Stereotipuri despre vin în România anului 2020

In lipsa vreunei cercetări socio-antropologice care să respecte principiile științifice, o încercare – cum este și cea de față – de a identifica felurile în care se raportează românii la vin în 2020 este, desigur, și un exercițiu de imaginație. Totuși, mă încumet să cred, după experiențele nemijlocite pe care le-am avut cu tot felul de consumatori în ultimii 18 ani și după discuțiile pe care le-am avut cu producători, că pot arăta măcar câteva dintre “tranșeele” în care stau îngropați mental băutorii de la noi. Dintre aceste tranșee, dacă vreodată cineva încearcă să le pună pe o hartă, ar putea ieși la iveală și configurația mai vastă a unei “linii a frontului” – un exercițiu care poate ar oferi o imagine mai corectă despre ce și cum trebuie făcut pentru propășirea acestui produs care poartă în el plusvaloare economică, imagine de țară, identitate națională și un strop de “savoir vivre” din care am putea degusta cu toții cu plăcere.

Prima linie de tranșee fortificate:
vinul bun, curat, de țară…

Cred că fiecare dintre cititorii acestui articol are în rețeaua de cunoștințe personale (dacă nu cumva e chiar el încredințat de asta) pe cineva care spune, la câte-o masă: “Bun, dom’le, vinul ăsta de la sticlă. Dar tot mai bun e ăla curat, natural, de țară. Și e și mai ieftin!” Cumva firesc după aproape o jumătate de secol de comunism – timp în care ideile de “brand”, “creație intelectuală”, “tradiție de familie” erau apetisante doar pentru o foarte mică proporție a societății – era firesc să existe și în vin doar câteva “nume” recunoscute. Probabil le știți deja, dacă aveați vreo 18 ani la Revoluție: Cotnari și Murfatlar pentru vinuri demidulci și dulci, Jidvei pentru seci și demiseci – ca nume de origine; “Corăbioară”, “Premiat” și “Galbenă de Odobești” – ca mărci comerciale. Ele au fost și primele care “s-au privatizat” după 1990 – fie la propriu, prin transfer de proprietate asupra principalelor centre de producție din zonele menționate, fie prin utilizarea unor etichete cu numele comerciale chiar și de către cei care nu aveau niciun drept legal asupra lor (în primii ani de “economie liberă” din România). Pe de-o parte pentru că dedesubturile, detaliile despre viața “brandurilor” enumerate mai sus erau departe de cunoașterea și încrederea deplină a publicului (să nu uităm că pe vremea comunistă de multe ori vinurile erau grupate din regiuni diferite în câte un centru mai mare de producție și etichetate nu respectând identitatea de soi sau loc, ci după cum cerea piața sovietică), iar pe de altă parte pentru că după 1990 mulți români au început să-și recupereze viile “de familie”, a fost la fel de firească o întoarcere la trecut. Prin opoziție cu vinurile “marilor întreprinderi” – și ca urmare a unor experiențe destul de neplăcute cu diferențele calitative dintre un lot și altul provenind de aici – vinurile “de țară”, produse în gospodării individuale, adeseori provenind din “bula socială” în care trăia fiecare (și beneficiind, astfel, de “recomandare” de tipul: „îl cunosc pe X, e tare gospodar și mare priceput”) au devenit foarte tentante. În anii când societatea românească se schimba amețitor de la o zi la alta, recursul la istorie și tradiție – intrat în reflexul unei societăți injectate 45 de ani în școală cu protocronisme – era cumva o alinare, oferea o certitudine și-un loc călduț, de “comfort zone”. În fața asaltului de beri ambalate la cutii metalice strălucitoare sau whisky-uri la sticle “prețioase” (ambele produse erau rarități înainte de ’90, iar whisky-ul era chiar extrem de rar și “aspirațional”), vinul românesc “de întreprindere” a pierdut și mai mult teren: era ambalat și etichetat urât (privatizările au început relativ târziu, către 1998, iar ideea că vinul ar avea nevoie de marketing profesionist abia după 2000), era asaltat de discursul micilor proprietari de vii care pretindeau că al lor e natural, pe când celălalt e “din pastile” și, în general, consumatorii de alcool erau seduși de bogăția noilor oferte de import.

Retailul – no man’s land sau
land of all oportunities?

Abia apariția marilor magazine – “retailul modern”, cum îi zicem acum – a reușit să mai reducă puțin din terenul pierdut pentru vinul “de întreprindere”: operatorii acestor mari suprafețe de retail nu puteau colabora și nu puteau vinde vinuri produse în sute de gospodării individuale diferite, ci aveau nevoie de furnizori cu acreditări legale depline, circuite sanitare verificabile și, mai ales, cu suficientă capacitate de producție ca să poată livra permanent produsele convenite. Între timp începuseră și privatizările, astfel că parteneri de discuții ai achizitorilor din marele retail nu mai erau niște directori de producție de pe vremea lui Ceaușescu, ci niște antreprenori orientați către piață, dotați cu tehnologii moderne ca urmare a accesării finanțărilor europene. Și care – prin tehnologie și prin alt tip de viziune – au schimbat, încetul cu încetul, “moda vinului” de la noi din țară. Sigur, fiecare dintre noi poate avea propria percepție despre “marele retail”: unii cred că el e de vină pentru “uniformizarea produselor”, pentru “distrugerea micilor manufacturi” și “dezrădăcinare socială”; alții cred că este soluția logistică potrivită pentru a aproviziona o populație globală în creștere, cu o mobilitate mult mai mare decât oricând în trecut și cu specializări tot mai înguste.

Cu “luneta brandurilor”, adepții
vinului industrial iau la ochi
vinul de țară

“Noua modă a vinului românesc” se poate traduce, schematic, așa: sub umbrela protectoare a unor branduri (mărci) înregistrate, printrun management modern al plantațiilor nou înființate și prin utilizarea tehnologiei frigului în crame și a biotehnologiilor moderne (drojdii și enzime selecționate), în condiții sporite de igienă alimentară, sunt produse vinuri fără defecte, cu arome expresive și intense și cu o bună continuitate a profilului olfactiv și gustativ de la un an de recoltă la altul. Sunt micșorate astfel riscurile pentru antreprenorii din domeniu și sunt satisfăcute așteptările consumatorului de a regăsi cam același produs sub aceeași etichetă, de la an la an. Cuvintele cheie aici sunt: management modern, tehnologie, igienă, continuitate. În mod surprinzător, tocmai aceste trăsături sunt țintele predilecte ale adversarilor “vinului industrial”: „management modern” devine egal cu “în goană după profituri”; “tehnologie” devine “chimicale”, deși e vorba de drojdii și enzime naturale iar tehnologia frigului e prezentă cel puțin sub forma frigiderului chiar și în casele celor care îi ocărăsc prezența în crame; “igiena” ajunge, chiar și ea, să fie respinsă drept “nenaturală, artificială” – probabil pe considerentul că “vinul e viu și e normal să evolueze într-un mediu cât mai natural”; “continuitate” în ceea ce privește profilul organoleptic devine sinonim cu “lipsit de personalitate distinctă, standardizat, anonimizat”. În contrapartidă, adepții vinului industrial atrag atenția asupra faptului că, la nivel macroeconomic, vinul “de gospodărie” e greu de comercializat prin rețelele moderne, nu este la fel de igienic (e aproape imposibil să menții condiții sterile în magaziile vechi și în budanele din gospodării) – iar simplul fapt că e produs “de manufactură mică” nu garantează nicicum vreun beneficiu pentru sănătate (și ciupercile otrăvitoare sunt naturale, dar nu înseamnă că ne și fac vreun bine). Mai argumentează că “goana după profit” înseamnă, de fapt, crearea unor posibilități financiare pentru continuarea activității chiar și în anii mai slabi de recoltă și pentru actualizarea permanentă a tehnologiilor moderne, a cercetării și îmbunătățirii calității într-un domeniu tot mai competitiv. Ei pun accent pe satisfacția consumatorilor – care vor să știe ce cumpără atunci când aleg un brand, să nu aibă surprize de la un an la altul sau de la un lot la altul. Mai vorbesc și despre avantajele asupra societății, ca ansamblu: o gestionare mai atentă și mai verificabilă a materialelor care pot avea impact negativ asupra naturii, taxe plătite către stat, angajați cu carte de muncă, predictibilitate economică șamd.

Este posibilă împăcarea?

În primul rând, nu pretind că aș ști sigur dacă o împăcare a celor două tabere e necesară, e binevenită. În al doilea rând, cred că “timpul le va regla pe toate”. Ce cred că e necesar, însă, pentru cei implicați în problemă este să studieze cu atenție “armele” adversarului și să-și facă propria strategie în cunoștință de cauză. “Inamicul vinului nu este berea, ci vinul prost”. A cădea de acord asupra a ce înseamnă “bun” sau “prost” este, în sine, un mare pas înainte. Personal, am făcut un experiment de-a lungul celor 18 ani de când mă ocup de vin: am cumpărat vinuri din ambele categorii și le-am dus la laboratoare care să le analizeze compoziția și caracteristicile organoleptice și să le compare cu declarațiile (scrise pe etichetă sau verbale) ale producătorilor. Chiar vreți să știți care au fost rezultatele? Ei, bine, statistic, “vinurile de țară” au pierdut aceste bătălii. Dar nu trebuie să vă lăsați influențați de spusele mele.

Cezar Ioan