Timpul care devorează

Timpul care devorează

„Sic transit gloria mundi” (aşa trece gloria lumii) ar putea fi motto-ul pentru cei trecuţi în nefiinţă, uitaţi, abandonaţi, deseori chiar în timpul vieţii lor, dar care, unii dintre ei, au creat valori incomensurabile pentru ţară, uneori chiar pentru restul omenirii.
Gândul mă năpădeşte cu imagini trecute, îmi zboară spre o multitudine de personaje, mă înclin ca deformaţie spre cei care au constituit filogeneza mea, nu care cumva să fiu catalogat drept egoist.
Nu tânjesc spre un avatar, nici melancolic şi nici metafizic, ci mai degrabă privesc spre o mişcare browniană a antecesorilor, care, oricât ar fi vrut ei, nu puteau să o conceptualizeze, să o reducă la esenţa lucrurilor, a trăirilor lor concret subiective.
Şi cum nu putem a ne desprinde din „cenuşă şi umbră” – Horaţiu a clamat-o în „Ode” – aşa şi cei pe care îi voi evoca succint au urmat un destin ca aproape al tuturor românilor ce au condus ceva în ţara aceasta, mai întâi luminos, victorios, încununat cu lauri, medalii şi alte însemne ce le-au făcut inima să tresalte precum un olimpic câştigător, ca apoi să sfârşească în uitare, într-o deplină uitare.
Oare un blestem ancestral pogorât pe acest pământ, răsfrânt apoi acestei naţii, îndeamnă spre uitare, spre desconsiderare a unor valori perene? Să fie oare egoismul specific fiecărei generaţii care succede, cum că „moşărlăii” trebuie abandonaţi, trecuţi pe linia moartă, ba uneori chiar blamaţi, să zicem ca „foşti”?
După ’45, catalogaţi ca foşti burghezi, moşieri, ca o fostă „clasă asupritoare” care „sugea sângele poporului”… „pe care l-au ţinut în lanţurile iobăgiei şi înapoierii”. Evident, doctrină „exportată” din est, completată apoi şi cu mecanismele specifice de distrugere a tot ceea ce era creator, benefic pentru societatea românească. Milioane de oameni nevinovaţi au sfârşit în gulagurile sovietice (printre care şi unchiul meu, poetul Cezar Titus Stoika), dar şi zeci de mii de intelectuali români (în impusa orânduire din România a anilor ’50) au pierit în închisorile româneşti transformate de către alogeni „crescuţi” la Moscova în lagăre de exterminare.
Dar după ’90, socotiţi ca foşti colaboratori, turnători, ochitori, manglitori, ca foşti ai „regimului trecut”. Aiurea, tot ei, sub sloganul „La vremuri noi, tot noi”, că de unde alţii să se aleagă după 50 de ani de comunism?
Ei cu ei, dar noi ne punem întrebarea, ca foşti truditori. Care trecut? Noi, cei mulţi, nu ne confundăm cu ei, cei puţini care au conceput şi realizat o distrugere în masă a industriei româneşti. Noi suntem, cu bune, cu rele, talpa ţării; nu putem uita copilăria şi tinereţea noastră, nimeni nu ni le poate şterge din memorie. Poate în micimea noastră ne-am împăcat cu soarta, dar cu mic, cu mare am creat valori. Nu Dej ori Ceauşescu (ceilalţi dinainte erau chitiţi numai la distrugere – ca alogeni teleportaţi de la Moscova) le-au creat, nici nu puteau de unii singuri. Fabricile (acum distruse) noi le-am creat prin muncă fără plată, prin sacrificii, prin muncă patriotică, numai pentru un blid de mâncare. Nu conta, eram tineri, muşchii noştri, energia noastră era debordantă, mişcam la propriu munţii din loc.
Aşa avem acum Transfăgărăşanul (o minune a ingieniozităţii), unde au murit în procesul muncii, precum meşterul Manole, laolaltă soldaţi şi tineri şantierişti, apoi Bumbeşti – Livezeni, Salva – Vişeu, Prislop, Bicaz şi alte şantiere de pe întinsul ţării.
A trecut acest entuziasm al anilor ’50, românii sunt un nesecat izvor de entuziasm. Se vede cu ochiul liber că o duc greu. Din statistici, dacă e să le dăm crezare, rezultă un grad înalt de încredere în viitor şi în clasa politică a românilor; sunt oare naivi, sau le-a dispărut exerciţiul comparaţiei?
Pare-se că a trecut acest entuziasm, precum pe teatrele de război, să apere glia strămoşească. Acolo au murit, au murit mulţi, sute de mii; şi cu ce folos? Ca politicienii apoi, precum porumbeii ce se găinăţează pe capul statuilor eroilor, care la inaugurare primesc osanale, ori câinii care urineză pe soclul lor, să definitiveze în vreun fel „respectul” posterităţii?!
Prin tăierea panglicii dau apoi pilde neamului ca să se ştie cine au fost adevăraţii eroi, ei care vorbesc şi clamează false idealuri de acolo. Apoi, în Parlament, îşi clădesc un scor politic pe spinarea amărâţilor, a celor mutilaţi în războaie. Cu ce folos?
Nu avem noi neapărat un „patent” în acest demers. Putem să ne întoarcem spre cei care constituie coloana vertebrală a orânduirilor moderne; ochiul să ni se întoarcă spre antichitate.
„Tempus edax rerum” (timpul devorator a tot ceea ce există) ne-au lăsat romanii pentru eternitate. De fapt, ce i-a interesat pe ei, ca un popor practic. Nu credeau în succesiunea, spunem noi, benefică a dinastiilor – împăraţi, senatori ori alţi conducători. Erau conştienţi de valorile pe care le produceau şi că ele, valorile, vor domina veacurile, chit că bună parte erau însuşite mai întâi de pe la greci. Precum zeităţile, modul de gândire şi viaţă, moravurile, învăţătorii ori filozofii etc.
La rându-le, şi grecii şi le însuşiseră în bună măsură, mai demult, de la „agregate”, să spunem, imperii zonale, precum se pot menţiona ilirii, sciţii, tracii ori dacii.
Astfel, tracii Enea ori mai de mult Orfeu au fost „adoptaţi” deplin de greci. Şi nu numai, i-au preluat ca poeţi rapsozi pe Osaios, Musaios, Linas ori Thamiris, dacă nu cumva şi Homer era trac.
Romanii însă îşi slăveau cu prisosinţă eroii, doar ei, prin expansiune, prin războaie, întreţineau Imperiul. Drept mulţumire, societatea îi răsplătea cu onoruri, cu solde grase şi, în final, cu monumente pentru posteritate.
Revenind spre vremurile noastre, timpul „lucrează” pentru fiecare şi nu e de mirare cum falnici, la un moment dat, indivizi situaţi pe diverse dregătorii sfârşesc spre apusul vieţii ades lamentabil.
Dar dreptatea, îndoielnică narativ ca noţiune, poate susţine incomensurabile nedreptăţi asupra naţiei române, indiferent de teritorii şi sub ce vremelnică ocupare se află. Conducătorii noştri au fost adesea târâţi în derizoriu, iar cei care au fost drepţi, întinzând mâna în flacăra istoriei, precum Mucius Scaevola, au fost decapitaţi de călăii otomani.
Să mă întorc spre concretul actual, spre noi, trăitori pe acest pământ zbuciumat. Să-mi focalizez privirea către personajele mele preferate, evident, fiind eu la mijloc, spre strămoşii mei, uitaţi, cu morminte (care morminte!?) încă existente fără a fi şterpelite deocamdată de vreun îmbogăţit peste noapte.
Acum, un soare blând ca de primăvară îmi mângâie creştetul şi-mi călăuzeşte paşii alături de străjerul meu, cu forme atletice, prin cimitirul Bellu, secţiunea altă dată militară; acum s-a şters graniţa. Care militară? La ce ar mai servi ei într-o formulă europenizată? Ia să vedem. Iată „mausoleul” (mă cuprinde un sentiment de milă) Generalului Ştefan Ştefan Stoika (1848-1928), unul din fiii străbunicului meu patern Ştefan Hristofor Stoika de Alzo Venicze. De la el încoace însemnul nobiliar nu a mai fost pomenit de nici un urmaş, de ce oare? O să mă căznesc să îl readuc în actualitate.
Pe scurt, Ştefan Ştefan Stoika a fost veteran al Războiului de Independenţă, înmormântat în Cimitirul Bellu fost Militar. Ce maiestuos era el pe cal, ce memorii a scris, zic eu, controversate. Din ce cauză? Nu-mi vine să cred câte orori au fost făcute în trecutul nostru de către prăduitori de viitor şi trădători de neam şi ţară. Şi ce a ajuns acum locul său de veci (bine că mai există): un modest şi părăsit loc unde nu se întâmplă nimic, unde de zeci de ani nu a aprins nimeni o lumânare (nu insist asupra cauzelor).
Privesc spre diverse construcţii recente pe alei principale, de o grandoare ieşită din comun, sfidătoare. De fapt, sfidează pe Dumnezeu, în prostia celor care le comandă, neştiind că în faţa Lui toţi suntem egali. Nişte nimeni îşi clădesc „palate” în cimitirul Bellu. Mă uit la „monumentele” închinate conducătorilor de arme, sunt modeste, degajă însă prin sufletul celor care le-au creat o imensă delicateţe. Sunt adesea miniaturi, adevărate opere care ar face cinste oricărei expoziţii de gen, dacă ar exista aşa ceva.
Ce diferenţă uriaşă este între Père Lachaise din Paris, ca maestuozitate, rafinament, organizare şi stare generală de pioşenie (fără tarafuri, mici şi friptane, cu gipanele aferente în unele cimitire ale noastre), unde-şi găsesc odihna veşnică figuri ilustre ale culturii mondiale, şi cimitirul Bellu, secţiunea fostă militară, faţă de care există o păguboasă delăsare, mai ales din partea urmaşilor.
Chiar un cimitir mai modest, dar cu o înfăţişare absolut demnă (fără ţipete, manele mortuare, fanfare pe discuri şi pomeni pe capota maşinilor, stropite abundent cu băuturi, cu homleşi şi câini de pripas), este vorba de cel din oraşul Szeged, cimitirul Kenderes, unde-şi are odihna veşnică Miklos Horthy, cavaler reabilitat în anul 1993. A fost reînhumat cu oarecari onoruri militare. Şi aceasta în contrast cu Mareşalul Antonescu, amândoi având aceleaşi vini (parcă mult mai mari primul), nefiind aici loc pentru un paralelism al ororilor şi a cauzelor acestora.
Ştefan Ştefan Stoika s-a născut la 25 martie 1848 (de Bunăvestire), botezat în religia Ortodoxă la Biserica Pitar Moşi de către unchiul său, Căpitanul Alexandru N. Racotă, în ziua de Duminica Floriilor a aceluiaşi an. Pentru a-l deosebi de alţi Ştefani (fratele său, Nicolae Ştefan Stoika, sau un nepot al său, unul din copiii lui Nicolae, Generalul Grigore Şt. Stoika, zis Griguţă), lui i s-a dat porecla de „Ştefu”. Cum ar fi „şeful peste Ştefani”.
A fost veteran al Războiului de Independenţă (1877-1878). În Primul Război Mondial a fost „internat” în Germania cât „teutonii” au ocupat ţara, între 1916-1918.
Cu brevetul nr. 1019 din anul 1978 i s-a conferit post-mortem „MEDALIA APĂRĂTORII INDEPENDENŢEI” în Războiul 1877-1878. În anul 1927 – cu un an înainte să părăsească această lume – şi-a scris pe scurt, în 27 de pagini, un fel de memorii. Acestea, alături de alte sute de pagini de manuscris, reprezintă o frescă autentică a stării naţiunii, a armatei, a moravurilor şi năravurilor cu nimic mai prejos decât starea actuală a societăţii româneşti. Aceasta mă îndrituieşte să cred că indiferent de perioada istorică, media aritmetică a moravurilor româneşti este aceeaşi, bizantismul nostru pătruns fibrilar, îndrăznesc să spun genetic (sub forma unei metafore), nu poate fi calapodat pe o altă dimensiune istorică decât în geografismul în care ne aflăm. Fără a insista prea mult asupra figurii, zic legendare, a lui Ştefan Ştefan Stoika, voi trece cu descrierea spre un alt membru al familiei, Generalul Nicolae Ştefan Stoika (frate cu cel dinainte). Născut la 18.05.1845 şi decedat la 01.07.1914 (săracul, n-a apucat să vadă ororile primei conflagraţii mondiale şi nici Unirea cea Mare), Veteran al Războiului de Independenţă, scriitor naţionalist.
A fost, ca şi fratele său mai mic descris mai sus, fiu al Colonelului Ştefan Hristofor (Cristofor) Stoika de Also Venicze.
Studiile şi le-a desăvârşit la Şcoala Politehnică din Paris, de la Fontainbleau.
Faptele de mare vitejie le-a descris în lucrarea „Amintiri din Războiul de Independenţă 1877-1878”, lucrare existentă la Academia Română. A condus focul bateriei a VI-a din Regimentul 1 Artilerie în Războiul de Independenţă la Plevna, Vidin şi Opanez. În prezent este înmormântat la Cimitirul Bellu; de fapt acolo nu mai e nimic, totul este într-o deplină uitare.
Ca o faptă ce a intrat în folclorul armatei, a capturat de la fortăreaţa din Plevna, printre altele, un tun turcesc ca pradă de război. Cu o parte din materialul lui a fost manufacturată mai târziu Coroana Regelui Ferdinand. Şi aceasta pentru că în tradiţia teutonă trebuia să porţi ceva de la cei învinşi („vae victis” – vai de cei învinşi).
Întors în ţară, a fost înaintat la gradul de maior, luând parte la organizarea cetăţii Bucureştilor. A gestionat nenumărate probleme ale armatei, ori obşteşti, precum şi pe tărâm scriitoricesc. Şi acum…acum în Cimitirul Bellu, nu prea mai e nimic, neavând moştenitori activi, locul său de veci e în paragină. Am reuşit cu greu să îl identific, cu ajutorul Administraţiei Cimitirului. „Eheu! Fugaces,…labuntur anni” (vai…cum se scurg anii în fugă). Locul este „ras”, nu mai este nimic, decât nişte vagi urme, cu o placă din care se distinge „…STOIKA”. Pentru un general al Armatei Române este foarte puţin, ba chiar nimic, fiind radiat din memoria vizuală. În naivitatea mea, cred că toţi generalii (şi cei asimilaţi lor) de pe întinsul României, ori dinafara ei, ar trebui strict identificaţi, respectaţi post mortem şi, de ce nu, comemoraţi la nivelul Ministerului Apărării.

„Iată! Generali, maiori, drepţi soldaţi,
În focul luptelor au dovedit măreţia-
Făloşi, pe cai, slujind împărăţia
S-au ales cu efemere decoraţii.
………………………………………………………
Şi ce-au ajuns? Un bulgăre de lut,
Părăsiţi ades, de rude, de cunoscuţi.
În viaţă nicicând n’au fost slăviţi
Mintea, braţu’ au pus, pentru ţară scut”

(„Ai mei strămoşi” – fragment poezie autor)

Prezentarea pe scurt a carierelor, într-un mod accesibil, a celor doi generali din marea suită a apărătorilor de glie strămoşească purtând marca „STOIKA” – îşi propune de a resuscita memoria intimă, naţională, spre cei care, prin contribuţia lor, au pus o piatră de temelie pentru ca noi, astăzi, să ne mândrim (dacă acest lucru chiar se întâmplă) cu această ţară ROMÂNIA.
Iar pentru cei care părăsesc ţara, pentru a se realiza pe alte meleaguri, să ştie că oriunde vor fi ei, mai devreme sau mai târziu vor reveni. Matca lor, trăirile avute aici, fibra lor născută dintr-o geneză ancestrală nu îi va lăsa indiferenţi. Iar dacă vor reveni, mai devreme ori mai târziu (ei cât şi urmaşii lor) să ştie că şi strămoşii mei s-au jertfit la temelia acestui edificiu uriaş care se cheamă ŢARA TA, a NOASTRĂ, a tuturor celor care gândim şi trăim româneşte.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA (STOIKA)
volumul „Lumini sub umbre” – Editura „Laurent – anul 2016