Știință, religie, globalizare versus cunoaștere

Cultura este legată de credinţe şi idei religioase, de spaţii istorice şi geografice cu noi dimensiuni în funcţie de interferenţe, de evenimente istorice, de credinţele şi ideile religioase. Egalitarismul cultural presupune o faţă a umanului, interferenţa culturilor tradiţionale. Acest egalitarism s-a manifestat îndeosebi odată cu revoluţia americană, iar în secolul XX, a culminat cu declaraţiile privind drepturile omului. Visul culturii totale presupune o uniformizare a realităţii, valorificarea culturilor particulare. Uniformizarea culturală este dată de transmiterea informaţiei ce determină un globalism în acest domeniu în care cultura devine spectacol şi marfă, adică o cultură de consum. În acest sens Tehnologia Informațiilor și Comunicațiilor este factorul decisiv în realizarea acestui deziderat al omului contemporan. Visurile universaliste au fost reprezentate de religii dar şi de imperii. Ideea de universalitate întâlnită în diverse religii prin lărgirea spaţiului de manifestare cu toate implicaţiile în plan politic, cultural, al civilizaţiilor şi chiar religios, este confruntată cu diversitatea realităţilor, istoriilor, culturilor.

Universalitatea oscilează între două demersuri care se combină şi se opun în acelaşi timp. Coeziunea doctrinei şi strecurarea în spaţiul cultural şi religios constituie demersuri la ideea de universalitate a religiilor. Imperiile s-au considerat că reprezintă o lume întreagă: Imperiul Roman, Imperiul Persan, Imperiul lui Alexandru cel Mare, India, China, prin mobilităţile determinate de expansiunile teritoriale cu implicaţii în toate planurile: cultural, lingvistic, tehnic, religios. China care considera că exteriorul nu aduce ceva util, observând acest proces, construieşte, Marele Zid Chinezesc pentru a închide civilizaţia chineză. Cultura şi civilizaţia acestor spaţii istoricogeografice este dominată de importanţa acordată ştiinţei dar şi conceptelor religioase.

Evoluţiile culturale, religioase au dus la un adevărat caleidoscop al religiilor, cu o varietate ce a determinat fiecare fază de dezvoltare a religiei indiene, devenind o treaptă superioară, vedismul de la cuvântul indian Veda cu sensul de ştiinţă, cunoaştere, constituind un imbold în reformarea religiei indiene. Astfel au apărut din vedism, brahmanismul, o creaţie a preoţilor, brahmanilor (sintetiza vedismul), jainismul, budismul şi hinduismul, venit din interferenţa cu India. Aceleaşi căutări în domeniul spiritual sunt prezente şi în China, evoluţiile în plan religios sunt nu numai spectaculoase, în ceea ce priveşte filozofia religiilor, dar şi în domeniul ştiinţei.

Activitatea ştiinţifică s-a desfăşurat în Bizanţ în condiţii organizatorice mai bune decât în occidentul de început medieval unde învăţământul şi ştiinţa erau un apanaj al mănăstirilor. Ştiinţele erau studiate prin comentarii la operele antice, compilaţiile şi abordarea contribuţiilor originale ale anticilor se aflau la loc de frunte. În anul 300 se fondează Universitatea din Constantinopol de către Constantin cel Mare, reorganizată în 425 printr-un edict al lui Theodosius al II-lea, numită Auditorium, cu profesori exclusiv creştini, plătiţi de stat. De remarcat, ocuparea posturilor după examen, bilingvismul (greaca şi latina). Iustinian (527-565) va conferi un profil original culturii bizantine. Dezbaterile teologice legate de ideologia politică a Imperiului încep prin cele două Concilii ecumenice, din Niceea (325) şi Constantinopol (381), unde se stabilesc dogme şi canoane ale Bisericii creştine sistematizate în a doua jumătate a secolului al IV-lea de primii părinţi ai bisericii orientale: Vasile cel Mare, Grigore de Nissa, Grigore de Nazians, Ioan Crisostomul.

În anul 529 este suprimată Universitatea din Atena unde predarea filosofiei neoplatoniciene luase un mare avânt, locul acesteia fiind luat de Universitatea din Constantinopol. În 381 creştinismul este proclamat prin edict imperial, religie de stat. Nu intrăm în detaliile de organizare a bisericii creştine, decât în contextul în care aceste probleme legate de esenţa credinţei creştine se interferează cu cele legate de ştiinţă. Patriarhul Photios (820-891), impus la conducerea bisericii creştine de patricianul Bardas, fratele soţiei împăratului Theophilos, devenit cezar în timpul minoratului împăratului Mihail al III-lea, cel mai mare învăţat al acestui veac, autorul unei opere enciclopedice, Myriobiblion sau Biblioteca lui Photios, în care rezumă 279 de opere ale anticilor din dorinţa de a le salva.

Acesta introduce în Universitatea din Constantinopol aritmetica, geometria, astronomia, şi se află permanent în conflict cu papa, fapt ce a dus la schisma din 867. Photios scoate în relief ştiinţa antică. Lexiconul Suidas tratează cca 30.000 de termeni nu numai gramatical şi etimologic, dar şi din punct de vedere ştiinţific. Anthemenius din Tralles, arhitectul însărcinat pentru reconstrucţia Bisericii Sf. Sofia distrusă de Răscoala NIKA în timpul lui Constantin, foloseşte calcule matematice pentru reconstrucţia cupolei. Menţionăm aceste aspecte pentru a reliefa inexistenţa unei opoziţii între ştiinţă şi religie. Probleme legate de această opoziţie vor apărea mult mai târziu, în plin ev mediu.

Tratatul de optică a lui Alhazencca (950-1039), a constituit inspiraţia lui Roger Bacon, cu formaţie la universităţile musulmane din Spania, în opera Opus majus în care arată rolul experimentului ştiinţific în procesul cunoaşterii. În lumea musulmană medievală, ca de altfel şi în cea creştină, temele din ştiinţele naturale erau integrate şi în istoria religioasă. Ibn Khaldum (1332-1406) în Prolegomenele, fundamentează o ştiinţă nouă, o istorie a civilizaţiei şi o filozofie a istoriei, în care respinge elementul miraculos, ideea predestinării, explică faptele istorice prin dependenţa individului de societate şi de ansamblul condiţiilor de viaţă.

Evoluția istorică este sub impulsul unei legi fundamentale care cunoaște trei perioade, o perioadă de început, de dezvoltare și de cădere, reluarea ciclului sau dispariție. Această teorie este dezvoltată și de Dimitrie Cantemir în Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman. G. A. Astre, în Islamul şi occidentul, menţionează că acesta îi prefigurează pe Machiavelli, Montesquieu şi mulţi alţii. Noţiunile de echilibru şi armonie trec în prim plan nu numai în medicină dar şi în alte ştiinţe. Biserica creştină blocase dezvoltarea medicinei, în 1215 la Conciliul de la Lateran, Papa Inocenţiu al III-lea, sub pedeapsa cu excomunicarea, interzicea medicilor să trateze bolnavii dacă aceştia nu erau spovediţi.

Expresia „boala a luat naştere din păcat” argumenta această decizie. Facultatea de medicină din Paris, din aceste considerente, până în 925 avea o singură operă în domeniu, a medicului arab Al-Razâ. din secolul al X-lea, apoi opera lui Avicena din secolul al X-lea. Medicul, juristul, filozoful Averoe s-a născut la Cordoba, a fost cel mai mare filozof medieval până la Toma din Aquino, cel care a dezvoltat armonia dintre filozofie şi Coran. Averoe prin teoria dublului adevăr, adevărurile raţionale ale filozofiei şi adevărurile revelate ale religiei coexistă în paralel.

În opera Armonia dintre religie şi filozofie, cercetează relaţia dintre religie şi filozofie va fi condamnată de Ėtienne Tempier episcopul Parisului prin Marea Condamnare Împotriva Răspândirii Ideilor Stagiritului în 1277, sunt susţinute de Siger de Brabant (1235-1284) sau Albert cel Mare (1193-1280). Călugărul dominican Toma din Aquino (1225-1274) enunţă principiul armoniei dintre ştiinţă şi religie deoarece ştiinţa şi religia tind spre adevărul unic. Avicena sesizează contradicţiile dintre religie şi filozofie.

Sunt celebre concluziile lui asupra lumii: natura există din eternitate; lumea este eternă; materia este eternă; filozofia şi nu teologia este posesoarea adevărului; adevărul este dublu. Adevărurile ştiinţei şi religiei sunt diferite, religia filozofului este cercetare raţională, iar religia practicii imediate este legată de tradiţie. Cărţile sacre ale evreilor au avut influenţă asupra religiei creştine: legenda creaţiei, potopul, unele întâlnite în cultura şi credinţele babiloniene. Grecii au împrumutat doctrina stoică a austerităţii, elemente de neoplatonism, ritul euharistiei a fost fondat de apostolul Pavel după modelul misterelor greceşti, botezul şi liturghia creştină au apărut în lumea elenistică.

Credinţa în viaţa de apoi provine din Persia, unde credinţa în forţele binelui şi răului sunt întâlnite. Pin zeul Mitra a venit şi simbolismul luminii şi întunericului, asociate cu binele şi răul. Tot din mitraism vine şi fixarea datei naşterii lui Hristos 25 decembrie, sărbătoarea zeului Mitra, sau riturile mitraice, aprinderea lumânărilor, tragerea clopotelor.

Succesul creştinismului s-a datorat sincretismului. Credinţele păgâne, privind concepţiunea, sunt întâlnite în Egipt, China, Grecia, Persia, tradiţiile populare, unde naşterile miraculoase ale unor zei sunt întâlnite, sau eroi semi divini sau a unor persoane istorice datorate unirii unui zeu cu o muritoare, de obicei o fecioară, Atis, Ra, Apia, Hapsepsut, Amenofis al III-lea, Perseu, Zoroastru şi chiar Iulius Cezar. Se credea în antichitate că simpla apropiere a unei femei de un zeu putea duce la apariţia unei sarcini, fapt menţionat şi de Plutarh – printr-o rază de soare în ureche. Tertulian spune că Isus a fost conceput de o rază de soare căzută asupra Fecioarei.

În operele lor, Boethius (480-524) şi Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus Senator sau Cassiodor (c. 485 – c. 585) om politic și scriitor roman, senatori romani în slujba regelui ostrogot Theodoric, erau preocupaţi de teologie, logică, aritmetică şi filozofie. Împreună cu papa Agapit, au înfiinţat o universitate creştină la Roma, în care disciplinele teologice să fie secundate de discipline auxiliare, cum erau numite diferitele ştiinţe. Cucerirea Peninsulei de bizantini în 535 îl determină pe Cassiodor să se retragă la Vivarium, unde se înfiinţează un centru cultural monastic. În Instituţii, Cassiodor dă definiţii ale operelor literare şi ştiinţifice. Studiul Bibliei nu se poate face decât de cel ce posedă o serioasă cultură profană.

A difuzat interesul pentru ştiinţă, cultură şi religie pe care le considera parte a creaţiei umane, o încercare de a cunoaşte nevoile umane materiale şi spirituale. Cassiodor a fost și bibliograful lui Dionisie cel Mic, sau Dionisie Exiguul (n. cca 470 – d. cca 545, Roma), un teolog originar din Sciția Minor (Dobrogea de astăzi), cunoscut pentru propunerea numărării anilor începând cu anul nașterii lui Isus Hristos, sistem de numărare utilizat atât în calendarul iulian cât și în calendarul gregorian, folosit astăzi la nivel global. Teologul dobrogean este cel care a fixat „cronologia erei creștine”, care are ca punct de plecare pentru numărarea anilor, anul nașterii lui Isus, în anul 754 sau 753 de la întemeierea Romei, cronologie adoptată din secolul al VII-lea în Italia, din secolul al VIII-lea în Anglia, în secolul IX în Franța, apoi, cu timpul, în toate țările lumii. Dionisie cel mic a contribuit astfel la globalizarea culturii, științei și istoriei, prin revoluționarea sistemului de numărare a anilor, și acceptarea globală a acestei cronologii.

Colecția de canoane, zise „apostolice”, ale primelor patru sinoade ecumenice și a unei colecții de decrete (latină: Collectio decretorum Pontificum Romanorum) a opt papi: de la Sf. Siricius până la Sf. Anastasius II (384-498) l-a consacrat deoarece devine din anul 800 sursa principală de drept canonic iar o dată cu Renașterea Carolingiană, este sursa de cunoaștere importantă pentru dezvoltarea științelor.

Progrese reale ale ştiinţei în secolul al XIIlea au fost pregătite de Gerbert d’Aurillac (945-1003), viitorul papă Silvestru al II-lea, prin Şcoala de la Chartres. Călugăr benedictin, cu studii de matematică, filozofie în Spania la şcolile de cultură arabă, abate al mănăstirii Bobio, profesor arhiepiscop de Reims, de Ravena, din 999 papă, face cunoscute cifrele arabe, abacul instrument de calcul preluat de la arabi, este autorul unor lucrări cum sunt: Geometria, Regula de abaco, Libellus de numerorum divizione, şi un tratat despre volumul sferei. I se atribuie un orologiu mecanic. Secolul XX este secolul revoluţiilor în plan ştiinţific, politic, religios, cultural. Termenul devine globalist prin implicaţii, prin consecinţe, prin ordine şi dezordine. Ştiinţele secolului XX cu descoperirile revoluţionare au invalidat idealul clasic de descriere obiectivă a lumii, dar şi posibilitatea unei ştiinţe obiective. Cadrul mental determină rezultatele cercetării ştiinţifice.

Dionisie cel Mic și Cassiodor

Numit secolul intelectualilor de Michel Winock, este secolul ce pledează pentru egalitatea religioasă, pentru sincretism religios, pentru interferenţe culturale, pentru democratism, uniformizare culturală, religioasă, politică într-un cuvânt internaţionalizare, globalizare, bazată pe competiţie, adaptare la noile evoluţii economice, politice şi chiar religioase.

Sincretismul religios contemporan este un exemplu în acest sens. Individualizările sunt permise numai prin acceptarea acestor premise ale globalizării. Noua economie, globalizarea, societatea informaţională şi exemplele pot continua, sunt componente ale acestui proces aflat în plină desfăşurare. Este un proces ce implică renunţare la tradiţie cu integrarea acesteia în plan global, presupune competitivitate în plan economic, evoluţii sociale şi politice în concordanţă cu principiile acestui proces.

Prof. univ. dr. Ștefan Păun