Stoian Emil Pavel

Data nașterii – 30.09.1961
EXPERIENȚA PROFESIONALĂ
Începând cu data de 23.08.1983 și până la data de 30.08.2017 am fost angajat la Ministerul Administrației și Internelor Inspectoratul Județean de Poliție Caraș Severin unde am îndeplinit mai multe funcții, astfel: Adjunct al Șefului Inspectoratului pe ordine și siguranța publică, Șef serviciu Criminalistic, Adjunct al Șefului Poliției Municipiului Reșița pe ordine și siguranță publică, Șef Serviciu judiciar la Poliția Mun. Reșița, Șef Birou Economic la Poliția Mun.Resița, ofițer operativ 2 și ulterior 1, la Poliția Mun. Reșita, ofițer operativ 2 funcție de execuție la biroul economic din cadrul Poliției Municipiului Caransebeș.

EDUCAȚIE ȘI FORMARE
-în luna aprilie 2014 am susținut la Autoritatea Națională de Acreditare din România «RENAR» un examen în baza căruia am obținut calificarea de evaluator tehnic pentru laboratoarele de încercări pe Standardul Internațional ISO CEI 17025/2005.-în 27 februarie 2014 am absolvit cursul de pregătire “Recoltarea probelor biologice de referințe de la persoane” curs organizat de I.N.C. București, fiind autorizat pentru astfel de recoltări. -în luna aprilie a anului 2008 am urmat la ,,FiaTest,, București cursul organizat de Institutul Național de Criminalistică, respectiv “Stagiul de pregătire și formare auditori interni pentru laboratoarele de încercări” în urma căruia am obținut certificatul de auditor intern .În luna iulie a anului 1998 am urmat Cursul de perfecționare “Managementul ” la Centrul de perfecționare MAI de pe Șoseaua Olteniței, București, absolvit cu diplomă, în baza unui examen;Între anii 1997-1998 am urmat cursurile postuniversitare ale Academiei de Poliție A. I. Cuza în domeniul Drept Polițienesc, obținând în baza examenului diplomă de absolvire în specialitatea “Științe polițienesti”.

ADĂPOSTUL
Stropi mari de ploaie cad,
Din cerul plumburiu și trist,
Al unei zile de iarnă târzie,
Asemeni orelor ce vin și trec,
Cu aceeași monotonie și precizie
A bătrânului ceas elvețian,
Ce nu s-a oprit încă niciodată.
Nuanțe de cenușiu domină,
Peisajul morocanos și auster
Ce se pierde la linia orizontului,
În pământul transformat
Într-un noroi clisos și rece.
Zilele aleargă una după alta,
Lipsite de însemnătate
Și se pierd în imensitatea timpului
Valorând mult mai puțin decât o secundă.
Totul a devenit atât de relativ
Încât mâine și azi,
Au început să se contopească în ieri,
Iar ieri să devină, a fost odată.
Peisaj apăsător, bacovian, în negru și gri,
Locul în care încă sper,
Ca sufletul tău îmi va deveni adăpost,
Atunci când îngerii dispar.

ARIPI DE FLUTURE
Aripi de fluture, pânză de păianjen.
Univers fără întoarcere,
Mormânt fără căpătâi.
Suflet de copil și ochi de înger
în lumina pală a unei lumânări din ceară.
Destin încremenit cu nuanțe de alb și negru
în stil renascentist.
Zâmbet blajin de fată mare
ce nu ridică privirea din pământul crăpat
și udat doar de lacrimile fecioriei.
Iertare sub patrafir de popă de la țară.
Visare cu ochi albaștri larg deschiși
spre cerul de vară fără pată și prihană.
Oftat ca o descărcare a sufletului
și mână întinsă spre iertare
dar care nu obține nimic de la divinități,
prea tăcute și insensibile la durerea
și rugămintea unui om obișnuit.
Resemnare în marea de tăcere
ce înconjoară un spirit rebel,
oripilat de noua definire a ființei
umane moderne.
Un coronavirus vechi de milenii
ce devine balaurul cu șapte capete
al unui univers odată infinit ce începe
să-și piardă veșnicia și infinitatea
într-un suspin ipocrit.
Doar aripile de fluture
dintr-o pânză veche de păianjen
mai amintesc de un trecut
ce nu vrea să îngenuncheze.

CA MAMA
Aș vrea să-mi pun capul
Pe pieptul tău,
Așa cum făceam cu mama.
Să-mi vărs lacrimile grele
Ce îmi chinuie sufletul
În poala ta.
Aș vrea să
îți simt mâinile fierbinți,
Mângâindu-mi fruntea încărunțită
Asemeni unui descântec străvechi,
Așa cum făcea mama,
Când îmi alunga toate gândurile negre,
În copilăria ce a trecut prea repede,
Pentru copilul din mine.
Aș vrea să adorm în fiecare noapte
Simțindu-ți prezența lângă mine,
Să aud bătăile ritmice ale inimii,
Ce știu că mă iubește doar pe mine.
Așa cum o simțeam, pe mama.
Și poate așa nu mi-ar fi greu
Să lupt cu fiecare zi
Pentru supraviețuire.
Dar, ce păcat ca tu, aproape
Și totuși atât de departe
Rămâi doar o dorință.
Iar mama, ei bine mama,
A devenit…o amintire.

ILUZIA
Am crezut că noroiul trecutului
Va rămâne în urmă,
Că himerele și demonii vor dispărea
Undeva departe,
Că într-un loc, pe pământ mai exista speranță,
Iubire, adevăr, dreptate, viitor…
Dar m-am înșelat.
Suntem blestemați să trăim în noroiul istoriei,
Având impresia de moment, că stăpânim lumea,
Că deținem puterea absolută
Și asemenea lui Mesia,
Împărțim dreptate prostimii.
Am ajuns să ne cumpărăm iubire de o noapte,
Cu un fum de țigară și o gură de cognac
Fără să înțelegem că mâine,
Vom fi din nou singuri zbătându-ne
Să-i ajungem din urmă pe cei mulți
Ce ne-au abandonat în propriile dejecții,
Încercând la rândul lor,
Să se ridice cât mai sus pe piramida,
Al cărei vârf nu a fost atins niciodată.
De nimeni.

ECCE HOMO
Râuri de purpură în asfințit
peste un ocean primordial de suferință
incapabili să ne ridicăm peste condiția
de animal sălbatic dominat de instincte și
lipsit de logica elementară a ființei raționale.
Ani de evoluție pierduți în incapacitatea
de a găsi în noi înșine conștiința de grup
ce ne-ar face nemuritori pe un tărâm al nimănui.
Am apărut dintr-un strop de apă
și vom dispărea într-un pumn de pământ
pierdut și el într-un univers atemporal,
guvernat de o logică pe care noi,
nu am fost capabili să o înțelegem.
Păcat că în dorința iluzorie de a stăpâni soarele,
ne-am ars aripile în lumina înșelătoare a lunii.

FOCUL DIN SOARE
Din cerul plumburiu,
Cad lacrimi diforme,
Într-o cadenţa de mitralieră,
Peste oraşul încă adormit.
Stropii mari și grei,
Se lovesc cu furie de conştiinţa mea,
Încercând să o trezească,
Încă odată din visare,
Dar nu reuşesc.
Vreau să cred că pot zbura,
Tot mai sus şi mai sus,
Până când ating soarele cu mâna,
Să fur o bucăţică incandescentă
Pe care să o pastrez în inima mea,
Ca pe o torţă vie,
Ce să-mi călăuzească paşii,
Prin întunecimile vieţii.
Si mai vreau să-ţi dau şi ţie jumătate,
Din focul ceresc
Ca şi inima ta să poată înţelege,
Ce înseamnă să iubeşti cu adevărat,
Dincolo de spaţiu şi timp,
Dincolo de teamă şi îndoială,
Să doreşti atingerea,Să doreşti sărutul,
Ca pe o izbăvire de focul lăuntric,
Ce altfel, nu poate fi stins.

Dr. Romeo Dumitrescu