A murit în 1853, în vârstă de 67 de ani, în casa din Lucaci cu nr. 45, care există și astăzi.

A lăsat două fete, pe Maria, măritată cu M. Petrescu, care a luat succesiunea comerțului a socrului său și firma, astfel că mai târziu a luat și numele de Hagi Stoika, azi decedat și dânsul, și pe Ana, căsătorită cu G. Bursan, de asemenea comerciant, astăzi și dânsul decedat. La 1848 a fost pradă focului; flăcările i-au nimicit prăvălia de la Sf. Gheorghe. Dar atunci, în fața acestei catastrofe, o scenă frumoasă se petrecu. Micii comercianţi de prin mahalalele şi marginele orașului, alergă cu căruțele şi chervanele lor şi-i cărară la loc sigur marfa câtă putuse scăpa, puind-o subt paza mărgelarilor, iar, după potolirea focului, o restituiră proprietarului ei.

Probă de simpatie dată de micii comercianţi marelui comerciant Ștefan Hagi Stoika, arată ce om a fost el, ce inimă și ce cinste a pus în relaţiunile lui, precum şi ce strânsă înfrățire erau între comercianţii români pe atunci. Ca băeți de prăvălie pe vremuri, trecuţi pe subt mâna lui dibace, se pot prenumăra: N. Petrescu, în urmă Hagi Stoika, N. Marcea, Nicolae Hagi Ilie, D. Hernea, D. Bălşianu azi toți trecuți din viață. Soţia lui Ștefan Hagi Stoika era născută Iuga de Baci, din Braşov, ai cărei frații Iuga învârteau de asemenea un mare comerţ pe vremurile acelea. Nicolae Hagi Stoika, al cărui potret îl dăm aci, este născut în Piteşti, din părinti neguțători de braşovenie.

După familie s’a numit N. Petrovici şi mai în urmă Petrescu. Aflându-se ca conducător al prăvăliei lui Ştefan Hagi Stoika de care am vorbit mai sus, în anul 1846 a luat în căsătorie pe fiica acestuia, adoptându-şi și însuşindu-şi totdeodată și numele socrului său. El a introdus în comerţul din Tara Românească secerile din Anglia, piroanele din Belgia, sapele din Austria, articole superioare, pe care până atunci, le fabrica într’un mod cu totul inferior, țiganii noştri vechii noştrii, “meşteri lăcătuși”. A mai introdus, cel dintâi, printre anii 1854- 1855 furculițele și lingurile ordinare, de tablă de fier smălţuită, care a înlocuit pe cele de lemn întrebuinţate de clasa mai jos a societăţii.

Întreprinzătorul și energicul comerciant român, făcea dese călătorii în străinătate să “duceà înăuntru” cum se exprimau p’atunci într’o limbă simplă dar foarte espresivă, pentru aprovizionarea mărfurilor, pe care el, cu ochi pricepuţi și ageri, le alegea potrivite cu nevoile muşteriilor săi. Drumul până la Viena se făcea p’atunci cu multă greutate.

Cărăuşii cu chirvanele lor monumentale, te duceau săptămâni întregi, străbătând cu treapătul încetinele a câte 6 şi 8 cai înhămați la corabia pusă pe roate, şi în sgomotul a nenumărate clopote ori tilingi de acioae atârnate de gâtul domolilor fugaci, te duceau străbătând câmpiile Transilvanie şi pustiile Ungariei până ce te lăsau dăulat de şale de hățainelile chervanului, înecat şi albit de praful drumului, asurzit de sgomotul şi sdrăngăneala primitivului aparat de locomoțiune, la Beci, cum îi zicea negustorii noştri pe atunci, capitalei Austriei, iar de acolo înainte la Lipsca, piaţa cea mare a ştofelor.

În primile lui călătorii aflase că dela Sheiffield, unde se află mari făbrici de ferărie, s’ar putea procura seceri mult mai eftine decât pă piaţa Viena şi Lipsca. Deşi pe atunci el nu cunoştea decât foarte puţin limba germană, cu un curaj de nedescris el se hotărî să plece în Anglia. Puse la chimirul închis peste mijloc 1000 funţi, şi o porni. Nu, îşi poate cineva închipui prin ce greutăți a trecut până a ajuns acolo şi până a găsit fabrica. Odată acolo puse pe masa Englezului bănişorii lui aduși aşa de departe şi ceru englezului să-i fabrice seceri, pe care să tipărească numele lui Nicolae Hagi Stoika.

Englezul îi îndeplini cererea, iar marfa sosită, fiind mai bună şi cu jumătate preţul de cum îl costa cea adusă până atuncea, a vândut din ea mai mulţi ani căci, o comandase în cantitate mare, scoase dintr’însa mare folos. Indiscutabil trebuie, prin prisma acestor referiri de excepție, să ne plecăm, spre această nobilă breaslă care a supraviețuit tuturor vicisitudinilor istoriei.

Florian Laurenţiu Stoika